Luni, 29 martie 2010, a avut loc lansarea volumului Arhiva
Alexandru Tzigara-Samurcaş, publicat de Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii
şi Conservarea Patrimoniului din cadrul Universităţii de Arhitectură şi
Urbanism „Ion Mincu“. Proiectul, finanţat de Uniunea Arhitecţilor din România,
reia, după mai bine de treizeci de ani, publicarea unor valoroase fonduri de
patrimoniu aflate în custodia Universităţii, în seria „Documente de arhitectură
din România“.
După cum am aflat de la prof. dr. arhitect Nicolae Lascu,
există în Departament un important fond de diapozitive pe sticlă al lui
Alexandru Tzigara-Samurcaş (care a văzut lumina tiparului, cu ocazia
menţionată, în prezentul articol), o masivă şi esenţială colecţie de documente
grafice aparţinînd lui Lecomte du Nouy, o inedită (şi valoroasă) colecţie a
releveelor „vechi“ realizate de studenţii şcolii pînă la cel de-al Doilea Război
Mondial, fonduri şi colecţii personale ale unor reputaţi profesori, şi lista ar
putea continua. Acestea sînt completate de diverse documente de arhivă privind
activitatea Catedrei în deceniile anterioare, care vor putea contribui, la un
moment dat, la o viitoare istorie a instituţiei. Aceste colecţii şi fonduri de
arhivă – în marea lor majoritate, necunoscute specialiştilor şi publicului larg
– prezintă o mare valoare pentru istoria învăţămîntului românesc de arhitectură
şi, în general, pentru studiul arhitecturii noastre.
Arhiva de clişee fotografice, salvată de la dispariţie în
urmă cu cîteva decenii de către profesorul Grigore Ionescu, aduce mărturii
despre o lume care, altfel, s-ar fi putut pierde. În anii pe care îi traversăm,
avem de multe ori sentimentul că domnul Google şi doamna Wiki(pedia) le ştiu pe
toate şi, dacă ştim cum să-i întrebăm, aflăm tot ce dorim. Tehnica cea mai
evoluată de păstrare a imaginilor, în jurul anului 1900, era captarea acestora
cu ajutorul aparatului de fotografiat şi prin stocarea lor pe diapozitive de
sticlă. Varietatea arhivei Tzigara-Samurcaş este incredibilă. Fondul cuprinde o
multitudine de imagini, reunite în teme, de la reproduceri ale unor lucrări de
artă plastică, imagini de spaţii urbane, monumente din diferite oraşe europene
pînă la fotografii-document ale unor monumente din ţară, pentru care, în multe
situaţii, acestea sînt singurii martori ai existenţei lor.
Arhiva este, prin excelenţă, locul în care poţi găsi, în
doar cîteva secunde, un document interesant şi în care, totodată, poţi căuta
întreaga viaţă un altul în relaţia dorită cu primul. Pentru a fi operaţională,
o arhivă trebuie inventariată de specialişti, activitate extrem de dificilă.
„Arheologia de sertar“, după cum o numeşte, în cartea comentată în rîndurile de
faţă, arhitectul Toader Popescu, este o disciplină neglijată, care trebuie
repusă în drepturi. Înainte de a ne lansa în întreprinderi ambiţioase, căutînd
ineditul în depărtări ce consumă timp şi resurse, este salutar să privim, cum
se spune, mai întîi în propria ogradă. Surprizele pot fi nebănuite. Este ceea
ce încearcă (şi reuşeşte) să facă Departamentul de Istoria & Teoria
Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului, recuperînd şi scoţînd la lumină
inestimabilul fond de care dispune.
Diapozitivele la care ne referim serveau în epocă drept
materiale didactice pentru cursurile de estetică şi istoria artei pe care
directorul Muzeului de Etnografie şi Artă Naţională (Alexandru
Tzigara-Samurcaş) le ţinea la Şcoala de Arte Frumoase, începînd cu februarie
1889. O (altă) parte a acestei arhive a rămas în custodia actualei Universităţi
Naţionale de Arte şi a fost donată, după anul 2000, Muzeului Ţăranului Român,
urmaşul de drept al Muzeului condus în epocă de Samurcaş. Consultarea
imaginilor indică fără echivoc faptul că arhiva a fost alcătuită de autori
multipli, printre care, desigur, şi Tzigara-Samurcaş. Este cert că o parte
dintre diapozitive au fost procurate prin cumpărare, în special cele care
prezintă perspective aeriene ale u-nor oraşe, cele care reproduc planuri şi
hărţi sau majoritatea celor care ilustrează subiecte din alte ţări. Unele
dintre imaginile colecţiei pot fi regăsite în diverse publicaţii din epocă,
printre care Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Cele mai multe dintre
diapozitive sînt inventariate la Casa Şcoalelor şi Culturii, aceasta fiind o
indicaţie privind finanţarea achiziţiilor sau a developării şi prelucrării.
Colecţia, alcătuită în scopuri didactice, este eterogenă, dar ilustrează, în
acelaşi timp, o viziune asupra artei, oraşului, omului.
Fondul conţine 2.383 de diapozitive, dintre care 201 se
repetă. Catalogul, însoţit de DVD publicat de Editura Universitară „Ion Mincu“,
propune, printr-o indexare cît mai uşor de utilizat, patru categorii
principale, în funcţie de natura subiectului prezentat: „Arhitectură şi
aşezare“ (74% din fond), „Arte, planuri şi hărţi, peisaje“. Imaginile digitale
au fost grupate în tabele, în funcţie de criterii semnificative pentru fiecare
categorie în parte. După cum menţionează arhitect drd. Irina Calotă,
inventarierea arhivei este o „operă deschisă“. Punerea în circuit a
documentelor de arhivă, viaţa acestora depinde direct de viziunea
specialistului, care stabileşte coordonatele şi criteriile după care pot fi
găsite şi accesate. În relaţie cu acest fapt, amintim că rolul coordonatorului,
prof. dr. arhitect Anca Brătuleanu, şi acela al consultantului, conf. univ. dr.
Ioana Beldiman, au fost vitale pentru reuşita (indiscutabilă a) proiectului.
Alexandru Tzigara-Samurcaş
Biografie selectivă
Apariţia volumului este, dincolo de aspectul ştiinţific, un
prilej de evocare a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, personalitate importantă a
culturii noastre. În demersul nostru, ne bazăm pe cercetarea lui Toader Popescu
(publicată în carte).
Tzigara-Samurcaş s-a născut la 23 martie/ 4 aprilie 1872, în
Bucureşti. Obţine bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab“ şi urmează cursurile
Facultăţii de Litere, Secţiunea istorică, avîndu-i ca mentori, în tinereţe, pe
Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu (care, încă din timpul studiilor, îl
angajează „custode preparator“ la Muzeul Naţional de Antichităţi, pe care îl
conducea). Îşi susţine doctoratul la Universitatea din München (după o periodă
în care studiază şi la Berlin), cu o teză despre Simon Vouet, pictorul lui Ludovic
al XIII-lea.
Întors în ţară, demisionează de la Muzeul Naţional de
Antichităţi în urma unui conflict cu Grigore Tocilescu. Din 1899, lucrează la
Fundaţia Universitară „Carol I“ (iniţial, ca bibliotecar, iar din 1914, ca
director) şi, în acelaşi timp, susţine cursul de estetică şi istoria artei la
Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.
În mod sigur, cea mai importantă poziţie pe care o ocupă, şi
căreia îi dedică patru decenii din viaţă, este aceea de director al Muzeului de
Etnografie şi Artă Naţională, pe care îl fondează în 1906. Pînă în 1946, cînd
este „promovat“ director onorific (o formă mascată de pensionare forţată),
Samurcaş este autoritatea profesională şi morală care îşi pune amprenta pe tot
ceea ce a însemnat acest muzeu în istoria culturii române. Este de menţionat,
în acest context, rolul decisiv pe care obstinaţia şi competenţa lui
Tzigara-Samurcaş l-au avut în edificarea clădirii „Muzeului de la Şosea“.
Începute în 1912, sub conducerea arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti (după
renunţarea la o serie de alte proiecte, întocmite pentru diferite amplasamente
de arhitectul berlinez Schmeiden, cel vienez Nieman şi, mai ales, de elveţianul
Louis Blanc, autor al multor clădiri importante în România, la sfîrşitul
secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea), lucrările de
construcţie vor trena incredibil de mult, suficient pentru ca Samurcaş, decedat
în 1952, să nu apuce să vadă clădirea finalizată. Întreruptă şi reluată de
nenumărate ori, grevată de o insuficienţă cronică a finanţării, edificarea
Muzeului este sursa unui conflict perpetuu între director şi arhitect, ambii
personalităţi puternice, nedispuse la concesii şi ale căror viziuni asupra
proiectului difereau adesea. După aproape trei decenii de colaborare, Samurcaş
obţine, în 1941, înlocuirea lui Ghika-Budeşti cu arhitectul Grigore Ionescu,
sub a cărui coordonare lucrările la aripa veche a muzeului se finalizează în
deceniul al şaselea, după moartea directorului fondator.
În paralel, Samurcaş îşi continuă cursurile de istoria artei
la Şcoala de Arte Frumoase, pînă după Primul Război Mondial (înlăturarea lui
este legată de faptul că, în timpul Ocupaţiei, îndeplinise funcţia de prefect
de Poliţie al Capitalei). Continuă să predea la Fundaţia Universitară „Carol I“
şi, ca suplinitor, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pînă în
1926, cînd este numit profesor titular la Universitatea din Cernăuţi, unde
rămîne titularul cursului pînă la pensionare, în 1938.
După 1945, cariera şi viaţa lui Samurcaş iau o turnură
tragică. Înlăturat de la conducerea muzeului pe care îl fondase, evacuat din
casa pe care o construise, tîrît de foşti subordonaţi prin tribunale, cu
bunurile scoase la licitaţie publică, bolnav şi umilit, moare la 1 aprilie
1952.
DeontologieToader Popescu - Joi, 1 Aprilie 2010, 22:06
Stimate Domnule Plamadeala,
Sunt convins ca stiti ca simpla mentionare, in treacat, a unei surse nu va permite nici sa plagiati un text, nici sa il asumati prin parafrazare. Inteleg ca timpul redus nu va ingaduie o documentare mai aprofundata, insa nu trebuie sa faceti economie nici de ghilimele, nici de trimiteri, nici de principii etice. In viitor, poate incercati sa va scrieti singur articolele...
Sarbatori fericite,
Toader Popescu
Uf, scandalurile romanestiAlexandru Barbu-Banana - Duminica, 4 Aprilie 2010, 10:26
Stimate Toader P.
Este adevarat ca reaua credinta face casa buna cu vanitatea, insa mesajul dumitale chiar nu isi gaseste rostul, sau in orice caz acuzele de tipul "nu va ingaduie o documentare mai aprofundata" sunt complet gratuite.
Articolul este bun si realizeaza trimiterile necesare. Este poate adevarat ce spui dumneata, insa citind articolul, nu pot sa nu remarc ca te afli pe tangenta subiectului.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters