OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Camus, intelectual de stînga, a fost atacat atît de simpatizanţii dreptei, cît şi, într-o manieră mult mai vehementă, de stînga sartriană şi de comunişti. Editorialistul citează afirmaţia lui Camus „conformismul e la stînga“ din articolul „Socialismul spînzurătorii“ (1957). În ciuda propriilor opţiuni ideologice, autorul Străinului se raporta critic la politica de stînga, considerînd-o decadentă şi prizonieră a cuvintelor, înţepenită în propriul vocabular şi capabilă de răspunsuri stereotipe. Aceeaşi atitudine lucidă se întîlneşte şi în cazul lui Mauriac, care întreţinea o polemică deschisă cu intelectualii comunişti. Deşi Camus şi Mauriac au intrat, la rîndul lor, în polemică, modul lor de raportare la ideologiile în vogă ale vremii şi la evenimentele tragice ale contemporaneităţii rămîne exemplar ca model de luciditate şi de simţ critic faţă de excesele ideologice. Aceeaşi revistă publică un amplu interviu cu artistul vizual mexican Daniel Guzmán, realizat de Damián Ortega, în care acesta vorbeşte despre principalele sale repere culturale, printre care se regăsesc Julio Cortázar, Roberto Bolano şi José Agustin, dar şi artişti şi scriitori de care acesta se simte apropiat spiritual, cum ar fi Passolini, W. Burroughs, Bukowski, Cézanne, Goya, George Grosz, Otto Dix, Philip Guston, Sigmar Polke, Jim Shaw. Interviul este interesant şi ca perspectivă asupra artei contemporane din Mexic, care reflectă contradicţiile unei societăţi construite pe bazele culturii tradiţionale catolice, ce contrastează cu decadenţa capitalei Mexico City.

 

Provocările sociologiei în epoca globalizării

 

Revista Sciences Humaines, numărul din ianuarie 2009, dedică pagini consistente articolelor de sociologie şi de antropologie. Disoluţia structurilor statale ca o consecinţă a globalizării este supusă unei dezbateri sociologice în articolul „Vers une world sociology“ („Spre o sociologie mondială“). Autorul articolului, Xavier Molénat, analizează efectele globalizării asupra sociologiei. „Globalizarea a pus o piedică evoluţiei sociologiei, disciplină care s-a dezvoltat în general într-un cadru naţional (în Franţa, Statele Unite, Germania).“ Transformarea tuturor structurilor sociale consacrate, determinate de fenomenul globalizării, a impulsionat un număr însemnat de cercetători din domeniul sociologiei să depăşească ceea ce sociologul german Ulrick Beck (citat în articol) a calificat drept „naţionalismul metodologic“. Xavier Molénat distinge între două mari tendinţe de orientare a cercetării în sociologie: prima, care ia forma eseurilor speculative, insistă asupra disoluţiei sistemelor naţionale descrise în sociologia tradiţională şi a doua, o practică sociologică de inspiraţie bourdieusiană. Ultima direcţie de cercetare propune redezvoltarea unor raporturi de putere între naţional şi global printr-o metodologie în care disciplina sociologiei studiază practicile agenţilor globalizării. (C.G.)

 

 

Le Magazine Littéraire din ianuarie 2009 are un dosar excepţional consacrat lui Roland Barthes, Barthes refait signe, care aduce trei lucruri inedite: un interviu cu Roland Barthes din 23-24 noiembrie 1970, plus fragmente din două volume în curs de apariţie (în librării, din februarie), Carnets du voyage en Chine şi Journal de deuil. În 1974, Barthes participă la o călătorie în China lui Mao, însoţit de François Wahl, Philippe Sollers şi Marcelin Pleynet, călătorie în urma căreia umple trei carnete de note, rămase inedite, care vor apărea în curînd la Éditions Christian Bourgois. Cît despre Journal de deuil (în curs de apariţie la Seuil), el conţine o serie de notaţii „de doliu“ (330 de fişe), începute imediat după moartea mamei sale şi care exprimă, în fond, durerea sfîşietoare provocată de moartea acesteia, din care Barthes nu-şi va mai reveni niciodată. „Jenat şi aproape vinovat pentru că, uneori, cred că doliul meu se reduce la o emotivitate. Dar toată viaţa mea n-am fost decît atît: emoţionat?“, scrie eseistul francez pe fişa numărul 47. Şi pe fişa 202: „De la moartea mamei, în ciuda – sau de-a lungul – efortului înverşunat de a pune în practică un mare proiect de scriitură, alterare progresivă a încrederii în mine – în ceea ce scriu“. Mai senine şi mai ingenioase – fără perplexităţi de european, dimpotrivă – sînt notaţiile din timpul vizitei în China: „Lui Mao îi place ardeiul iute: îl presară pe deasupra felurilor de mîncare“. Concluzie provizorie: „O posibilitate de text asupra Chinei ar fi de a bascula şs.a.ţ de la registrul cel mai grav, cel mai structurat (politicul arzător) la registrul cel mai fin, cel mai futil (ardeiul, bujorii)“. Notaţii fulgurante, care deschid însă lungi culoare de sens, ca întotdeauna în cazul lui Barthes. De mare pertinenţă e şi interviul inedit cu Barthes, din 1970, consemnat de Jean José Marchand şi Dominique Rabourdin. Ultimul e şi cel care a transcris textul cît mai fidel cu putinţă pentru Le Magazine Littéraire. Întrebat ce înseamnă pentru el posteritatea, Barthes răspunde: „Ah! Pentru mine nu înseamnă absolut nimic, mă scuz în faţa acestei posterităţi, dar e un concept care, în raport cu mine însumi, este într-adevăr, literal, de neconceput. [...] Să spunem că nu-mi pot imagina concret ce se va întîmpla cu cărţile sau cu scrierile mele cînd nu voi mai fi aici sau mai tîrziu“. În această posteritate – în care ne situăm deja – vor apărea cărţile sale inedite, iată, două cărţi, poate nu revelatoare, însă emoţionante, fiindcă îl regăsim pe Barthes pe care-l ştiam. (A.D.)