OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rob RIEMEN

Nobleţea spiritului. Un ideal uitat

Prefaţă de Vladimir Tismăneanu

Postfaţă de Horia-Roman Patapievici

Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu

Editura Curtea Veche, colecţia „Constelaţii“, Bucureşti, 2009, 176 p.

Scrisă cu o asemenea eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gînditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decît o scriere de referinţă în istoria ideilor. În Nobleţea spiritului – un ideal uitat, Riemen clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului, care sînt universale. Cînd viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gîndirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită.

Cît de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decît fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, „un pianist strălucit“. Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar, în cele din urmă, îi destăinuie că nimic în lume nu e ca „nobleţea spiritului“. Se despart nu înainte de a primi confirmarea că ideea va fi cuprinsă într-o partitură. Întors în Europa, cu o meticulozitate nemţească, Riemen caută prin istorie fragmente care să susţină în scris muzicalitatea promisă.

Cînd să termine de cules dialogurile imaginare despre aristocraţia spiritului, de o naturaleţe debordantă, dintre Socrate şi discipolii săi, Mann şi prietenii, Goethe şi societatea, contrastînd cu nihilismul lui Nietzsche cuprins într-un monolog, află că pianistul din New York şi-a încheiat socotelile cu viaţa, distrugînd înaintea morţii întreaga operă. Deznădăjduit de lipsa de finalitate a proiectului, pune – la îndemnul lui Elisabeth – nestematele culese într-o colecţie de o preţiozitate rară.