OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un dialog cu Magdalena BOIANGIU, Andreea DUMITRU si Alice GEORGESCU

E criticul un spectator sau un privilegiat? Cit de apropiat poate fi un critic de creatorul de teatru?
Magdalena Boiangiu: Cred ca asa cum stau lucrurile la noi, criticul, reprezentat fie de aceeasi persoana, fie de persoane diferite, e si una si alta. Pe de o parte, el trebuie sa inregistreze ceea ce se intimpla pe scena, in mod obiectiv – in aceasta postura, nu trebuie sa aiba legaturi excesiv de apropiate cu creatorii, el vine ca un spectator mai cultivat, isi plateste biletul, se asaza in scaun, se duce acasa, scrie, publica intr-un cotidian. De cele mai multe ori, e vorba de cei care scriu pentru ziare cu larga raspindire, unde cronica nu e foarte analitica si are dimensiuni mici, cu putine argumente, in care i se spune cititorului daca merita sau nu sa scoata banii din buzunar.

Ceea ce nu inseamna ca acelasi om sau altul nu trebuie, ba chiar nu e obligat, sa fie alaturi de creatori, mai ales de cei pe care-i considera importanti. Cred ca noua ne lipsesc foarte mult marturiile despre cum se repeta, cum se face un spectacol, cum intra actorii in rol, despre momentul in care scenografia incepe sa faca parte din conceptia regizorala. Toate aceste articulatii ale conventiei teatrale nu exista fixate in studii, in carti; si nu vorbesc despre studii si carti in care sa apara in bibliografia unei universitati de teatru, ci despre unele scrise intr-un limbaj accesibil, pe care sa le citeasca intelectualii, oamenii interesati de teatru, care nu-l profeseaza, dar isi pot in felul asta insusi alfabetul acestei conventii. Chiar pentru persoane foarte instruite, in absenta unui vocabular fundamental, lucrurile devin foarte confuze, aproape de neinteles.

- Familiaritatea prea mare e marea „buba“ a teatrului romanesc
Andreea Dumitru: Ma gindisem la asta inainte – un tinar critic englez, care-si facea meseria foarte bine, mi-a spus ca raspunsul pe care-l da el la intrebarea „ce e un critic“ ar fi ca este un spectator privilegiat. Acel spectator care are uneori sansa sa urmareasca, sa acompanieze creatia unor nume importante, care stie ceva mai mult decit publicul obisnuit despre teatru si este in masura sa spuna ceea ce stie cu farmec si claritate. Constat insa ca e foarte greu sa fii un spectator privilegiat in tara in care traim, iar la un moment dat apele trebuie despartite. Nu ma vad in situatia ideala din tarile, sa spunem, din Vest, unde se poate trece foarte usor dintr-un domeniu intr-altul, cred ca trebuie sa alegi ceea ce vrei sa faci, ca s-o poti face profesionist.

Mi-am dorit foarte mult sa lucrez intr-un teatru, ca sa cunosc bine despre ce vorbesc, si sa fac asta in compania unor creatori valorosi, dar cred ca, la un moment dat, daca sint convinsa ca asta mi-e drumul – acela de a fi cronicar - si ceilalti ma incurajeaza, va trebui sa-mi impun o distanta. Niciodata nu mi-a placut familiaritatea prea mare, batutul pe burta cu oricine ar fi, si mi se pare ca asta e marea „buba“ a teatrului romanesc. De aceea creatorii nu stiu ce este, cine este de fapt criticul, si la ce le-ar folosi, lor sau spectatorilor.
Alice Georgescu: Eu as putea fi in acelasi timp acuzat si acuzator, pentru ca am sarit „gardul“ care despartea criticul propriu-zis de persoana care se implica direct in creatia teatrala. Cred ca asta e o etapa obligatorie in cariera unui critic de teatru, intr-o faza timpurie a existentei lui. Ceea ce se incearca la Facultatea de Teatru (si se reuseste rau), crearea unei legaturi intre viitorii teoreticieni si viitorii practicieni ai scenei, e, in principiu, o idee minunata. E important ca cei care scriu despre teatru sa vada cit mai devreme cum se face acest teatru, cum se naste un spectacol. Din pacate, la UNATC experimentul nu a trecut de etapa de tentativa (asta judecind dupa „produse“).

Si eu lucrez intr-un secretariat literar, dar asta e o alta poveste. La noi, asta inseamna, din nefericire, a lucra cu hirtiile; esti, de fapt, un fel de functionar, sa zicem mai spalatel. Nu exista povestea cu directorul care asculta de parerea secretarului literar, chit ca el e, altminteri, un critic respectabil si de aceea a fost adus in teatru.
Cu totul altceva e cind colaborezi direct cu un creator. Probabil ca, daca mi-as fi inceput viata in teatru lucrind cu un regizor, n-as mai fi ajuns critic. In momentul in care vezi lucrurile dinauntru, cind esti alaturi de oameni care incearca ore intregi sa gaseasca o nuanta pentru un cuvint, pentru o miscare, pentru un spot de lumina, iti dai seama ca postura cuiva care vine dinafara, priveste toate acestea, eventual cu unele prejudecati, eventual cu multa nepricepere, si scrie, mai bine sau mai rau, in citeva rinduri, e ridicola.
Daca cineva vrea sa fie critic „pur“, acela trebuie sa vada mai intii foarte mult teatru, sa citeasca foarte multe lucruri, nu numai despre teatru, chiar si literatura politista, la o adica, si abia apoi sa se pronunte. Cind cineva isi asuma aceasta distanta, ea trebuie umpluta cu foarte multe lecturi, cu foarte multa cunoastere.

- Teatrul mortal e teatrul neinteligibil
M.B.: Exista si o asa-numita „cunoastere imposibila“. Eu mi-am facut cultura teatrala si mi-am stabilit etaloanele de valoare vazind spectacole despre care acum poti numai citi. Unele mi-au placut, altele nu, imi amintesc dezbaterile pe care le-au iscat; conceptul meu de teatralitate s-a format in acei ani ’60-’70. De atunci, am vazut mereu teatru, in fiecare saptamina cel putin doua spectacole. Pe unele le-am sortat conform criteriilor de atunci; cu altele nu stiu ce sa fac, ele nu se potrivesc nici acelor criterii, nici celor cu care am facut cunostinta pe cale intelectuala. Pentru mine, teatrul mortal e teatrul pe care nu-l inteleg; accept ca, la fel ca toate lucrurile in lumea asta, arta spectacolului evolueaza si dincolo de ce pot pricepe eu, dar cred ca in momentul in care teatrul inceteaza sa mai fie inteligibil pentru categorii nu foarte largi, dar pentru acei oameni alfabetizati din care pretind ca fac parte, el pierde ceva din farmec. Am renuntat la ideea ca are o misiune – n-are nici una! –, dar farmec trebuie sa aiba.
Poate influenta criticul felul in care se face teatru la un moment dat?
M.B.: Exista aici un singular si un plural. Singur, criticul isi poate exercita influenta intr-un singur mod – scriind „imi place“ sau „nu-mi place“. Asta ar fi ceea ce se numeste „opinia critica“; nu trebuie sa ne placa tuturor aceleasi lucruri si aceiasi artisti, dar exista niste critici de bun-simt de care ar trebui sa tinem toti seama.
A.D.: Criticii care pot exercita o influenta se pot numara pe degetele de la o mina, cu atit mai mult cu cit oricine isi poate da cu parerea, in ziare, despre tot ce inseamna fenomen cultural. De multe ori, degeaba spun critici cu autoritate pentru mediul teatral ca un produs e acultural, daca el e ridicat in slavi de un cotidian national.

- Calitatea criticii depinde de cea a mediului teatral
A.G.: Spectacolele pe care cineva s-a format au o importanta uriasa. E cu totul altceva daca ai crescut vazind un teatru in care, evident, nu toti erau geniali, dar cunosteau macar gramatica, alfabetul scenei, sau daca te-ai dezvoltat intr-un teatru minor. Nu stiu daca, intr-un asemenea caz, iti poti forma criterii, poti deveni o autoritate. Stau si ma-ntreb: cind produsul teatral care ti se ofera e de o calitate indoielnica, hai sa spun medie, cum te poti dezvolta tu, ca profesionist intr-ale comentariului, foarte bine?!
A.D.: In mod normal, la noi sint inca activi discipolii unor mari creatori, iar un tinar critic se poate forma mergind in strainatate si vazind teatru de buna calitate acolo. Eu, de pilda, simt mult mai tare lipsa acestei libertati de circulatie decit absenta spectacolelor lui Ciulei din anii ’60-’70, pe care n-am avut cum sa le vad si nimeni nu ma poate acuza de asta. Cel mult, mi s-ar putea face o vina din a nu fi citit despre ele.
A.G.: Ceea ce spun eu are o explicatie mult mai simpla. Ani de zile, inainte de ’89, la IATC intrau, la regie, cite doi oameni, de unde altadata intrau 15-16. Cind sint 15-16, e imposibil sa nu se aleaga cinci-sase, dar cind intra doi, si se-ntimpla sa fie prosti amindoi sau sa se lase de teatru? Ajungeam sa vedem foarte putin, ca numar de autori de spectacole, comentatorii nu aveau nici macar o diversitate de propuneri pe care sa-si exercite ochiul. Erau foarte putini cei care creau, iar faptul ca unii lucrau mult nu echilibreaza cu nimic lucrurile.

A.D.: Mie, de fiecare data cind am lucrat cu un regizor mare, mi s-a parut aproape imposibil sa mai scriu despre teatru. Pur si simplu eram complexata nu numai de forta lucrurilor pe care voia sa le spuna, ci si de o anume, nu pot sa-i spun dispret, dar retinere din partea creatorilor. Cei mai multi dintre ei spun ca nu exista critica de directie, ca nu se teoretizeaza cu adevarat, ca nu sintem in stare sa facem mai mult de o simpla cronica de spectacol.
Ceea ce ne duce la o alta tema spinoasa: e critica un act creator sau doar unul secund?
M.B.: Eu n-am aceasta dilema, din punctul meu de vedere e un act secund care trebuie facut bine, in limitele lui. Daca scriu, daca ma rostesc despre altii, atunci sigur ca e un act secund, si trebuie sa exist, sa am un set coerent de aprecieri (principii e mult spus) si sa fiu cinstita fata de ei si fata de mine. Am trait si eu aceasta experienta a lucrului in teatru si marturisesc ca dupa aceasta faza, pe care o inteleg, de inhibitie creata de energia creatoare care e, intr-adevar, coplesitoare, mi-am revenit in mintile mele. Nu e totdeauna asa, vezi numai cita energie se desfasoara in facerea unor prostii enorme, de catre niste oameni cu totul respectabili. Atitudinea creatorilor fata de critici e in mod justificat retinuta, si nu pentru ca noi n-am face teorie. Chiar dac-am face, tot aia ar fi; creatorul e absorbit de ce produce el si putin ii pasa de ce-o sa zici tu pe urma. Aici, nu noi ii facem piata, si poate ar fi si o vanitate excesiva din partea noastra sa credem asta.

A.G.: Cronicarul scrie, iar acea cronicheta a lui poate fi mai buna sau mai proasta. Din acest punct, cred eu, critica inceteaza sa mai fie un act secund. Exista oameni care scriu critica si pe care-i citesti cu mare placere; nu vreau sa dau exemple din imediata apropiere, dar ginditi-va la Calinescu, de exemplu. Calitatea actului lui critic, secund, il transforma in act creator. Exista si in critica artisti si meseriasi, nu cred ca trebuie sa ne facem complexe din cauza asta.
M.B.: Mai e o situatie, si iar vin cu experienta deceniilor... Au existat in Romania critici de-o expresivitate minunata, cu un diagnostic aiurea-n tramvai.
A.G.: Radu Popescu era un exemplu complex, ca sa spun asa. In felul lui, avea o directie absolut coerenta: respingerea noului.
M.B.: Asta in anii marilor innoiri, cind se juca Nepotul lui Rameau, Troilus si Cresida, Regele Lear. Toate astea, dupa parerea lui, erau niste prostii, si o explica intr-un mod minunat si pe-nteles. Cu formule memorabile si ucigatoare.

- Legea onestitatii critice
A.G.: Dovada cea mai buna ca oamenii, chiar si artistii, simt cind exista valoarea, in felul ei, este faptul ca despre Radu Popescu, desi s-a prapadit acum vreo 25 de ani, cred, se vorbeste si acum in teatru, asa urit cum era. La el te puteai raporta, iar o diversitate de personalitati e foarte necesara (cu conditia sa fie personalitati).
Care e diferenta, pentru un critic, dintre „a placea“ si „a fi bun“? Pentru ca se prea poate sa fii convins de calitatea unui spectacol si, totusi, el sa nu-ti placa.
A.G.: Sigur. Aici intervine, cred eu, corectitudinea. Poate ca aici e doza de creatie din actul critic, momentul in care papilelor tale gustative le displace ceea ce li se ofera, dar tu sesizezi coerenta intregului. Sint situatii in care poti sa intri in mintea creatorului, sa intelegi ce a facut si sa-l judeci in raport cu sine insusi. Operatia asta poate fi creatoare, dupa parerea mea.
M.B.: Exista si situatia simetrica, sa-ti placa si sa nu fie bun. Aici cred ca e vorba si de un impuls teoretic. Vrei sa vezi un altfel de teatru, o alta tendinta care nu apare sau apare firav, si atunci crezi ca e de datoria ta sa-l incurajezi oricum, sa tii cu cauza dreapta chiar daca ea e putin schioapa pe ici, pe colo.

A.G.: Asta s-a intimplat deseori inainte de 1989.
M.B.: Ceea ce a falsificat ingrozitor sistemul de valori. Au ajuns regizori cu statut oameni care n-au nici o legatura cu teatrul, si cred ca nu e un lucru bun. Cind ceva nu e dus pina la capat, desi e promitator, trebuie spus ca nu e dus pina la capat. Onestitatea e esentiala.
Daca e adevarat ca avem (un loc comun, stiu) o „criza a criticii“, poate fi ea depasita doar printr-un efort din interiorul acestei comunitati, sau e nevoie de revitalizarea intregului mediu teatral?
M.B.: Si, si. Sigur ca o explozie de spectacole bune si-ar crea critici. Dar daca noi am organiza, o data pe luna, dezbateri despre spectacolele care exista, discutii mult mai libere decit ce poti scrie in 4-5.000 de semne, cred ca ne-am profesionaliza, pe de o parte, iar pe de alta parte nu ne-am mai privi ca strainii; nu ca ne-am imprieteni, dar ne-am cunoaste.
Iulia POPOVICI