Un grup de artişti – regizori şi dramaturgi –
adresează o scrisoare publică unei instituţii, Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj, ridicînd o serie de semne de întrebare asupra modului în care a fost
reprezentat public şi promovat Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie
politică, spectacol ai cărui autori sînt cei patru semnatari (Radu Apostol,
Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan şi Andreea Vălean). Reluată de mai multe
portaluri, scrisoarea a intrat imediat într-un circuit al dezbaterii profund
marcat de diviziuni ideologice din ce în ce mai conotate emoţional, legate de
exploatarea minieră de la Roşia.
„Spectacolul acela e VARZĂ, caricaturizează la
modul grotesc ambele părţi, am fost realmente dezgustat după ce l-am văzut atît
la Cluj, cît şi la Roşia. Na, părerea mea! Şi, totuşi, cam asta e părerea
tuturor activiştilor pe care i-am întrebat care îşi doresc o Roşie alternativă
la proiectul minier cu cianuri.
O ştire mai relevantă despre Roşia zilele
astea este cea a ONG-urilor de mediu care se opun declaraţiilor prezidenţiale
recente cu privire la oportunitatea proiectului propus de RMGC. […]
Din nefericire, spectacolul a trivializat cea
mai importantă mişcare socială din RO postdecembristă.“
Comentariul, postat pe criticatac.ro, unul
dintre portalurile care a publicat scrisoarea grupului dramAcum, este semnat de
Adi Dohotaru, membru în comitetul executiv al Grupului pentru Acţiune Socială
(GAS) de la Cluj, jurnalist, istoric şi activist. Modul în care Dohotaru se
raportează la spectacol e comun unei categorii mai largi de spectatori sau
potenţiali spectatori: Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică
înşală aşteptările celor care văd în artişti susţinători necondiţionaţi ai
cauzelor antiinstituţionale prin refuzul de a prelua nu atît temele, cît limbajul
acelei „pături“ de public ce se opune exploatării cu cianuri din raţiuni
ecologice şi culturale.
Chiar şi metateatral (în statement-urile
menite să însoţească trailerul spectacolului, pomenite în scrisoare şi conform
cărora Roşia Montană… este adresată „împotriva statului român, care nu-şi
respectă cetăţenii“), producţia de la Cluj se poziţionează în contra
deschiderii exploatării – însă această poziţie nu respectă ceea ce s-ar putea
numi „norma“ instituită de discursul dominant în spaţiul public, care pune în
scenă seturi complexe de emoţii negative (în primul rînd, ură şi dispreţ)
direct orientate (compania exploatatoare, Roşia Montană Gold Corporation – RMGC
– e-n tot şi-n toate) şi aproape deloc aşa-numitele emoţii role-taking
(empatia), în cazul comentatorilor profesionişti şi al activiştilor, în paralel
cu exacerbarea tonurilor de milă şi de ultragiu naţional în postările
„simplilor cetăţeni“.
Despre ce e vorba, însă, în Roşia Montană – pe
linie fizică şi pe linie politică? Echipa artistică a spectacolului,
dramaturgi, regizori, scenograf, autor al muzicii şi actori, au făcut o
îndelungă documentare la Roşia; rezultatul e un puzzle (cu scene în maghiară şi
română), construit în chei estetice multiple, mergînd de la întîlnirea dintre
un reprezentant RMGC şi proprietarii unei case roşiene, în care se negociază
aproape cinic numărul de copaci roditori şi morţii din cimitir, negociere ce
alternează cu deruta totală a familiei respective în privinţa a „ce se pierde
cînd se cîştigă nişte bani“, pînă la legendele aurului, cu vîlvele/ spiritele
minelor care-i pedepsesc pe arghirofili (moment în care una dintre teme este
exploatarea temelor ecologice de către profitori de ocazie). E, în esenţă,
vorba despre un caleidoscop al perspectivelor individuale, menite să facă
perceptibil un sistem profund imoral, în care în numele roşienilor vorbesc
întotdeauna ceilalţi.
Dar care e, totuşi, rolul unui astfel de
spectacol? În tendinţa culturii române de a deveni una a notelor de subsol (ca
s-o citez pe curatoarea Raluca Voinea), o dezbatere aprinsă despre menirea
artei şi relaţia ei cu realitatea s-a născut pe forumul de comentarii de la Voxpublica, unde scrisoarea dramAcum a fost postată de Costi Rogozanu. Un
cititor care semnează „adrenalitera“ scrie: „Sînt un mare iubitor de teatru,
dar un spectacol care are ca scop propaganda (chiar dacă justificată), nu este
de interes public, da. Poate doar numele celor implicaţi să mă atragă, dar
subiectul nu că îmi e indiferent, dar chiar nu cred că se poate face teatru pe
chestia asta. Pun pariu că e o stupiditatea ca spectacol prin forţa lucrurilor.
Am toată încrederea în Tompa Gabor, deşi nu ştiu de ce dracu’ a fost de acord
cu proiectul“. Îi răspunde cititorul Viktor: „Nu există vreo decizie a unei
instanţe sau a vreunei alte autorităţi publice (aşa cum există 2 decizii ale
CNA de interzicere a reclamelor RMGC pe motiv că sînt mincinoase) care să
interzică jucarea acestei piese. «Propaganda», cum îi spui tu, are scopuri
publice pt. că este vorba despre monumente care fac parte din Lista
Monumentelor de Patrimoniu Naţional Clasa A. Monumentele sînt de interes
public, naţional. Ia şi mai citeşte definiţiile. Muntele Cîrnic face parte din
această listă. Teatru se poate face din orice. Este vorba de artă. Arta nu are
limite (mă refer la limitele de bun-simţ). Uite că se poate face teatru din
acest subiect“. Sigur că spectacolul nu pune în discuţie subiectul declasării
unor monumente istorice – însă mai mult decît orice întîlnire cu spectatorii, o
scrisoare legată de „probleme instituţionale“ dovedeşte intersecţia destul de
limitată dintre ce oferă „teatrul realităţii“ şi ce anume i se cere (şi o
posibilă explicaţie de ce o montare ca Roşia Montană… nu satisface nevoile
grupurilor de opinie în conflict).
Adrenalitera detaliază, într-o postare
ulterioară, de ce respinge ideea artei cu mesaj: „Pentru că în cazul asta nu
mai este artă. Nimic nu este mai împotriva actului artistic decît arta cu
mesaj. Eu nu zic că au făcut rău ceea ce au făcut ei, dar nici pe departe nu e
un act artitic. E un act de «propagandă» (am pus între ghilimele deoarece nu o
consider peiorativă, în acest caz). Şi tocmai de aia nu are ce căuta într-un
teatru, are dreptate Tompa. Să o joace la parlament şi la FînFest. Asta e
altceva. Sau în Piaţa Publică, să atragă atenţia. Dar nu la teatru. Eu nu aş
plăti ca să văd aşa ceva şi nu m-aş duce la teatru. De alea opt ori în care s-a
jucat piesa, nu e aşa că sălile au fost cam goale? Cu toate că Peca Ştefan şi
Gianina Cărbunariu sînt nişte nume în dramaturgia românească.
Tompa Gabor îşi apără instituţia în sensul că
vrea să atragă oamenii la spectacole. Şi nu cu propagandă (chiar dacă urmăreşte
scopuri bune, repet) atragi publicul de teatru. Eu zic să zică mersi că au
putut juca în teatru o singură dată.
În plus, gîndeşte-te cît de penibil este să
dezbaţi o problemă serioasă, cum e cea de la Roşia Montană, folosindu-te de
acte artistice. Oamenii nu trebuie «sensibilizaţi» cu privire la problemă,
oamenilor trebuie să li se explice. Raţional. Arta are rolul de a impresiona.
Se potriveşte dezbaterii fix ca nuca în perete“.
Rămîne de meditat dacă
imaginea teatrului exclusiv ca spaţiu de display emoţional e dată de educaţia
şi cultura artistică formativă per se a publicului sau e o influenţă a
mainstream-ului scenic actual, în care funcţia cathartică predomină
(catharsisul fiind, elementar spunînd, o eliberare emoţională care restabileşte
în privitor justul echilibru între milă şi frică necesar coexistenţei sociale).
Atunci cînd eliberarea cathartică nu se produce în cadrul controlat al scenei,
dezechilibrul emoţiilor serveşte ca impuls pentru acţiunea în spaţiul realului,
care să umple acel gol de emoţii produs de actul artistic (e teoria lui Bertolt
Brecht). E ceea ce caracterizează o parte consistentă, dacă nu dominantă, a
artelor performative contemporane – şi, în acelaşi timp, dezbaterea mult
dramatizată (după toate definiţiile) din jurul aurului de la Alburnus Maior. O
dezbatere construită, dincolo de argumente, pe o acută frustrare emoţională
pentru care un spectacol de teatru, oricum va fi fost/ fiind el, nu poate servi
drept catharsis.
Despre gradul în care tema „Roşia Montană“ a
fost supusă procesului de „emoţionalizare“ în rîndul opiniei publice, cea mai
radicală mărturie provine tot de pe site-ul Voxpublica: „Unii oameni mor de
foame acolo în Roşia Montană şi altora le arde de spectacolul lor de teatru. E
frumos şi cu arta şi teatrul, dar să ne gîndim şi la oamenii ăia care mor acolo
de foame. Ei nu joacă teatru, chiar nu au ce mînca…“. Semnează Mirel. Iar Mirel
nu e, nici pe departe, singur.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters