Armata Republicană Irlandeză, între mit şi realitate

Autor: Codruţ CONSTANTINESCU | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Armata Republicană Irlandeză, între mit şi realitate

Ed Moloney este unul dintre cei mai valoroşi ziarişti irlandezi ai momentului, în anul 1999 fiind votat drept ziaristul irlandez al anului. De-a lungul carierei sale jurnalistice, a fost corespondent în Ulster al celui mai prestigios ziar sud-irlandez, The Irish Times, specializîndu-se în istoria, contextul, personajele războiului civil din regiune, cunoscut în limba engleză sub denumirea simplă, concisă, dar destul de vagă de „the Troubles“.

Ed Moloney , A Secret History of the IRA, Ediţia a II-a, Penguin Books, Londra, 2009, 740 p.

În momentul de faţă, locuieşte în Statele Unite, la New York. Ed Moloney este coautorul biografiei Pasley (împreună cu Andy Pollak), axate asupra vieţii acestui personaj spumos, un fel de Vadim Tudor protestant, dar, mai ales, asupra volumului A Secret History of the IRA, ajuns la a doua ediţie. Cea mai importantă carte scrisă de Ed Moloney este, fără îndoială, istoria secretă a Armatei Republicane Irlandeze, A Secret History of the IRA, care reprezintă nu numai o istorie minuţioasă a parcursului şi a isprăvilor celei cunoscute sub acronimul IRA, dar şi descrierea ascensiunii liderului incontestabil al IRA şi al partidului care reprezintă IRA, (Sinn Fein), Gerry Adams. Un personaj emblematic, pe care autorul nu ezită să-l compare de nenumărate ori cu iluştrii lui predecesori în clasica confruntare dintre irlandezi şi englezi care a dominat (şi) secolul trecut: Eamon de Valera şi Michael Collins.

Istoria confruntărilor dintre protestanţi şi catolici

Complexitatea situaţiei din Irlanda de Nord nu poate fi concentrată într-o simplă recenzie, însă putem trece rapid în revistă situaţia din Ulster, amintind că majoritatea (aproximativ 60%) populaţiei din Ulster se consideră ataşată de Marea Britanie (fiind numită loialistă sau unionistă), fiind alcătuită din coloniştii englezi şi scoţieni, oprimînd şi discriminînd cu mult succes minoritatea catolică (aproximativ 40%), irlandezii autohtoni. Care, la începutul anilor ’70, nu au mai suportat situaţia, iniţiind marşuri şi proteste civice şi paşnice la care autorităţile protestante care dominau establishmentul politic au răspuns cu o forţă disproporţionată. De aici, spirala violenţei a continuat în ritm direct proporţional, iar elementele radicale ale catolicilor au apelat la lupta armată reluînd o veche tradiţie războinică.

Violenţele au durat din 1971 pînă în 1998, cînd s-a semnat un tratat de pace. Armata Republicană Irlandeză a fost braţul armat al rezistenţei catolicilor din Ulster. Ampla lucrare a ziaristului Ed Moloney înfăţişează incredibila cantitate de lucruri murdare din Ulster, dar şi din Anglia (căci bombele IRA au devastat numeroase localuri omorînd mulţi civili) sau Irlanda, petrecute timp de mai bine de trei decenii: răpiri, torturi camuflate sub sintagma interogatorii aprofundate, greve ale foamei, execuţii sumare ale trădătorilor IRA, atentate care nu s-au desfăşurat cum trebuia (bombe detonate aiurea sau bombe fabricate acasă, care săreau în aer ucigîndu-i pe fabricanţii de ocazie), civili puşi la zid pentru că erau catolici sau protestanţi şi ciuruiţi cu gloanţe etc. Nu trebuie să cădem în capcana facilă de a crede că doar IRA a comis astfel de atrocităţi şi, mai mult, să credem că IRA nu a fost decît o grupare de criminali terorişti, cei răi, în timp ce forţele de ordine britanice sau grupările paramilitare protestante (UDA şi UVF) au întruchipat binele absolut şi progresul civilizaţiei paşnice. Într-un astfel de război civil, toate părţile au mîinile murdare de sînge nevinovat. Marea Britanie a încercat să folosească metoda internării fără proces a suspecţilor republicani încă din anul 1970, aceeaşi metodă pe care au folosit-o Statele Unite în cazul deţinuţilor islamişti din Guantanamo.

Aproape de un conflict armat

Rezultatele au fost aceleaşi, nule, poate chiar mai severe în cazul Marii Britanii, căci raziile şi reţinerile abuzive efectuate de către Armata Britanică, toate plecînd de la informaţii deficitare, aşa cum scrie Ed Moloney, „au unit catolicii din Irlanda de Nord împotriva Statului cum nu se mai întîmplase niciodată din 1921. În acelaşi timp, au murdărit numele Marii Britanii în exterior şi au condus la proteste din partea unor respectabili activişti pentru drepturile omului sau alţi intelectuali. Metodele speciale de interogare aplicate împotriva a 12 arestaţi au adus Marea Britanie pe agenda Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind acuzată de către Republica Irlanda de încălcarea drepturilor omului şi, în final, găsită vinovată. De subliniat că nicicînd alte două state ale Comunităţii Europene nu s-au aflat atît de aproape de un conflict armat deschis ca noile admise, Marea Britanie şi Republica Irlanda; în ianuarie 1972, paraşutiştii britanici au deschis focul asupra unor protestatari civili în oraşul Derry, ucigînd 13 civili catolici. Ambasada britanică de la Dublin a fost incendiată.“

Republica Socialistă Irlandeză?

În mod paradoxal, chiar şi o variantă a IRA, care se demarcase iniţial de marxismul radical al mişcării oficiale IRA, a adoptat, către finalul anilor 1970, o retorică marxizantă, care explică adeziunea la stînga eurosceptică a Partidului Sinn Fein de astăzi. Gerry Adams credea că protestanţii vor fi foarte entuziasmaţi în a se alătura catolicilor naţionalişti şi republicani în Republica Socialistă Irlandeză, care ar fi încercat să combine sistemul occidental capitalist cu cel socialist sovietic. De exemplu, se urmărea confiscarea marilor ferme, cîte or mai fi fost ele în anii ’70 în Irlanda, pentru a se înfiinţa cooperative agricole, iar terenul urma să fie naţionalizat, foştii proprietari şi fermieri urmînd a deţine doar dreptul de folosinţă, fapt ce a provocat mirare şi nemulţumire în zonele rurale ale Irlandei, unde IRA încă avea susţinători, zone dominate de micii fermieri. Ba, mai mult, ar fi trebuit rezolvat un alt mic detaliu: sistemul politic liberal de la Dublin, foarte solid implantat în republică, să accepte de bunăvoie demantelarea sa, ceea ce era o pură absurditate. Nici protestanţii şi nici sistemul politic sud-irlandez nu au privit acele propuneri cu interes. În plus, sprijinul politic pentru Sinn Fein, în toată această perioadă, în Sud, a fost nesemnificativ din punct de vedere electoral.

Însă membrii activi ai IRA aveau credinţe revoluţionare la modă, identificîndu-se cu preluarea puterii de către kmerii roşii, cu eliberarea/cucerirea Saigonului de către trupele nord-vietnameze, alungarea sud-africanilor din Angola de către autohtonii cubanezi. Mai mult, acest viraj către stînga a produs nu doar manifeste şi articole politice; IRA se ocupa şi cu treburi mai murdare: derularea unei campanii de asasinate a unor oameni de afaceri englezi care activau în Ulster. Treptat, odată cu evoluţia constituţională a Sinn Fein, aceste aspiraţii iluzorii au dispărut din programul politic al partidului republican.

Treizeci de ani de confruntări

Înfricoşătoare a fost spirala violenţei în Irlanda de Nord, din anul 1969 pînă în anul 1998, rutina sîngeroasă a unei stări violente endemice. IRA arunca în aer o mină care ucidea trei poliţişti aparţinînd RUC, miliţiile protestante răpeau la întîmplare un catolic, ucigîndu-l cu bestialitate, pentru ca IRA să se răzbune la rîndul ei împuşcînd un alt civil, de data aceasta protestant. În mod evident, civilii picau ca muştele în lapte, neavînd nici un amestec în evenimentele respective, ei fiind doar numere şi pioni folosiţi într-un război al nervilor. De remarcat, totuşi, că, în general, IRA încerca să ducă un război doar împotriva Administraţiei britanice, folosind tehnicile războiului de guerillă urbană sau rurală, căci multe dintre acţiunile IRA au fost organizate în mediul rural, nu numai la Belfast sau Derry, în timp ce miliţiile protestante/loialiste ucideau la întîmplare pe cine apucau, mai degrabă civili catolici nevinovaţi decît voluntari ai IRA. Citind lanţul nesfîrşit al violenţelor mărunte care afectau un teritoriu restrîns (cu populaţia Olteniei sau a 3-4 judeţe din România), nu ne-am putut abţine să nu ne întrebăm cum au rezistat psihic acei oameni, cum şi-au putut continua viaţa banală, cu rutina ei eternă, în mijlocul unui iad haotic, plin de sînge. Căci psihicul uman poate trece mai uşor peste un conflict armat de scurtă durată, chiar dacă mai sîngeros, decît să fie înţepenit într-unul mocnind treizeci de ani.

Volumul se concentrează în mod deosebit asupra negocierilor de pace care au dus la sfîrşitul sîngerosului conflict, care a provocat moartea a 3.500 de oameni şi rănirea altor zeci de mii. În mod natural, procesul de pace nu avea cum să se definitiveze rapid, avînd în vedere complexitatea situaţiei din Ulster. Negocierile de pace au durat mai bine de un deceniu, din 1985 pînă în 1998.

Interesantă şi inedită este relatarea implicării Bisericii Romano-Catolice în declanşarea şi susţinerea procesului de pace prin intermediul părintelui Alec Reid, care a fost purtătorul mesajelor liderului republican Gerry Adams, în momente cînd acesta era ocolit de toate părţile, ba, mai mult, avînd şi interdicţia din partea guvernelor irlandez şi britanic de a apărea la radio sau televizor.

În mod cu totul surprinzător, Gerry Adams, preşedintele Partidului Sinn Fein, cu vechi state în IRA, a demarat ceea ce se pot numi „protonegocieri de pace“, încă din anul 1986. De-a lungul întregii perioade, el a făcut-o fără cunoştiinţa Consiliului Armatei, instanţa supremă a IRA, de aceea, de multe ori, partenerii lui de comunicaţii subterane nu înţelegeau de ce IRA îşi continua lupta armată.

De-a lungul deceniului, au avut loc numeroase runde de comunicări prin canale neoficiale ale Ordinul Redemptorist, întîlniri ascunse, între diverşi actori politici, părţile implicate în conflict: Sinn Fein, partidul moderat catolic SDLP condus de John Hume (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), care, în acele momente, reprezenta cel mai important partid politic naţionalist din Nord, succesivele guverne de la Dublin, actorii politici protestanţi din Ulster şi reprezentanţii guvernului de la Londra, cel care preluase administrarea efectivă a treburilor interne ale Ulsterului după 1972, toate aceste forţe conducînd la semnarea Tratatului din Vinerea Sfîntă, din 1998.

Autorul arată că violenţele continue determină păstrarea intactă a amintirilor dureroase. În Irlanda, memoria familială era deosebit de importantă pentru a transmite stindardul revoltei, altfel nu se explică determinarea unor tineri de 18, 25 sau 32 de ani de a-şi sacrifica viaţa. De exemplu, în comitatul rural Tyron din Ulster, ultimul bastion al rezistenţei catolice la penetraţia engleză, naţionaliştii locali ştiau care erau pămînturile lor înainte de a fi confiscate de Coroana engleză, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi care familii protestante au beneficiat în urma acestui rapt, căci „amintirile la ţară durează mult“, cum declara un membru marcant al IRA din Tyron.

Conflictul din Ulster, cel puţin în faza sa violentă, părea definitiv încheiat pînă în martie 2007, cînd doi militari britanici au fost omorîţi în apropierea cazărmii din localitatea Massereene, fiind primii soldaţi britanici împuşcaţi din 1997. Atacul a fost revendicat de către gruparea disidentă The Real IRA, care, alături de o altă facţiune desprinsă din IRA, în anul 1986, „Continuity IRA“, s-a opus derulării procesului de pace.

De altfel, fracţionarea IRA cunoaşte o lungă poveste în istoria Irlandei, începînd cu anul 1921. Semnarea Tratatului anglo-irlandez, care prevedea, printre altele, şi decuparea celor şase comitate nord-irlandeze, a condus nemijlocit la împărţirea mişcării republicane între cei care acceptau Tratatul şi cei care-l respingeau.

Divizarea IRA

În mod sugestiv, IRA s-a divizat în anul 1997, tot în urma poziţiei faţă de ideea de pace şi de compromis. Anumite elemente dure din mişcarea republicană irlandeză nu au acceptat niciodată vreun compromis politic, cerînd plecarea definitivă a britanicilor şi eliminarea oricărei urme a Administraţiei de la Londra.

Din fericire, se pare că grupările disidente care au colaborat în trecut nu deţin o cantitate substanţială de armament şi explozibili, rezervele masive ale IRA fiind predate unui organism neutru, special înfiinţat în cadrul procesului de pace. În plus, nici din punct de vedere numeric, organizaţiile desprinse din IRA nu reprezintă o ameninţare serioasă la adresa stabilităţii instituţionale din Ulster. Dar ce poate fi mai specific Irlandei decît să-şi păstreze vie tradiţia militantismului paramilitar, subteran şi violent?!

Masivul volum este o contribuţie esenţială la cunoaşterea mecanismelor din interiorul uneia dintre cele mai puţin cunoscute organizaţii militare ale secolului trecut, autorul beneficiind de ample surse de informare confidenţiale, din interiorul IRA. Care fac lucrarea cu atît mai valoroasă, căci există o mare diferenţă între a face istoria unei organizaţii secrete, clandestine, avînd acces la surse interne, cum a avut Ed Moloney, şi cu totul alta să redactezi o istorie plecînd de la surse externe.

Recomanda articolul prin: