OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Art-terapia, ca forma de interventie si/ sau tratament asociat al persoanelor aflate in dificultate sau a celor cu boli psihice, incepe sa se impuna si in Romania. Recent, la Cluj, a avut loc Conferinta Nationala pentru Promovarea Art-terapiei, organizata de Catedra de Psihopedagogie Speciala din cadrul Facultatii de Psihologie si Stiinte ale Educatiei a Universitatii „Babes-Bolyai“, cu sprijinul UNICEF si al Fundatiei Internationale pentru Copil si Familie. Specialisti din domeniul medical, al psihologiei si psihologiei, dar si din cel al artelor s-au reunit pentru doua zile pentru a-si prezenta activitatea si proiectele, dar si pentru a discuta aspecte legate de formarea si acreditarea art-terapeutilor. In acest context, consideram binevenita perspectiva franco-romana pe care o aduce convorbirea cu art-terapeutul Ioana Violet Ghenciulescu.
Ioana Violet Ghenciulescu, sinteti art-terapeut, o combinatie de termeni care desemneaza o profesie ce nu cred sa fie trecuta in nomenclatorul de profesii din Romania. Puteti sa ne dati citeva amanunte despre formarea dumneavoastra ca artist si ca terapeut?

Formarea mea ca artist si ca terapeut... Sint artist plastic, cu studii facute in Romania, la Institutul de Arte Plastice „Ion Grigorescu“, sectia Arta monumentala si pictura. Diploma de absolvire e in arte plastice, restaurare si educatie artistica plastica, deci... profesor de desen. Dupa absolvire, asta am facut, trei ani, la Slatina. Formarea ca terapeut a venit mai tirziu, in Franta, unde exista mai multe centre, mai multe scoli, in mai multe orase, in care se formeaza asa-zisii art-terapeuti. Spun asta cu ghilimelele de rigoare, pentru ca termenul insusi a fost greu acceptat pina si in Franta. De altminteri, el a fost definit ca atare destul de tirziu, pentru ca implica o conjunctie intre arta si terapie. Niciodata n-a fost foarte clar cit este arta si cit este terapie si in ce masura cel care o face este artist mai mult decit terapeut sau viceversa. La Paris, exista o scoala legata de Institutul de Medicina, care isi zice Institut de Art-Terapie, exista INECAT (Institutul National de Arta si Terapie), institut pe care l-am urmat eu, si, de asemenea, alte citeva scoli private de arta si terapie sau de terapie holistica. Iata, deci, ca unele sint raliate la miscari (pseudo-)filozofice, sa zicem, sau combina domeniul cu studiul altor materii, ca terapia medicala pentru boli mintale, spre exemplu.

Particularitatea institutului pe care l-am frecventat eu consta in aceea ca pune accentul pe arta, in primul rind, si subliniaza cit este de important ca persoana care practica aceasta meserie sa fie un artist sau macar sa aiba o activitate artistica constanta. Se pleaca de la preceptul ca numai cel care a experimentat pe sine si prin sine unul din mediile artistice poate, la rindul sau, sa-l ajute pe un altul sa acceada la aceasta forma. Nu sa-l invete, pentru ca nu e vorba despre un invatamint artistic propriu-zis care sa fie predat unui pacient, dupa care acesta s-ar face bine. Nu e vorba nici despre vreun fel de initiere intr-o metoda artistica, ci despre un parcurs impreuna cu un pacient sau cu un grup, parcurs care e facut si de art-terapeut, si de pacienti si in urma caruia se ajunge la un rezultat pe care nimeni nu-l poate prevedea de la inceput. Este o experienta comuna.
V-as ruga, spre exemplificare, sa ne vorbiti despre citeva dintre proiectele, programele de art-terapie pe care le-ati dezvoltat in vremea din urma, fie ele in Romania sau in Franta.

Aici deja intervine o dilema, pentru ca proiectele pe care le-am derulat nu au fost intotdeauna de art-terapie pura, si asta intrucit nu intotdeauna ele erau destinate neaparat unor persoane cu nevoi specifice. Am lucrat cu grupuri foarte diverse. In Franta, intr-adevar, am efectuat multe stagii, pentru ca obtinerea diplomei nu este posibila fara minimum sapte sute de ore de practica in spital. Le-am facut in spitale de zi, in special cu copii sau cu tineri, dar si cu adulti. Nu erau internati, ci veneau aici pentru a primi ceea ce in franceza se numeste soin thérapeutique, termen tradus in romaneste doar prin ingrijire, desi nu se refera la ingrijire in sensul medical al termenului, ci la nivel psihic. In Romania, singura experienta similara am avut-o la Policlinica Titan, sub indrumarea doctoritei Rodica Urziceanu, in sectia destinata copiilor cu autism. Ceilalti cu care am lucrat aici, in tara, erau niste copii absolut normali, chiar supradotati in domeniul matematicii, cistigatori ai concursului „Cangurul“. Am participat la doua tabere de-ale lor in care am sustinut ateliere plastice, de creatie artistica, dar pe care le-am conceput dupa modelul celor de art-terapie pe care le fac cu copiii bolnavi. In urma unei anchete realizate de noi in timpul taberei, reiesea ca ei, de fapt, aveau parte de – cum s-ar spune – un tip de discriminare. Desigur, in sensul unei discriminari pozitive, dar permanenta. Deci, cam acestea au fost cele doua categorii cu care am lucrat.

Stiu ca, alaturi de artele plastice, in atelierele dumneavoastra isi fac loc si dansul si teatrul, ca mijloace de expresie si exprimare artistica. In ce scop imbinati aceste forme ale artelor interpretative cu artele plastice?
Coregrafia a fost, optional, cea de-a doua ramura artistica a formarii mele la INECAT. Am urmat cursuri de dans contemporan la Centrul National de Arta Contemporana Beaubourg si la Centrul National al Dansului de la Paris. Imbinind mai multe forme artistice, sper ca aceia cu care fac atelierele de art-terapie sa ajunga la o perceptie mai buna a propriului corp si a spatiului inconjurator, sa se pozitioneze mai bine in raport cu aceste doua elemente. Am propus atelierele de coregrafie si arte plastice la Institutul Mutualist Montsouris, unde erau internati copii cu probleme psihice grave, cu tendinte suicide. Trebuie sa spun ca am avut de infruntat o anumita rezistenta din partea infirmierilor sau a doctorilor care luau parte la atelier. Din punct de vedere deontologic, li se parea de neacceptat sa participe la un experiment coregrafic, in care, eventual, sa fie pusi in dificultate in fata pacientilor. Pina la urma, acest atelier mixt a avut succes si rezultatele la care am ajuns au fost deosebit de interesante, cu atit mai mult cu cit, de fapt, totul depindea de grupul de pacienti pe care ii aveam in momentul respectiv.

Dupa fiecare sedinta de lucru urma intotdeauna un moment de analiza, in care discutam reactiile fiecaruia dintre tineri in timpul atelierului. E de notat ca doctorii si infirmierii au avut uneori chiar revelatii in ce priveste comportamentul unora dintre pacienti, care nu erau deloc reactivi in restul zilei si nu raspundeau la nici o activitate, dar pe parcursul atelierului de art-terapie deveneau brusc volubili sau aveau tot felul de reactii care surprindeau in bine pe toata lumea. Cu toate acestea, trebuie stiut ca atelierele de art-terapie si ceea ce se intimpla acolo nu intra in portofoliul medical al pacientilor si nu se face nicaieri o mentiune a evolutiei lor in timpul acestor ateliere. Aceste fapte ramin confidentiale, cunoscute doar de art-terapeut, insa el nu este consultat la sfirsit, cind se intocmeste dosarul cu care pacientul pleaca din spital.
Exista un model ideal de urmat, astfel incit art-terapia sa ajunga la niste rezultate chiar cuantificabile?

De fapt, in principiu, art-terapeutul trebuie sa-i fie ghid pacientului de-a lungul parcursului facut impreuna. La inceput, ma intrebam si eu cum e posibil ca dupa un atelier sau doua sa speri la o evolutie in bine a pacientului. In fond, atelierul este punctual si reprezinta mult prea putin fata de suma nevoilor respectivului pacient sau grup. Am inteles in timp ca rolul lui este sa ofere o cheie pe care pacientul respectiv stie ca o are si ca o poate folosi oricind mai tirziu. Este latura pozitiva pe care am putut sa o desprind de-a lungul atelierelor. Ea poate parea infima si cu totul neconcludenta, dar, in opinia mea, este deja foarte mult.
Altminteri, e greu sa cuantifici asa ceva. In lumea terapeutilor sau a psihologilor exista grile si in functie de ele se cuantifica progresul sau involutia unui pacient. In domeniul artelor, e foarte greu de vorbit de progres sau de involutie. Eu, una, nu-mi permit acest lucru. In al doilea rind, nu trebuie sa uitam nici un moment ca art-terapeutii nu sint medici. In concluzie, mi-e greu sa spun ca ar exista un model ideal. As lasa, cum se zice, lucrurile in coada de peste.

Sa ne intoarcem atunci la artista Ioana Violet Ghenciulescu. Ce proiecte, ce expozitii, ce gen de lucrari va pasioneaza? Si legat de asta, cum va simtiti ca artist plastic la Paris, in ce masura v-ati integrat si in ce masura va considerati, in continuare, un artist roman?
Un artist roman la Paris... Nu ma consider un artist roman la Paris, desi probabil ca asta sint. Am avut expozitii de pictura, dar pina la urma ele nu au mai fost foarte importante pentru mine. M-am indreptat spre alte medii de exprimare decit pictura insasi, pentru ca era in mine o mare dorinta de a cunoaste si de a face alte lucruri pe care n-am avut ocazia sa le fac aici. Am terminat facultatea in 1986, deci nu se punea problema sa fac nici fotografie, nici film, nici computer, nici multimedia, nici alte forme de arta. Curiozitatea mea a fost rascolita de tot ce am putut gasi la Paris sau in Statele Unite. Incerc sa experimentez.

Asta fac de cind am plecat, neconsiderindu-ma insa suficient de „rodata“ in noile domenii pentru a iesi cu ele in lume. Insusi faptul ca fac art-terapie este tot o maniera de a experimenta, bineinteles intr-un mod mult mai angajat, la fel ca si faptul ca trec dintr-un context in altul, de la cel al spitalelor de boli mintale pina la cel al grupurilor marginalizate social sau al copilariei – sfere care oricum ma provoaca mult ca artist. Ramine apoi sa gasesc producatorii sau difuzorii potriviti. E un pas mai dificil datorita concurentei foarte mari. Este de dorit sa te afli intr-o retea artistica institutionala, dar eu n-am prea cultivat-o acolo, la Paris. Altfel, cu un statut de „artist roman la Paris“, esti vazut putin colateral, mai ales daca apartii unei generatii de tranzitie, ca aceea pe care o reprezint eu. Da, ma consider in continuare in tranzit sau „in tranzitie“ de la o forma de arta la alta si de la o tara la alta. Este un statut dificil, dar care mie imi convine.

Stiu ca, din timp in timp, organizati la Paris, in atelierul dumneavoastra, ceea ce numiti „Ziua portilor deschise“. Prezentati atunci lucrarile dumneavoastra, dar si creatii de grup sau unele lucrari cu caracter interactiv. V-as ruga sa intrati putin in amanunte.
M-am obisnuit atit de tare cu acest lucru, incit nici nu m-am mai gindit sa-l mentionez. Atelierul meu, din fericire, are portile chiar spre strada, in cartierul Montparnasse. Odata cu inceperea scolii, „deschid vitrina“, in mod public. Prezint lucrarile copiilor si ale mele sau, mai bine spus, lucrarile noastre, realizate impreuna. Asa vedem daca avem vreun ecou si daca el este pozitiv. Publicul nostru obisnuit e oarecum la curent cu ceea ce se intimpla la noi, dar am avut si surprize. Am avut vizitatori japonezi, dintre care unul este critic de arta. A tinut sa organizam o expozitie la galeria sa din Japonia.

Desigur, n-am fost de fata, dar am aflat ca totul a devenit foarte interactiv. La Paris, trecatorii sint atrasi de aceasta vitrina, dar, in acelasi timp, li se pare ceva ciudat, pentru ca au impresia ca e ceva hi-brid... Lumea in Franta este destul de... cuminte, as zice, in materie de preferinte artistice. Prefera lucrarile care sa se integreze anumitor domenii destul de bine cunoscute. Evenimente sau obiecte artistice care prezinta ceva aflat la granita dintre mai multe domenii sint acceptate de public mai ales daca fac parte dintr-un context comercial sau din politica culturala, daca sint integrate intr-un circuit bine rodat sau legate de evenimente deja cunoscute si sponsorizate. In momentul in care faci aceleasi lucruri in mod spontan, intr-o raza foarte restrinsa, esti – ca sa zicem asa – receptionat ca o ciudatenie si beneficiezi de o audienta ce tine de sfera privata.