OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toata Antichitatea a crezut in zei. Lumea Veche, o lume atee, nu ar fi existat fara ei si nici nu o putem concepe. Orientali, greci, romani – nimeni nu i-a negat pe zei ca atare. Cel mult unii le-au contestat prezenta intr-o lume ca a noastra (si i-au impins – comoda solutie – in intermundii, precum epicureicii), iar altii le-au negat orice influenta asupra mersului omului prin viata, pentru ca, pur si simplu, pe zei nu i-ar (fi) interesa(t) asa ceva. Anticii nu au ajuns, insa, niciodata la ideea unei lumi posibile fara zei. Dimpotriva, toate textele lor, de la cele literare (inclusiv istorice) pina la cele filozofice, teologice si religioase, sint pline de fapturi divine. Pina-ntr-atit incit, daca ar avea materialitate, ne-am ciocni de ele.

Am putea spune ca, pe masura ce Antichitatea se indeparteaza cronologic de ea insasi, devine tot mai credincioasa, tot mai fervent atasata misterului divin, tot mai mistica. O dovedesc in special ultimele ei veacuri (III, IV si V), cele despre care se stie fara dubii ca apartin Antichitatii. Nu intimplator, tocmai atunci atinge apogeul infruntarea dintre paginism, care avea de partea sa atuul incomensurabil al traditiei, si crestinism, cu forta receptarii noului, un complex religios atragator nu atit prin mutatiile in sine pe care le propune si le provoaca, la o scara foarte larga, cit prin perspectivele deschise si intrevazute. Pe un astfel de fundal maniheist, care uneori a adincit, alteori a facut sa dispara falia dintre Orientul si Occidentul Imperiului Roman – adica al lumii civilizate si cunoscute de atunci –, a agonizat si disparut Antichitatea.

Unul dintre pilonii traditiei culturii precrestine a fost Platon. Antichitatea s-a stins adorindu-l, intre altii, pe discipolul lui Socrate si profesorul lui Aristotel. Prin multiplele faze ale neoplatonismului, i-a inaltat templul cel mai durabil al Lumii Vechi si a facut din intemeietorul Academiei singura figura redutabil oponenta mesianismului si milenarismului crestin. Desigur, Platon (caruia i s-a alaturat Aristotel) nu a putut (nu avea cum!) scapa recuperarii crestine. Dar, dupa sapte veacuri, arborele gros al platonismului izolat de interpretari christologice nu mai putea fi retezat. Orientul elenofon al Imperiului construise deja o veritabila teologie platoniciana – replica viguroasa tocmai prin implantarea filozofiei in mediul religios –, un bastion extrem de greu expugnabil, de unde incerca si reusea sa tina piept ofensivei asediatoare a metafizicii, eticii si gnoseologiei crestine.

Filozoful si teologul (in sensul de origine al termenului) Iamblikhos, de bastina dintr-o cetate a provinciei romane Syria (probabil nu departe de capitala Damaskos, dar nici de stravechea Antiokheia), a conferit neoplatonismului, la granita dintre secolele al III-lea si al IV-lea, prestigiul – pe care nu l-a mai pierdut niciodata – de teorie completa, dupa ce, pe rind, Plotinos si Porphyrios ii largisera bazele filozofice si culturale. Promotorii neoplatonismului au fost – mai ales Iamblikhos –, la rindul lor, venerati de discipoli si de toti cei care vedeau in Platon unica solutie non- si anticrestina. Tocmai pentru a contracara ofensiva religiosului in perceptia si manifestarea sa crestina, Iamblikhos si-a ales religiosul, mai exact teurgia, ca teren al contraofensivei, adica o zona cu totul sensibila, prin complexitatea ei, in insasi inima filozofiei lui Platon (si nu doar a acestuia: recuperarile lui Iamblikhos ii vizeaza, in egala masura, pe Pythagoras si pe Aristotel).

De altfel, nu intimplator, lucrarile de teofilozofie ale lui Iamblikhos sint cele mai interesante din aceasta perspectiva. Un tinar si foarte erudit clasicist, deja afirmat in mediul editorial romanesc actual, Tudor Dinu, ne procura, relativ recent, o extrem de placuta surpriza. El a avut initiativa si are meritul de a ne oferi prima editie in limba romana a acelei opere prin care Iamblikhos repune in discutie raporturile dintre filozofia platoniciana si gindirea mistica orientala: Teurgia sau Misteriile egiptenilor. Text dens, metafizic si simultan religios, Misteriile, intr-o traducere pe cit de fluenta, pe atit de fidela si atenta la toate nuantele si la toate ecourile, vorbesc despre divinitate si lucrarea ei in lume, despre acea lume invizibila, de dincolo, o lume situata exact intre zei si oameni, ca si intre oameni si zei, o lume a ierarhiilor hieratice – zei, daimoni, eroi, suflete – care, in etern balans si in perpetua generare, alcatuiesc sublima arhitectura a divinului cosmic.

Ce poate gasi un cititor de azi, cu atit mai mult unul neinitiat, intr-o carte care descifreaza „misterii“ (prea putin ale egiptenilor de acum citeva milenii, cit ale acelei atit de vag stiute lumi de dincolo)? Poate gasi! Impartita (aici) in 10 capitole („carti“ in denumirea lor originara), asemenea atitor tratate clasice ale Antichitatii, cartea lui Iamblikhos capata, pe masura ce lectura inainteaza, deslusiri de manual sau ghid propedeutic. Dar faptul ca Iamblikhos adopta tonul si forma epistolara, neomitind sa adreseze, in repetate rinduri, intrebari, indemnuri, exclamatii destinatarului direct, ca si celui potential/virtual, muta intreaga discutie pe o tema atit de abstracta din zona unei retorici teoretizante prin insasi natura ei pe terenul dialogului deschis, atit de drag lui Platon insusi. Primele doua carti ii clasifica pe zei si intregul aparat al fortelor („fiintelor“) divine. Urmatoarea dezvolta consideratii despre una dintre sursele fundamentale ale cunoasterii lumii divine (divinatia si formele ei).

Cele cinci carti subsecvente (IV-VIII) traseaza liniile de forta ale teurgiei, de inspiratie si aplicatie preponderent egipteana. Pentru ca ultimele carti (IX-X) sa dezvaluie cititorului (care a avut rabdarea sa ajunga la ele) secretele fericirii individuale: prin concilierea dintre daimon-ul personal – reminiscenta socratica – si destinul ca fatalitate, prin eliberarea de aceasta din urma, prin ascensiunea catre divinitate si, in apoteotic final, prin unirea cu ea, de fapt cu zeii.
Ne intoarcem, astfel, in locul de unde am pornit. Anticii nu au conceput niciodata o lume fara zei. Fericirea umana suprema sta, ca ultima solutie tangibila, in unirea, in contopirea cu ei. Pornita ca un discurs metafizic, pur si strict teoretic, Teurgia (sau Misteriile) lui Iamblikhos sfirseste cathartic, preocupata de salvarea individuala. Nu duce, oare, la urma urmei, orice teologie de la ratiune la mintuire, de la ontologie la soteriologie?