Autor: 
Categoria: 
Subiecte
incomode
Pe 6 noiembrie
2008, artistul plastic Alexandru Rădvan şi curatorul Diana Dochia au susţinut o
conferinţă de presă la Anaid Gallery, unde au adus în discuţie problema
distorsiunii realităţii în legătură cu recenta lor participare la un eveniment
cultural realizat în spaţiul german. Cu aceeaşi ocazie, au fost expuse o parte
dintre lucrările care au stat la baza subiectului de scandal cultural al
toamnei. Motivul pentru care supunem atenţiei cititorului iniţiativa celor doi
este acela că raţiunile artei sînt altele decît cele ale mass-mediei şi că
obiectul de artă se susţine (ori se descalifică) prin calitatea sa, nu prin
şabloanele la care este redus uneori. Invităm publicul interesat să ia
cunoştinţă de lucrările lui Rădvan în mod direct, trecînd pragul galeriei (a
cărei adresă poate fi găsită de orice doritor pe Net). Vizitatorii sînt
întotdeauna bine-veniţi! Apoi, artefactele, indiferent că este vorba despre
pictură, desen, gravură, sculptură, au alte efecte asupra privitorului cînd
sînt redimensionate sau convertite cromatic în formatele optime pentru
reproduceri tipărite. Un alt argument pe care îl aducem în favoarea „instanţei
artistice“ este acela că opera nu trebuie judecată în funcţie de subiect sau de
orientarea aceluia care a creat-o. Răspunsurile îi vor aparţine fiecăruia în
parte, dar este bine ca acest fapt să se realizeze într-o reală cunoştinţă de
cauză.
Discursul
curatorial al Dianei Dochia porneşte, în cazul expoziţiei Omagiu lui
Iuda/Cruciaţii, de la premisa că, în contemporaneitate, raporturile dintre artă
şi transcendenţă se află într-o nouă situaţie de rostire. Lumea fără mituri şi
legende a produs o desacralizare atît în plan social, cît şi în acela artistic.
Potrivit gîndirii filozofului irlandez Edmund Burke, plăcerea ce ia naştere în
urma unui pericol sau a unei dureri reprezintă o „teroare încîntătoare“.
Aceasta poate conduce la uimire, la admiraţie sau la respect. Rădvan sondează
această zonă prin desenele sale, care devin, astfel, mijloace de reflecţie.
Cruciaţii lui sînt atemporali. Situaţiile asupra cărora s-a oprit aparţin unei
lumi măcinate de teroare şi de frică, unei umanităţi sfîrtecate, dominate de
violenţă şi de trădare. O temă implicită este aceea a imposibilităţii alegerii.
„Lucrările lui Rădvan interpelează direct spectatorul“, ne spune Diana Dochia.
Şi continuă: „Trauma, vanitatea, grotescul, bestialitatea sînt zone explorate
în cadrul artei sale, care ne invită la o reînnoire a formei de cunoaştere sensibilă.
Este vorba adesea, în cadrul proiectelor sale artistice, de o stimulare
senzorială şi empatică, în care ochiul aproape că nu poate privi (Diana Dochia
a făcut aluzie la gravura 26 – cu titlul No se puede mirar!/Asta nu se poate
privi! – din ciclul lui Francisco Goya, Los Desastres – n.a.). Guido Ceronetti
vorbea la un moment dat despre degradarea infinită inerentă lumii şi despre
faptul că omul nu a dat încă viaţă tuturor crimelor care se regăsesc în el, în
stare latentă. Rădvan este preocupat de această degradare, de întunericul şi de
neprevăzutul fiinţei umane, de faţa nevăzută a lucrurilor. Omagiu lui
Iuda/Cruciaţii conturează o tiranie a realităţii întemeiate pe iluzie şi
distrugere. Iuda poate fi oricare dintre Cruciaţi, la fel cum oricare Cruciat
poate fi Iuda“.
Subiectele alese
de Alexandru Rădvan sînt adeseori periculoase (la propriu şi la figurat).
Dintre expoziţiile sale anterioare amintim Memoriile lui Constantin, Cancer,
Sol Victus Taurobolii, Imperatores/Fragmente. Tangenţele religioase, uciderea
ritualică, iminenţa morţii sau puterea (ca formă de substituţie a divinităţii)
sînt teme recurente în lucrările lui Rădvan. Totuşi, nu
subiectele îl conduc pe artist spre ideile şi mijloacele tehnice prin care s-a
făcut cunoscut. Concepţia, mîna şi ochiul său rămîn aceleaşi cînd expoziţiile
se numensc Zeus şi Europa (2008), Desene pentru Petronius (2003), Eroi (2001),
12 imagini povestite de Alexandru Rădvan (2001) sau Anatomia peisajului (2000).
