În 1938, psihologul Géza Révész îşi încheia tratatul în două
volume despre tactilitate conchizînd că nevăzătorii nu pot fi în stare să
judece în mod adecvat lucrările sculpturale şi nici să producă opere de artă de
valoare. În pofida unei astfel de concluzii descurajante, pedagogia defectivă a
artei a înregistrat între timp progrese marcante, după cum demonstrează
deschiderea de galerii tactile şi organizarea de vizite tactile în marile
muzee, workshop-uri plastice destinate nevăzătorilor, transpunerea
tridimensională a unor tablouri şi modele în bronz ale unor monumente
arhitectonice, pînă la realizarea de hărţi tactile ale unor clădiri şi sectoare
urbane ori ghiduri turistice audio.
O ocazie excelentă pentru schimbul de idei şi prezentarea de
noi proiecte între cei interesaţi a oferit-o recenta conferinţă „Arta dincolo
de vedere. Metode pedagogice multimodale“, găzduită de Metropolitan Museum din
New York, între 16 şi 18 octombrie a.c. Cea de-a treia ediţie a conferinţelor
bienale organizate de Asociaţia „Art Education for the Blind“ a reunit reprezentanţi
ai unui spectru larg de discipline din ştiinţele umaniste, medicină,
tehnologie, curatori şi muzeografi, pedagogi, precum şi artişti, arhitecţi şi
muzicieni, apropiaţi prin dorinţa de a face operele de artă şi, deopotrivă,
spaţiul urban accesibile persoanelor cu deficienţe vizuale.
Cameră tapetată cu miere
Constance Classen, istoric al culturii din Montréal şi
autoare, printre altele, a unei remarcabile antologii intitulate The Book of
Touch, a pus sub semnul întrebării, în deschiderea conferinţei, interdicţia
muzeală modernă de a atinge exponatele, invocînd documente ce atestă faptul că
astfel de gesturi erau curente nu numai în „muzeele“ din Evul Mediu (pe atunci,
catedralele), ci şi în colecţiile particulare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
cînd era un semn de curtoazie din partea gazdei să le permită vizitatorilor să
atingă obiectele expuse. Mai mult, explorarea vizuală a obiectelor era
considerată atunci ca fiind cea mai superficială dintre toate modalităţile
senzoriale, iar tactilitatea se bucura de recunoaştere inclusiv în
experimentele ştiinţifice. Şi David Howes, profesor de antropologie la aceeaşi
universitate, a susţinut că ar trebui regîndit rolul de agent educativ al
muzeelor în prezent. Un exemplu al modului în care muzeele ar putea fi
reconfirmate în calitatea lor de „gimnazii de exersare a simţurilor“ îl oferă
iniţiativa Muzeului Civilizaţiilor din Ottawa, de a lăsa unele obiecte
simbolice, precum măştile unui trib de indieni, să fie „însufleţite“ în mod
periodic de către şamani.
Nu au lipsit nici prezentările nevăzătorilor: Georgina
Kleege, lector pentru Disability Studies în Princeton şi fiică de artişti, a
atras atenţia asupra necesităţii ca nevăzătorii să continue să vină în muzee,
chiar şi presupunînd că s-ar ajunge ca audio-descripţiile operelor de artă să
devină accesibile pentru uzul privat, şi anume pentru a-şi manifesta dreptul la
prezenţă în spaţiul public. De asemenea, ideea sa că accesibilitatea ar trebui
înţeleasă bidirecţional, în sensul că nevăzătorii nu sînt numai receptori
pasivi ai unei experienţe oferite de muzeu, ci şi contribuie la rîndul lor, fie
ca producători, fie ca receptori de artă, la îmbogăţirea experienţei estetice
curente, atestă emergenţa unei noi conştiinţe de sine a persoanelor cu deficienţe
senzoriale.
Fascinantă a fost şi sesiunea de prezentări ale unor artişti
orbi: britanicul John Bramblitt organizează workshop-uri de pictură cu ochii
legaţi, pentru copii văzători; americanul Busser Howell este designer de
interior şi pictor, iar britanica Alison Jones, protagonistă a filmului
documentar Natural born talent, reflectează în lucrările sale multimedia asupra
propriei experienţe (ca atunci cînd tapetează o cameră cu miere ca metaforă
pentru imprecizia propriei percepţii) sau a ambiguităţilor descrierii verbale,
atunci cînd le cere, de pildă, vizitatorilor dintr-un muzeu s-o descrie sau
să-i descrie o operă de artă. Artiştii menţionaţi, toţi aflaţi în situaţia de
a-şi fi pierdut vederea, au confirmat publicului faptul că au intense visuri în
culori, însă n-au ezitat totodată să critice clişeele de care se folosesc
văzătorii cînd îşi închipuie că ştiu exact cum funcţionează percepţia orbilor.
Hărţi mentale ale spaţiilor virtuale
O altă sesiune în plen a conferinţei i-a avut drept invitaţi
pe Lotfi Merabet, Alvar Pascual-Leone (neurologi la Harvard Medical School),
Pawan Sinha (neurolog la MIT), Barbara Tversky (psiholog la Columbia
Uni-versity) şi pe Gordon Legge (nevăzător şi psiholog în Minnesota).
Prezentările neurologilor au stat sub mottoul „mintea este ceea ce face
creierul“ şi au subliniat în repetate rînduri plasticitatea creierului; aceasta
permite, în cazul pierderii vederii, pînă la vîrsta adultă, ca zona corticală
specializată pentru văz să preia alte funcţii. De asemenea, Barbara Tversky a
subliniat din perspectivă behavioristă contribuţia gesturilor la rezolvarea
problemelor (de exemplu, probleme abstracte de matematică), la explicarea
soluţiilor obţinute şi la înţelegerea unui fenomen (gesturile imitative). La
rîndul său, Gordon Legge, directorul unui laborator în care sînt căutate
modalităţi de facilitare a mobilităţii persoanelor cu capacitate vizuală
redusă, a realizat studii ce confirmă ipoteza după care informaţia spaţială pur
geometrică (care prezintă avantajul de a putea fi comunicată prin aparate
tehnice) este suficientă pentru ca orbii să găsească drumul în interiorul unei
clădiri.
Prin urmare, pe coridoare ar putea fi amplasate staţii care să
reacţioneze la trecerea unei persoane înzestrate cu un aparat corespunzător şi
care ar putea furniza la cerere descrieri ale drumului. În ceea ce priveşte
simularea propriei deplasări pe calculator, se pare că, dat fiind rolul
acţiunilor în formarea hărţilor cognitive, este mult mai dificil de construit
hărţi mentale ale spaţiilor virtuale. Pawan Sinha a înfiinţat o fundaţie cu
scopuri umanitare pentru a depista cazurile tratabile de persoane nevăzătoare
(majoritatea copii) din India; odată reuşită operaţia, cercetătorii studiază
modul în care aceştia învaţă să vadă şi ce dificultăţi întîmpină cît priveşte
vederea în spaţiu, identificarea vizuală a unor obiecte imobile sau
interpretarea mimicii. Pe scurt, în cazul orbilor operaţi (discutat şi de
Merleau-Ponty în 1945) se poate urmări procesul prin care impresiile vizuale
sînt organizate în regiuni care să formeze obiecte (în termeni fenomenologici,
procesul de constituire a obiectelor percepţiei). Din perspectiva tematicii
conferinţei – medierea artei pentru nevăzători –, conferenţiarii au recunoscut
însă că neurobiologia nu poate oferi criterii ale valorii estetice, nici ale
plăcerii estetice. Am reţinut totuşi critica adusă de Pascual-Leone practicii
muzeale de a le comunica arta nevăzătorilor exclusiv prin audio-descripţii;
pentru ca orbii (îndeosebi cei care şi-au pierdut vederea) să constituie
realmente imagini mentale ale obiectului descris, este recomandabil să se
folosească stimuli nonverbali (evident, nonvizuali). Datorită interacţiunii
diferiţilor centri ai creierului, subiectul „vede“ atunci cînd cortexul vizual
este activat, chiar dacă această activare are drept cauză elemente tactile,
auditive sau olfactive.
În fine, nu putem omite contribuţia designerilor, a
arhitecţilor şi a muzicienilor la promovarea unui acces multimodal la artă.
Arhitecta daneză Camilla Ryhl a ridicat problema unui design specific pentru
persoanele cu deficit vizual congenital. În particular, un studiu de caz
referitor la designul acustic a evidenţiat proporţiile, poziţia deschiderilor
şi a conexiunilor, complexitatea şi reverberaţia sunetelor (de unde şi critica
betonului) drept criterii ale calităţii designului acustic al unui spaţiu
locuit. Astfel de consideraţii extind evident criteriul simplei accesibilităţi.
Interesante au fost şi proiectele lui Carlos Pereira, arhitect nevăzător din
Lisabona şi autor al unor instalaţii în ambianţe acvatice, ce potenţează
elementele acustice sau tactile.
De asemenea, tînărul designer newyorkez Michael Schneider a
prezentat noul concept de design pentru Muzeul Imigraţiei de pe Ellis Island,
avînd următoarele trăsături: o organizare pluristratificată a conţinutului
expoziţiei (în care să se regăsească grupuri diferite de vîrstă, etnice etc.),
despărţirea de primatul conţinutului şi renunţarea la omniprezenţa
touchscreen-urilor şi oferirea, în schimb, a unei experienţe speciale, de tip
imersiv (prin simularea, de pildă, a unei călătorii cu vaporul, acum un secol).
Voi omite alte sesiuni interesante, precum cea dedicată
proiectelor tehnologice sau experienţei sinestezice a spaţiului urban (la care
am participat eu însămi printr-o conferinţă în care am evidenţiat limitele
aplicării teoriei despre flânerie a lui Walter Benjamin, a situaţioniştilor
francezi şi a lui Richard Sennett la experienţa spaţiului urban a
nevăzătorilor), pentru a mă opri în final numai asupra panelului dedicat
acusticii. Astfel, muzicianul Edmund Mooney ne-a prezentat o mostră a unui
soundscape newyorkez, cerînd publicului să interpreteze scenele înregistrate;
precizia identificării contextului de către o nevăzătoare a fost mai presus de
aşteptări – inclusiv de cele ale conferenţiarului. Bruce Odland, cunoscutul
autor al unei instalaţii acustice pentru Ground Zero, a prezentat
„expoziţia-concert“ organizată într-un muzeu de instrumente muzicale, în cadrul
căreia vizitatorii puteau interpreta şi combina mai multe instrumente şi,
astfel, realizau compoziţii din ce în ce mai complexe. Pentru a încheia cu o
contribuţie a organizatorilor, Asociaţia „Art Education for the Blind“, Lou
Giansante este autorul unor audio-descripţii pentru muzeele de artă americane. De
asemenea, în cel mai recent proiect al său, personalităţi ale vieţii publice
newyorkeze au fost solicitate să descrie pe scurt cîte un monument arhitectonic
favorit din oraşul care nu doarme niciodată; rezultatele pot fi citite şi
ascultate pe Internet sub titlul „New York beyond sight“. Trebuie să
recunoaştem că este nevoie de ceva imaginaţie şi de mult umor pentru a descrie
Empire State Building drept un „gigantic creion ascuţit îndreptat către cer şi
aşezat pe o gumă de şters mai mare“. În ansamblu însă, audio-descripţiile
reunesc numeroase informaţii de ordin istoric, formal şi spaţial. De asemenea,
în afară de audio files, pot fi descărcate şi imprimate modelele tactile ale
clădirilor respective.
Pe scurt, conferinţa a demonstrat că ideile nu lipsesc
pentru a impune în mod general accesibilitatea şi designul universal (design
for all), ca şi pentru a atrage atenţia asupra calităţilor estetice ale
designului multisenzorial, atîta timp cît există voinţa politică şi fondurile
pentru a finanţa astfel de proiecte. Dată fiind deschiderea organizatorilor de
a oferi o platformă pentru proiecte în domeniu din întreaga lume, ne-am bucura
dacă participanţi din România se vor regăsi la viitoarele ediţii ale
conferinţei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters