„Omul e diferit de animal prin aceea că anumite senzaţii îl
rănesc şi îl distrug în fiinţa lui cea mai intimă. Aceste senzaţii variază în
funcţie de individ şi de modul de a trăi. Însă vederea sîngelui, mirosul vomei,
care trezesc în noi spaima de moarte, ne provoacă uneori o silă ce ne ră-neşte
mai mult decît durerea. Nu suportăm aceste senzaţii legate de vertijul suprem. […] Există un domeniu în care moartea nu mai înseamnă simpla dispariţie, ci
chiar vîrtejul inacceptabil în care dispărem contra voinţei noastre, deşi n-ar
trebui, cu nici un preţ, să dispărem. Acest «cu nici un preţ», acest «contra
voinţei noastre» deosebesc momentul extremei plăceri de cel al extazului
monstruos, dar minunat. Dacă nu există nimic care să ne depăşească – care să ne
depăşească fără voia noastră, care n-ar trebui cu nici un preţ să fie –, nu
putem atinge momentul teribil spre care tindem cu toată fiinţa şi pe care în
acelaşi timp îl respingem din toate puterile.“
Cuvintele scrise de Bataille în
prefaţa la Madame Edwarda – una dintre cele mai obscene şi mai frumoase cărţi
de ficţiune publicate de autorul Erotismului – se leagă inevitabil de arta
transgresivă. Fără îndoială, aceste rînduri ar fi putut prefaţa una dintre
expoziţiile lui Francis Bacon sau puteau deschide filmul Salo al regizorului
italian Pier Paolo Pasolini. Nu se poate vorbi despre transgresiune în artă
fără a aduce în discuţie contribuţia lui Bataille. Lui îi datorăm curajul de a
gîndi o artă neîncorsetată de reguli şi de constrîngeri. Există însă şi un sens
mai profund al transgresiunii. Aceasta trebuie întotdeauna gîndită ca un opus
al captivităţii şi nu poate fi redusă la simpla încălcare a regulilor, fie că
acestea sînt morale sau estetice. Captivitatea publicului în artă se leagă de
academism, de consacrarea şi de acceptarea sa. „Audienţa captivă“ (sintagma îi
aparţine poetului Sebastian Reichman) se leagă de toate atitudinile estetice
comode menite să înlănţuie publicul. Scopul oricărui artist este acela de a
răsturna simţul a ceea ce este familiar, de a sabota obişnuinţa, de a pune
toate certitudinile la încercare. Misiunea artei transgresive este aceea de a
crea senzaţii necunoscute anterior şi de a îndepărta publicul de rutină. Arta
nu mai poate fi re-prezentare, ci în primul rînd prezentare. Ea nu se poate
mulţumi cu imitarea realităţii, ci trebuie să fie în mod necesar legată de
domeniul imposibilului şi al nemaivăzutului. Arta va fi convulsivă sau nu va fi
deloc.
Ofensiva artei
Aceste trăsături pot fi atribuite Dejunului pe iarbă al lui
Manet, Fîntînii lui Duchamp, picturilor lui Francis Bacon sau creaţiilor lui
Damien Hirst, pentru a numi numai cîteva dintre punctele de interes aleTransgresiunilor lui Anthony Julius, cartea care îşi propune istoria ofenselor
artei de la 1860 pînă în prezent şi elaborarea teoretică a unei tipologii a
transgresiunilor din artele plastice.
Istoria ofenselor artei începe cu opera lui Edouard Manet,
cel care între 1860 şi 1869 a pictat „o serie de lucrări în care impulsul
transgresiv poate fi observat în timp ce devenea o adevărată estetică“. Această
revoluţie în istoria artei este realizată de Manet printr-o ofensivă împotriva
sistemului tradiţional al artelor plastice. Anthony Julius îi atribuie
pictorului Dejunului pe iarbă vizionarismul acelui contra-gen al secolului al
XX-lea, în care operele de artă – devenind autoreflexive – nu se mai adresează
lumii şi derivă din alte opere de artă. Lucrările lui Manet distrug pietatea şi
tabuurile, opunîndu-se convenţiilor reprezentării. Interesant este că autorul
Transgresiunilor opune vizionarismului lui Manet cîteva dintre intuiţiile
„transgresivului“ Flaubert care, acuzat de imoralitate pentru Doamna Bovary,
avusese intuiţia fragilităţii graniţelor culturale. „Relatarea lui Flaubert
despre natura avangardistă a artei, deşi necalificată ea în sine, este în cheie
minoră. El prezintă o intuiţie a colapsului. Nu asistă la încălcarea regulilor,
ci la descompunerea lor – ori, mai degrabă, la încălcarea lor mai facilă din
cauza descompunerii lor. Categorii literare, genuri, însuşi domeniul
literaturii – toate îşi pierd conturul, demarcaţiile.“ După Anthony Julius,
Flaubert îl anunţă pe Manet prin meditaţia sa asupra transgresiunii, deşi
acesta o respinge – atît resemnat, cît şi incitat. Acesta oferă, de asemenea,
artiştilor şi scriitorilor posibilitatea de a disloca condiţii politice şi
culturale date.
Olympia, pictura lui Manet care a scandalizat audienţa
timpului său, este o ofensă adusă canonului estetic al vremii, fiind semnul
unui dublu început: „S-ar putea spune că arta modernă şi pornografia au fost
inventate în aceeaşi scurtă perioadă de timp. Olympia era ea însăşi
pornografică în sensul etimologic al cuvîntului (cuvîntul grecesc pornographoi
înseamnă «pictor de tîrfe», iar Olympia era un nume adoptat frecvent de către
prostituate). Este portretul unei femei goale care pozează drept nud. Poza ei,
cu alte cuvinte, este o impostură candidă. Lucrarea expune făţiş artificiul.
Olympia era un afrontla adresa atît a
canonului artistic, cît şi a sensibilităţilor estetice ale publicului parizian,
care a identificat imediat nudul drept prostituată“. Pentru a arăta forţa de
contestare a picturii lui Manet, este invocat Mallarmé care scria: „Olympia
este scandal şi idol, putere şi prezenţă publică a secretului nenorocit al
societăţii ş…ţ ea ne face să ne gîndim la tot ceea ce ascund şi conservă
barbarismul primitiv şi animalitatea rituală în obiceiurile şi practicile
prostituţiei urbane.“ Procesul picturii lui Manet este suprapus procesului
intentat lui Flaubert pentru vina de a fi scris Doamna Bovary, în care care
ura, răzbunarea şi dragostea fuseseră înfăţişate fără limite şi norme, urmînd
concepţia potrivit căreia arta fără reguli nu mai este artă, ci este „ca o
femeie care şi-ar scoate toate veşmintele“. O femeie goală – arată autorul
Transgresiunilor – este cea mai potrivită metaforă pentru arta fără norme.
Pictarea unei femei gata să se dezbrace este în sine o transgresiune. Imaginea
pornografică devine însuşi mijlocul prin care regulile artei pot fi încălcate
tocmai din cauza efectului avut în contextul artei elevate. Contestările succesive
orchestrate de Manet deschid calea anti-artei lui Marcel Duchamp, care reia şi
parodiază (pînă la extrem) proiectul început de pictorul Olympiei în secolul al
XIX-lea.
Amurgul artei transgresive
Pentru Anthony Julius, Manet este şi iniţiatorul unui arte
subversiv religioase, prin lucrările Isus batjocorit de soldaţi şi Cristos mort
şi îngerii, proiect care se termină odată cu expunerea lucrărilor pe tema
crucificării realizate de Francis Bacon. Picturile acestuia sînt antagonice
religiei creştine deoarece reprezintă crucificarea pentru a nega „cea mai
puternică pledoarie din cultura noastră pentru natura mîntuitoare a suferinţei,
iconografie religioasă minus credinţă“. Analiza picturii lui Bacon este
discutabilă şi poate fi deconstruită prin observaţia că opera sa prezintă un
anumit tip de violenţă – este vorba de violenţa senzaţiei (şi nu a
reprezentării), după cum arată Deleuze în cartea dedicată pictorului britanic.
Încercarea lui Bacon de a picta strigătul este un caz exemplar. Intenţia nu era
aceea de a picta ceea ce determină strigătul – ororile lumii, ci forţele
intensive care produc acel strigăt, forţele care convulsionează corpul pentru a
crea o gură care ţipă. Violenţa unui spectacol oribil trebuia abandonată
violenţei senzaţiei.
Cazul „Francis Bacon“ este singurul punct vulnerabil pe care
îl pot identifica în cartea lui Anthony Julius. Pornind de la opere faimoase în
istoria artei, dar şi de la opere creditate doar pentru potenţialul lor de
contestare, cartea sa elaborează atît o tipologie complexă a operelor de artă
transgresive, cît şi o istorie a decăderii acestei estetici.
Estetica transgresivă traversează o perioadă a epuizării, ea
devenind o cerinţă, o normă esenţială a fenomenului artistic actual. Dominat în
mare parte de o logică a şocului, tributară mai degrabă showbusiness-ului decît
teritoriului sigur al imaginaţiei, estetica ofensei a devenit parte integrantă
a sistemului pe care îl contesta. Nu-mi pot închipui o istorie a artei
transgresive fără Palatul ideal al poştaşului genial, Ferdinand Cheval, cel
care şi-a trăit viaţa în cel mai desăvîrşit anonimat.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters