Faimoasele piese cehoviene poartă o indicaţie/comentariu
auctorial: ele sînt tragicomedii, termen din care unii mizează pe prima parte,
alţii – mai degrabă pe a doua. Andrei Şerban crede în filonul cehovian comic –
Tompa Gábor, în cel tragic. Un tragic al banalului, al lipsei de şanse şi al
incapacităţii de a (re)acţiona. Creat în 2008, Trei surori al Teatrului Maghiar
de Stat din Cluj a obţinut la ultima ediţie a Premiilor Uniter cele mai
importante două distincţii – pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie
(Tompa Gábor). Un filigran de dantelă veche, trimiţînd la tradiţia românească a
spectacolului ca şi la cea maghiară (numele lui Tamás Ascher le-a venit multora
pe buze), cu cel mai bun Tuzenbach (Balázs Bodolai) ce se poate imagina, cu o
distribuţie, în general, extraordinară. Trei surori desfăşoară, într-un decor
cam delabrat, istoria celor patru fraţi (există o scenă în care Andrei e inclus
de Maşa în grupul „surorilor“) rămaşi singuri într-un mediu social ce nu le
aparţine şi unde nu se pot adapta, cedînd teritoriul (în ultimă instanţă, casa)
invadatorilor rapace (Nataşa) care profită de naivitatea lor. De apartenenţa la
alt cod moral. Tompa renunţă la şarjarea „clasică“ a lui Prozorov şi Verşînin,
amîndoi laşi, însă, acum, conştienţi de propria lipsă de curaj şi demnitate,
doar Nataşa păstrîndu-şi stridenţa de parvenită cuceritoare, şi redă umanităţii
cehoviene esenţa tristeţii gingaşe. Poate că finalul e prea încărcat, cu
soldaţii cu aripi angelice pedalînd în gol spre nicăieri şi excesiv vizitatul
vals al lui Şostakovici (care, de la un punct încolo, sună a şantaj emoţional).
Dar acest Trei surori e un spectacol al certitudinilor simple, constante,
esenţiale care ne ţin, de fiecare dată, în sala de teatru.
Intoxicaţia pseudomodernităţii
Cineva a decis că „personajele, scenariul, conflictul,
dialogurile sau climaxul“ dăunează teatrului, iar scenografia (Chapeau, Velica
Panduru!) ţine loc de tot cînd vine vorba de contemporaneitate. Cum traversează
Barbie criza mondială (text de Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea,
producţie a Teatrului Naţional din Timişoara) e un spectacol emblematic pentru
o lectură a modernităţii scoasă cu forcepsul sub forma originalităţii cu orice
preţ.
Teoretic, titlul (el ascunde o capcană, cere un răspuns la
întrebarea „Cum traversează…?“, deloc vesel pentru artişti: „N-o traversează“)
spune tot, despre chestii pe care le ştim cu toţii şi la care teatrul
contemporan reverberează orgasmatic, cum ar fi consumerismul, artificialul
relaţiilor umane, mai ales de familie, dependenţa de reţete – de fericire, de
frumuseţe, de viaţă – ca şi de tehnică etc. Doar că spectacolul însuşi e
dependent de tehnică, mai ales de tehnica repetiţiei: a ideilor (puţine, dar
deosebit de fixe, revenind în buclă ca un video în loop), a cuvintelor
(repetiţie consacrată ca formulă stilistică, însă nu mai departe de limita
epuizării simbolice prin supraexploatare), a schimbărilor de decor, a
tentativelor de interactivitate (chiar incipitul include publicul în spectacol,
prin proiectarea imaginii, captate de cameră, a publicului pe un ecran
transparent).
Cît despre reţete, textul, cu mici tentative de monologuri à la
Sarah Kane, e el însuşi construit după reţetar, folosind formule de indicaţii,
how to-uri şi prospecte preluate, aparent, tale quale de pe Internet, o colecţie
eteroclită de clişee despre clişee. Altfel spus, după ce ne-au fagocitat viaţa
reală, reţetele s-au instalat în teatru, ca să pseudovorbească,
autoreferenţial, despre ele însele…
Problema cu Barbie… nu e, totuşi, faptul că e o producţie
submediocră – vorba cîntecului, „prostii au fost, prostii sînt încă şi-or fi în
teatrul românesc“; ea e, însă, girată de un teatru care, cu cîte trei
spectacole invitate în FNT în ultimii doi ani, aspiră la titlul de cea mai bună
instituţie de profil din ţară, iar Alexandra Badea e o regizoare în mod real
inteligentă şi foarte talentată, care poate (a dovedit-o pînă acum) să dea
consistenţă artistică textului contemporan. Din păcate – sau din nefericire –,
nici chiar în teatrul românesc, aşa tradiţional cum e el, nu ajunge să enunţi
fraze antireligioase, să rosteşti „a fute“ ori să-l pui pe Buddha iluminatul
peste o budă luminată ca să fii şocant. Tot ce-mi doresc e ca autorii acestui
spectacol să înţeleagă faptul că nu obtuzitatea publicului faţă cu un act
revoluţionar a scos spectatorii pîlcuri-pîlcuri din sală, ci ratarea întîlnirii
a ceea ce se întîmpla pe scenă cu „învechita“ noţiune de sens.
Noua dramaturgie miroase bine
România! Te pup de Bogdan Georgescu, regia David Schwartz,
produs de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, a fost prezentat la
Bucureşti în secţiunea „Debut“ a Festivalului Naţional. Iniţial o piesă de zece
minute, despre o tînără, un bărbat între două vîrste şi o pensionară, într-un
compartiment de tren, pe cale de a părăsi România, ce a făcut obiectul unor
lecturi şi al unei montări la New York, textul a fost dezvoltat de dramaturg
împreună cu regizorul şi actorii, reconstituind poveştile personale ale celor
trei personaje. (Şi Bogdan Georgescu, şi David Schwartz fac parte din tangaProject,
un grup care continuă direcţia dramAcum de lucru colectiv pe text.) Forma
finală e un peisaj colorat, plin de umor, al unei Românii, ca de obicei,
absurde, dar plină de mirosuri şi zgomote. Nu doar pentru că Georgescu e el
însuşi regizor (ci, mai ales, pentru că scriitura lui e una scenică, făcînd din
soluţiile scenografice elemente constitutive ale piesei), spectacolul e
produsul unei tensiuni, în general constructive, între autorul dramatic şi
directorul de scenă, între un text propunînd personaje puternice şi situaţii
tragicomice forte şi o montare vrînd, în mod legitim, să treacă dincolo de
propunerea auctorială.
La antipod faţă de majoritatea spectacolelor ce-şi propun o
reformă a limbajului scenic, România! Te pup ignoră cu totul existenţa noilor tehnologii:
contextul performativ e construit cu elemente primare, o muzică a obiectelor de
uz cotidian (teluri, sucitoare, doze de băuturi, căni, linguri, castroane…) şi
o atmosferă olfactivă ce ultragiază simţul comun, născută din amestecul live de
iz de ceapă, salam, slănină, pate etc., împrăştiat în sală de două
ventilatoare. E un fel de întoarcere la origini, la fundamentele teatrului, ca
experienţă a spectatorului care „încasează“ un eveniment scenic direct şi unic,
repetabil, dar ireproductibil. Dimensiunea de performance e dată, în egală
măsură, de prezenţa „corului“, a actorilor care operează maşinăria bucătăriei
scenice, comentează personajele, fac schimbările de decor şi costume, manevrînd
platformele pe roţi reprezentînd feluritele spaţii ale acţiunii, şi intră,
marcat, în pielea unor personaje secundare, într-o formulă similibrechtiană în
contrapunct cu jocul realist al celor trei protagonişti. Vorbeam, la un moment
dat, despre tensiunea autor-regizor – ea se vede nu atît în stîngăciile
spectacolului (debutul lent, ritmul inutil încetinit de deplasarea
platformelor), cît în aderarea la estetici diferite: David Schwartz merge pe
linia realismului psihologic şi a comicului de situaţie, pe cînd Georgescu e
mai degrabă un adept al ludicului crud, al condiţiei-limită, tranşată,
româneşte, nici-nici. Întîlnirea lor e puţin spus interesantă – în primul rînd,
pentru România! Te pup reabilitează ideea de limbaj teatral (y compris
dramaturgic) nou.
P.S. Cu o zi înainte de lansarea, în FNT, a ultimului număr
din ManInFest, revista pe care o făcea împreună cu Miruna Runcan şi foarte
tinerii lor colaboratori clujeni, profesorul, criticul, editorul, traducătorul
Cristian Buricea-Mlinarcic s-a stins din viaţă, brusc şi mult prea devreme.
Pentru mulţi dintre noi, Cristian a fost o figură importantă, foarte greu de
prins în formulele clasice ale criticii şi teoriei româneşti. Odihnească-se în
pace, noi îi vom simţi lipsa.
Fara prejudecatiLacramioara - Joi, 12 Noiembrie 2009, 11:27
…las celelalte subiecte deoparte pentru unul care nu mai poate astepta…arde. Se numeste Festivalul National de Teatru, mai precis, vreau sa scriu despre spectacolele pe care le-am vazut pentru ca am citit cateva cronici care m-au infiorat.
Incep cu cel despre care mi-am promis ca o sa scriu exact cum o sa ajung acasa. Drumul lung, ploaia marunta si oboseala m-au impiedicat la momentul acela, dar mi-a revenit pofta de a scrie cate ceva pentru ca tocmai am citit cronicile doamnei Ileana Lucaciu .
Pentru generatia Hi5, cu dragoste
“Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, un spectacol al Teatrului National din Timisoara. Din punctul meu de vedere, cuvantul care descrie tot ce s-a intamplat la nationalul bucurestean este interesant, cu majuscule, bold si mare, mare cat sa vada toate Barbie si toti surogatii sai.
Scrie pe acest blog un om care inghite zilnic numai “cum sa-uri”. Un om satul pana peste cap de diete zilnice, alimentatie sanatoasa in patru pasi, ponturi simple pentru o viata frumoasa, cum sa-ti dresezi animalul pentru a-ti alunga stresul s.a.m.d.
Lista este atat de lunga incat textul semnat de Mihaela Michailov devine chiar insuficient pentru toate artificiile la care putem apela pentru a ne simplifica viata. Este minunat ca, la un moment dat in evolutia omenirii, masinile au inlocuit munca fiecarei persoane.
Dar sa ajungi sa inlocuiesti simple tare, obiceiuri, pana la urma excese care nu sunt intotdeauna daunatoare si sa le faci hrana pentru frigidele, complexatii, tulburatii si frustratii societatii in scop comercial mi se pare aproape… sa nu spun un cuvant mare… dar cred ca e o crima morala cel putin. Aceasta este tendinta, culmea, vazuta ca o treapta a evolutiei noastre, personale…
Ei bine, aceasta industrie americana senzationala a “cum sa”-ului ne transforma in ceva artificial, in care viata inseamna laborator, mediu steril, copiii sunt plozii care nu stiu pe unde trece Dunarea dar stiu toate componentele active ale cremei de corp and so on.
Mie nu numai ca mi s-a parut extrem de interesanta si montarea si textul, dar m-am simtit razbunata. Pentru toate momentele in care citesc pe site-uri din afara “Sfaturi practice pentru bagatul in ac” si a doua zi vad o carte similara pe tarabe despre care aud ca a avut si vanzari record.
Cred ca in prezent, noi toti facem un pas mare catre artificial, iar spectacolul trage un semnal de alarma din acest punct de vedere si cred ca este binevenit.
Pacat ca au plecat tineri din sala, iar faptul ca acei tineri s-au ridicat este irelevant tinand cont de faptul ca este posibil ca ei sa faca parte din categoria celor care stau in fata oglinzii trei ore inainte sa vina la Teatru, pentru ca da bine sa spui ca te duci la Festivalul de Teatru, pari cult.
Sunt acele persoane care nu stiu ca, in momentul in care alegi sa te ridici si sa pleci de la un spectacol, film sau ce o fi nu trebuie sa urli in gura mare (pardon, tocurile cat mai subtiri si cat mai ascutite) ca tie nu ti-a placut spectacolul, pentru ca exista si oameni care te vor contrazice.
Aceste randuri sunt de fapt adresate actorilor care nu cred ca s-au simtit foarte k la final cand niste aplauze anemice si de complezenta le-au insotit iesirea din scena.
A fost un experiment teatral, despre cum suntem, ce putem fi si cata lipsa de substanta poate avea fiinta noastra daca ne pierdem controlul si vom inceta sa gandim si sa ne gandim.
Intotdeauna am spus ca teatrul nu e viata reala si chiar cred acest lucru. Teatrul trebuie sa fie viata in sine, care incepe acolo si se stinge odata cu prima lumina din sala. Care respira prin actor si legatura sa cu spectatorul, care se imbogateste din relatiile, simbolurile si talentul actorilor si regizorului deopotriva.
Ei bine, in “Cum traverseaza Barbie criza mondiala”, s-a nascut in epubreta generatia Hi5, gen cum sa fii cool ca o anorexica (Mananc, inghit, vomit), cum te poate lua valul fara sa mai ramana nimic din tine.
Un spectacol interzis persoanelor care vin la teatru cu textul in fata si il urmaresc din carte sau celor care se cred mai cooltzi doar pentru ca au pasit acolo, special la ora la care sunt vazuti de cine trebuie…gen!
P.S. Unii dintre actorii din aceasta distributie si-au luat revansa pentru “Trei surori”, prezentat tot in cadrul FNT-ului
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters