OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arhitectura care nu exista. Imaginar, virtual, utopie
Volum coordonat de Augustin Ioan, Editura Paideia, Colectia „Spatii imaginate“, Bucuresti, 1999, 180 p., f.p.


Repede ochire asupra cartii

Volumul Arhitectura care nu exista este o mica antologie de eseuri de autori romani si straini, care au ca tema comuna arhitectura vazuta nu ca rezultat al edificarii, ci ca produs al imaginatiei, ideologiei, informaticii sau efemerului. Cu alte cuvinte, arhitectura deposedata de cel mai evident atribut al ei: concretetea.

Eseul de deschidere al lui Augustin Ioan, Repede ochire asupra culturii urbane ideale, porneste de la prezenta orasului in discursul utopic si incearca sa alcatuiasca „reteta“ sau harta unui oras ideal in mentalul secolului XIX. „s…t In vremuri de schimbare radicala – revolutie, criza societala si economica – arhitectura tinde, in chip aparent paradoxal, sa faca un pas inainte. Ea devine nu doar arma preferata a propagandei, ci si, reformulind urbanul, interfata – gigantica, pretioasa, dominatoare – intre elita politica a momentului si masse.“. Arhitectul se opreste spre a-si ilustra teoria asupra Parisului post-revolutionar. Proiectele nerealizate ale unui nou oras, modern si care isi propunea sa celebreze victoria Republicii, se regasesc peste ani, asimilate si distilate, dar totusi recognoscibile, in planul Parisului elaborat de Haussman sub Napoleon III. Ironia istoriei pare sa dea dreptate eseistului: „A studia arhitectura vremilor tulburi inseamna nu o data a cerceta virtualitati niciodata actualizate, dar care vor fertiliza subteran sau explicit chipurile sub care realul se va infatisa ulterior.“


La Tombouctou, la Tombouctou…

Cel mai interesant eseu, poate si prin parfumul sau exotic sau prin pasajele care amintesc de romanele de calatorie à la Jules Verne, este Tombouctou: dublura imaginara al Simonei Corlan-Ioan. Arhitectura ireala de aici este cea a unui oras scufundat in interiorul Africii negre si la care nimeni nu ajunsese la inceputul secolului trecut. Asta a facut ca lumea europeana sa-si proiecteze in spatiul unui Tombouctou inca nevizitat si aflat sub interdictia religioasa a singerosilor tuaregi toate fantasmele sociale, dorintele de bogatie si utopiile naturiste sau urbanistice. „s…t Ferita de curiozitatea europeana de Sahara, gindita ca o bariera de netrecut, aflata pe malurile unui fluviu in jurul caruia se construise deja o legenda, imaginata ca o alternativa la problemele orasului industrial, cu o arhitectura naturala, cetatea sudaneza este visata s…t cu atita intensitate, incit ajunge sa fie reinventata.“

Intensitatea aceasta este probata si de faptul ca, pe masura ce timpul trecea si calatorii europeni ajungeau din ce in ce mai adinc in interiorul continentului si furnizau date din ce in ce mai precise despre realitatea de acolo, orasul, desi deja cucerit, continua sa fie visat. Nici efortul militar, nici elanul religios nu au facut sa dispara mirajul ci, din contra, au contribuit la consolidarea legendei: „Misionarii catolici patrund in oras citeva luni dupa ce trupele franceze se instalasera. s…t Intirzierea nu se datora lipsei de interes pentru cetatea sudaneza, ci interdictiei religioase pe care nu au reusit sa o incalce. In ianuarie 1876 pleaca spre Tombouctou trei prelati apartinind ordinului (Pères Blancs, n.n.), sperind, nota Lavigerie, sa se stabileasca definitiv in capitala Sudanului sau sa-si sacrifice viata pentru adevar. Tradati de tuaregii pillard, care le promisesera ajutor, sfirsesc masacrati in desert. Sint primii martiri ai ordinului si primii misionari sacrificati in «lupta» pentru Tombouctou. Citiva ani mai tirziu parintele Toulotte pleaca si el spre cetate, stapinit de dorinta de a-i «salva» locuitorii prin crestinare. Deznodamintul calatoriei nu difera: este asasinat de tuaregi in desert. Crezind in continuare ca desertul poate fi infrint, ordinul mai trimite in decembrie 1881 pe Richard, Morat si Pouplard spre Tombouctou. Si ei isi gasesc sfirsitul tot in Sahara. Este ultima misiune crestina care mai pleaca spre orasul african in avangarda armatelor franceze.“

Cu o bibliografie excelent pusa la punct, Simona Corlan-Ioan reface istoria si, mai mult, analizeaza cu ochi critic exersat reflectarea relatarilor de calatorie in presa de specialitate a vremii. Ea incearca sa gaseasca Tombouctoul pe care si-l imaginau cei ramasi acasa, in urma misionarilor si a trupelor. Efortul autoarei este centrat pe deosebirea nuantelor dintre adevar si fictiune jurnaliera, dar apar mereu si alte dificultati: „s…t dincolo de ecuatia imagini preexistente/imagini-rezultat al perceptiei directe, de care trebuie tinut cont in reconstituire, mai trebuie avut in vedere ca cei ce au calatorit in oras si-au influentat reciproc perceptia. Nu este cu putinta de realizat precis compozitia ansamblului, spre a stabili cit este observatie empirica si cit compilatie si hermeneutica dupa texte anterioare s…t“. Ordonarea evenimentelor care au dus la descoperirea orasului devine ea insasi o aventura, de data aceasta nu in salbaticia continentului african, ci prin contradictiile relatarilor de calatorie, prin neconcordantele si parti-pris-urile studiilor stiintifice, prin interesele adverse ale discursurilor politice sau printre rindurile literaturii fara pretentii de credibilitate. Miza intregului excurs este aceea de a scoate la iveala „arhitectura care nu exista“ a Tombouctoului – orasul bogat in fildes, cu peste 150000 de locuitori, important centru comercial si de cult, cu cupole de aur care se zaresc din mijlocul desertului.


Arhitectura ca valoare identitara

Si David Saile se intoarce in timp, dar in secolul XVI si in cu totul alt loc: la granita de sud-vest a Mexicului, intre Colorado si Rio Grande, acolo unde cultura pueblo exista inca inainte de venirea conchistadorilor. Cercetatorul american este atent la urmarile pe care influentele succesive le-au avut asupra unei culturi conservatoare precum cea pueblo. El urmareste schimbarile care apar de la cucerirea spaniola, trecind prin conlocuirea cu indienii navajo, sau prin contactele cu colonistii Vestului salbatic si ajungind la integrarea comunitatilor pueblo in ritmurile societatii americane moderne. Demersul profesorului de la Universitatea din Cincinnati este unul recuperator, inspirat de respectul pentru multiculturalitate si de interesul pentru identitatile minoritare de orice fel; cu alte cuvinte, o lectie: aceea ca „organizarea spatiala si arhitecturala face parte din aceste negocieri pe viu. Ea atinge conceptii fundamentale despre lume, modele economice si sociale de supravietuire a grupurilor, si influenteaza tensiunile dinamice ce apar, cind aceste grupuri isi reconstituie identitatile adiacente.“ Impalpabila si mentala, arhitectura la care se refera David Saile este una din trasaturile definitorii ale microculturii pueblo.

In acelasi volum, John E. Hancock se ocupa de disocierea subtila dintre ceea ce numeste „gindirea clasica“ si „clasicism“ luind material pentru exemplificare teoriile clasicismului francez de secol XVII; Ron Kenley explica algoritmul pe baza caruia functioneaza modelul de simulare a unui oras virtual in programul SimCity 2000 si in kit-ul de reinnoire urbana; Simona Corlan-Ioan expediaza in citeva cuvinte, pentru a largi sfera de cuprindere a volumului, efemerul arhitecturii expozitiilor internationale, pentru ca, in final, Laurentiu Vlad sa scrie O istorie a Pavilioanelor Romaniei la Expozitiile universale de la Paris (1867-1937).