Artă voioasă, solară
În discuţia purtată cu Alexandru Rădvan, am
evitat comentariile privind recentul subiect din dezbaterile publice
necalificate. Lucrările sale nu trebuie să fie apărate printr-un discurs, iar
artistul nu are de ce să se disculpe în faţa cuiva. Reţinem, din ampla discuţie
purtată, un fragment pe care îl considerăm edificator pentru faptul că artistul
nu a apărut ieri, nu este rezultatul unor activităţi de presă şi vine de pe un
drum bine conturat, a cărui direcţie este logică şi clară. „De obicei, lumea se
centrează asupra ultimei secunde din biografia unui pictor, uitînd că aceasta
este rezultatul unui drum lung“, ne-a mărturisit Rădvan. „Anumite segmente din
creaţia unor artişti români m-au influenţat major în procesul de formare.
Corneliu Baba a reprezentat, încă din copilărie, o sursă de fascinaţie pentru
mine. Ar fi apoi unul dintre continuatorii săi, Henry Mavrodin. Mă regăsesc şi
în anumite aspecte din creaţia lui Horia Bernea. Pe Florin Mitroi, care mi-a fost şi profesor, îl
apreciez dincolo de relaţia maestru–discipol. Îl mai amintesc pe Vasile Gorduz,
şi aici aş stabili limitele unei liste foarte restrînse. La toţi aceştia,
citind pe diagonală, constatăm orientarea spre pictura figurativă şi abordarea
realului, fără căderea în plasa mimetismului, impresivului, a interpretării primare
a naturii.
Există, în toate cazurile citate, o senzualitate a imaginii, legată
nu neapărat de subiect, ci de modul de a simţi şi de a organiza imaginea în
care mă regăsesc şi pe care o caut în lucrările mele. Baba, Mavrodin şi Mitroi
sînt desenatori de mare rafinament, ceea ce, din punctul meu de vedere, le
conferă o deschidere fantastică. De la ei am preluat modelul de a face lucruri
care nu sînt întotdeauna comode. Consider că arta românească suferă tocmai din
cauza acestui lucru. Temerea de o abordare mai gravă a subiectelor este o
constantă în arta noastră, plină de voioşie, vioiciune, plasată în mod forţat
într-un sector solar. [...] Nu mă regăsesc deloc nici în tematica Grupului
Prolog (mişcare artistică cu accente ortodoxe, care a apărut înainte de 1989 şi
a fost reprezentată de către Constantin Flondor, Paul Gherasim, Sorin
Dumitrescu etc. – n.a.), care nu se înscrie în cele spuse mai devreme.
Abordarea lor mi se pare mult prea voit culturală. Am amintit Prologul datorită
subiectului religios prezent – din alte perspective – şi la mine. Dintre
pictorii generaţiilor noi, Roman Tolici, care a abordat ocazional acelaşi
subiect (expoziţia Evanghelia după Moş Crăciun – n.a.), este la fel de
îndepărtat, dar din alte considerente, care ţin, de data aceasta, de anecdotic.
Pentru că am ajuns la generaţia mea, fără a avea ceva în comun sau fără a fi
existat vreo influenţă reciprocă, îl amintesc pe Ciprian Paleologu.“
Alexandru Rădvan
este, dincolo de audienţă sau cotă, unul dintre artiştii (relativ) noului val
care au ceva de spus. Spaţiile construite de el sînt grele şi incomode. Volumul
şi linia converg în direcţia creării – sau, poate, a semnalării – unor angoase
care nu îşi au originile în experienţe personale traumatizante, ci într-un mod
particular de a problematiza realităţile înconjurătoare. Acest mod poate plăcea
sau nu. Important este ca munca unui artist să fie evaluată în context
cultural.
Acţionismul
vienez
Încheiem printr-o
scurtă aducere în discuţie a mişcării artistice din deceniul al şaptelea,
cunoscute sub numele de Viennesse Actionism. Lucrările lui Günter Brus, Otto
Mühl, Hermann Nitsch sau Rudolf Schwarzkogler au şocat atunci lumea şi continuă
să uimească prin violenţă. Brus chiar a ispăşit şase luni de închisoare pentru
„crima de a fi degradat simbolurile statului“. Ceilalţi membri fie au scăpat cu
doar o lună, fie au fugit de autorităţi. Fluxus-ul, Performance Art-ul, Body
Art-ul sînt doar cîteva dintre direcţiile „deschise“ de acţionismul vienez. Nu
intenţionăm să pledăm pentru Subversive Art, ci doar să propunem spre
documentare cîteva aspecte din istoria recentă a artei. Poate aşa, un artist
precum Rădvan va fi considerat mai puţin şocant.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters