OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In iesirile mele frecvente cu masina din Bucuresti, prin partea de nord a orasului, in zona intesata de noi vile si imobile de serviciu adeseori snoabe si epatante, am observat in ultima vreme, cu oarecare uimire si bucurie, aparind o oaza de liniste vizuala si de placere cromatica pura, datorata unui pilc de constructii putin inalte, mai degraba orizontale, ca un fel de joc de lego pentru maturi, care-mi aducea aminte de ceva anume, bine cunoscut, si totusi mi se parea inedit. Aveam sa aflu apoi de la arhitecta Mariana Celac ca era vorba de un lot de constructii proiectat de Grupul BBM, din care facea parte si prietenul nostru comun, arhitectul Alexandru Beldiman, ceea ce intr-un fel lamurea o parte din misterul acelei aparitii insulare, neconforme cu noul „conformism international“. Pentru ca acel pilc de vile scunde si frumos colorate trimitea cu gindul nu la arhitectura deconstructivista si postmoderna a anilor ’90, ci la sobra arhitectura modernista interbelica (alba de felul ei, nu colorata).

Or, impreuna cu Alexandru Beldiman si Uniunea Arhitectilor din Romania organizasem in 1993 o mare expozitie – Bucuresti, anii ’20-’40: intre avangarda si modernism –, care urmarise sa readuca cu forta in memoria culturala locala dimensiunea avangardista a culturii romane moderne. Expozitia amintita a fost precedata si apoi urmata de alte expozitii organizate de Uniunea Arhitectilor cu acelasi scop al revigorarii unei dimensiuni viabile, productive, europene a culturii romane dintre razboaie, care inca mai poate fertiliza nevoia noastra constanta de identitate si sinteza culturala.
In dinamismul arhitectonic contradictoriu si confuz al Bucurestiului contemporan – in care sintagme cuminti de modernism intirziat, ecouri indepartate à la Louis Kahn si Eisenmann, decalcuri postmoderniste pure si dure, bruste japonezisme, ieftine mcdonaldisme etc. inerveaza punctual si aiuritor continente intinse de beton comunist putred, mort, si arhipelaguri de colorata dar degradata locuire traditionala –, complexul „La Mesteceni“, cum a fost denumita aceasta creatie a BBM-Grup, este, alaturi de alte citeva edificii ale anilor ’90 din Bucuresti si din tara, o insula de salutara, echilibrata, inteligenta normalitate. Pentru ca satisface pe de o parte nevoia noastra de „arheologie culturala“, iar, pe de alta parte, nevoia noastra de „sinteza culturala“ specifica.

Cu rapeluri in eleganta arhitectura modernista a Bucurestiului interbelic, dar si in siniliul caselor taranesti ardelenesti sau dobrogene, trimitind cu gindul la constructivismul lui Bruno Taut sau la purismul tricolorat al lui Mondrian, Rietvelt si al grupului olandez De Stijl, dar amintind si de functionalismul lecorbusierian, folosind culoarea cu indrazneala vechii arhitecturi pompeiene, dar si a noii arhitecturi mexicane, ansamblul rezidential „La Mesteceni“ face deliciul oricarei „arheologii poetice“ a obiectului arhitectural – ca sinteza intre istoria arhitecturii de la noi/de aiurea si exigentele locuirii, confortului, status-ului strict contemporane. Creatie palimpsestica, interstilistica, ce-si depaseste ingenios izvoarele de plecare aparent atit de divergente, „La Mesteceni“ se propune ca o excelenta sinteza intre o memorie culturala bine hranita, rafinata si vie, si o creativitate dezinhibata, combinatorica, postmoderna.
O sinteza reusita, as zice, in felul in care o noua persoana nu sare brusc in alta familie sau specie stilistica, ci aminteste prin cite ceva de genitorii sai mai indepartati sau mai apropiati, recapitulindu-i inevitabil si propunind totusi o noua frumusete, o noua justete si adecvare, transgresindu-si astfel ingredientele originare catre o autolegitimare vie, autentica, plina de forta. Dar dincolo de „muzeul imaginar“ complex pe care-l pune in joc cu dexteritate, cred ca acest ansamblu rezidential este mai ales un comentariu rafinat, detasat si simpatetic si al esentei modernismului arhitectural, asa cum a ramas el intr-o epura ideala in memoria noastra culturala difuza, aflata deja intr-o alta virsta stilistica.

Ca un joc de volume simple, elementare, cuburi si paralelipipede colorate in culorile primare rosu, galben, albastru, vilele ansamblului etaleaza, la o privire atenta, o bogatie de rafinamente arhitectonice din anii ’20-’30, integrate unei functionalitati de ultima ora, totul cu un spirit ludic cuceritor prin franchetea ritmurilor de orizontale si verticale, intr-o grafie pe cit de limpede pe atit de curajoasa in propria-i economica simplitate. Facute parca pe masura unei clase intelectuale de mijloc, cultivate si europene, constienta de sine si de cultura pe care o reprezinta, eliberata de mai vechi complexe de superioritate sau de inferioritate – aceste vile urbane, elegante si totusi nesofisticate, vor poate sa arate ca progresul, daca exista, nu inseamna intotdeauna depasire prin deconstruire, anulare si distrugere a ceea ce pina ieri parea incontestabil, ci poate insemna o integrare critica dar armonizatoare a momentelor de excelenta ale modernismului cu datele unei noi sensibilitati a momentului, deschise fara frica spre multicultural si planetar.
Aruncind o privire lucida, si totusi incarcata de afectiune, catre modernismul istoric ce pare a se indeparta de noi vertiginos, ansamblul „La Mesteceni“ este si o demonstratie ingenioasa pe cit de discreta, ca ceea ce e bun din orice perioada stilistica merita pastrat si incorporat in noile structuri ale vietuirii, in felul in care perfectiunea unui cutit nu mai trebuie mereu inventata, nici supralicitata in inovatii sterile, ci doar asumata cu un simt matur si personal al „utilului, justului si frumosului“ intr-o existenta data si intr-o cultura data. Experimentul „La Mesteceni“ satisface de aceea si nevoia noastra de sinteza culturala in masura in care pe de o parte isi asuma modernismul intr-o formula cu puternica pecete locala, dar il transcende dupa ideea noastra prezenta de confort, standing si functionalitate, expandata international.