Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2004   |   Mai   |   Numarul 222   |   Artachino

Artachino

Autor: Adrian-Silvan IONESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
La Muzeul National de Arta al Romaniei, in Aripa Kretzulescu, poate fi vizitata o interesanta expozitie dedicata pictorului Constantin Artachino (1870-1954). Laudabila initiativa – ca si organizarea – ii apartine distinsei muzeografe si istoric de arta dr. Ruxandra Dreptu, care, printr-o suita de asemenea manifestari expozitionale, si-a propus sa omagieze memoria plasticienilor aniversati sau comemorati in acest an (in cazul de fata, cei 50 de ani de la trecerea in nefiinta a artistului). Considerat unul dintre „uitati“ de catre Tudor Octavian – in recenta sa carte-album de succes, in care au fost adunate cronichete de presa, bine sustinute de o ilustratie spectaculoasa –, Artachino isi demonstreaza, cu pregnanta, valoarea prin aceasta expozitie. Nesansa lui a fost de a fi contemporanul lui Luchian, al lui Petrascu, Tonitza, Sirato, Iser etc., toti pictori care, intr-un fel sau altul, l-au surclasat si l-au umbrit cu personalitatea lor puternica. Dar, comparate cu oricare dintre creatiile acestora, ale lui Artachino nu sint cu nimic mai prejos. Portretist de forta – si foarte cautat in perioada interbelica, urmindu-i maestrului sau G.D. Mirea ca pictor al protipendadei –, peisagist si creator de tablouri cu natura moarta, autor de compozitii simboliste de larga respiratie, Artachino a reprezentat cu brio idealurile estetice ale societatii urbane romanesti din vremea vietii sale.

Nascut intr-o familie de comercianti din Giurgiu, fusese si el destinat aceleiasi cariere. Dar, descoperindu-si pasiunea pentru desen, se inscrie la Scoala de Belle-Arte din Bucuresti, unde are succese deosebite si este anual rasplatit cu medalii si mentiuni pentru rezultatele sale. Se prezenta ca un elev merituos si, de aceea, inca inainte de absolvire, a fost primit, ca membru cu drepturi depline, in Cercul Artistic si i se incredinteaza chiar functia de secretar. Prin generozitatea bancherului Zerlendi – caci, in acele vremuri, bancherii sustineau arta si actionau ca mecena pentru tinerii de perspectiva (nu ca azi!) –, primeste o bursa de studii la Paris, unde intra la prestigioasa Academie Julian, beneficiind de indrumarea maestrilor Doucet si Bouguereau; in paralel, urma si Academia Collarosse. Excursiile la Venetia, Milano si Londra, precum si verile petrecute la Barbizon si Fontainebleau, in mediul imbibat de amintirile generatiei peisagistilor din anii ’50-’60 ai secolului al XIX-lea, ii vor largi orizontul. Chiar el picteaza peisaje in acele locuri. Intors in tara, in 1894, deschide o expozitie personala la Ateneu, apoi participa la Expozitiunea Artistilor in Viata, unde este distins cu medalia clasa a II-a. Principesa Maria, sotia mostenitorului tronului, ii achizitioneaza lucrarea Primavara.

O buna parte a carierei sale va fi consacrata picturii murale, decorului bisericilor ortodoxe: in 1894 picteaza biserica din Alexandria, in 1897 catedrala din Tulcea, in 1901 biserica din Tacuta, judetul Vaslui, in 1907 biserica romaneasca Sf. Treime din Sofia, in 1908 pe cea din Otopeni, iar in 1913 – Sf. Gheorghe Nou din Craiova.
Dar ii raminea suficient timp si pentru arta de sevalet, iar la expozitiile de grup era mereu prezent. S-a alaturat chiar unei dizidente a plasticienilor tineri care se considerau dezavantajati de juriile saloanelor oficiale si, in 1896, impreuna cu Luchian, Vermont si altii – si la sugestia si instigarea colectionarului Alexandru Bogdan-Pitesti –, fondeaza Salonul Independentilor. In aceeasi companie, doi ani mai tirziu, infiinteaza Societatea Ileana, al carei organ de presa va avea pe coperta o ilustratie de Luchian. Artachino era principalul animator al acestei societati. La prima expozitie a acesteia vor fi invitati si artisti straini. O noua societate ia fiinta in 1901, „Tinerimea Artistica“, iar artistul se afla printre membrii fondatori.

Pentru o vreme, in 1908, este custode al Muzeului Theodor Aman. Anul urmator ocupa, prin concurs, catedra de desen a Scolii de Belle-Arte din Iasi, unde va activa, facind naveta, pina in 1922, cind se transfera, pe o pozitie similara, la institutia de profil din Capitala. Bun pedagog, va elabora un Curs de logica, al carui manuscris este astazi pastrat intr-o mapa cu acte, note personale, scrisori, fotografii, brevete de decoratii, taieturi din ziare cu articole si cronici plastice, oratii funebre etc., la Sectia Documentara a Muzeului National de Arta. Pensionarea de la catedra, fara acordul sau, in 1936, il supara foarte tare si, drept protest, publica o scrisoare vitriolanta in ziarul Dimineata si nu mai frecventeaza cafenelele Nestor si Café de la Paix, unde se adunau plasticienii. Restul vietii a trait retras, dar a continuat sa lucreze (incercind chiar si compozitia angajata politic, pe gustul bolsevicilor, in 1951, cind picteaza Tinar citind ziarul Scinteia).

Totusi, artistul care fusese distins cu medalia Bene Merenti clasa I (1909), Rasplata muncii pentru invatamint (1915), ordinul Coroana Romaniei in grad de ofiter (1922) si Meritul Cultural clasa a II-a nu avea cum deveni, in amurgul vietii, un plastician militant. Dimpotriva, el a fost unul dintre acei multi martiri ai perioadei comuniste care au murit in mizerie, inghetat de frig in propria locuinta, in memorabila iarna cu troiene imense din 1954.
Expozitia de fata prezinta exclusiv lucrari aflate in patrimoniul muzeului organizator, in numar de 31, majoritatea uleiuri, dar si citeva desene in sanguina (o specialitate a artistului), carbune si conté. Impresionant prin delicatetea liniilor si prin alura concentrata si nobila este portretul in profil al Principesei Elisabeta, datat 1910. Alte trei chipuri de femei dau masura talentului lui Artachino de a prezenta, expresiv si flatant, trasaturile distinselor doamne din inalta societate. Portretul de tiganca, din 1906, este departe de acela, mult mai celebru, al Saftei florareasa a confratelui si, o vreme, prietenului Luchian: aceasta este o lucrare academista, mai apropiata de viziunea generatiei anterioare, a profesorilor lor, decit de cea a contemporaneitatii.

Foarte interesanta si stranie este compozitia intitulata In gradina. La taifas, unde, la o masa, profilindu-se pe frunzis, sta o femeie cu parul alb, cu umerii acoperiti de un fastuos sal de casmir; ea este vazuta ca in oglinda, atit din profil cit si frontal, intr-un total imobilism ce exclude dialogul. Pare mai degraba un joc periculos intre real si virtual, intre viata si moarte. De altfel, aplecarea spre viziuni spectrale nu este anormala la Artachino: Zina lacurilor are o mare doza de livresc, pare o parafraza feminina a Luceafarului eminescian, a imaginii acelui „mort frumos cu ochii vii“ care rasare, de un verde cadaveric, din undele si trestiile la fel de verzi, avind parul legat cu tulpina carnoasa si moale a unui nufar. Alaturata, de inspirata organizatoare – pentru a putea fi atent comparata –, unei pinze cu acelasi titlu de Kimon Loghi, se poate constata dramatismul cu care Artachino si-a investit zina, sortita sa domneasca peste smircuri. Cea a colegului sau, blonda si surizatoare, este o intrupare a beatitudinii. Abil mester al redarii materialitatii, Artachino s-a aratat atras si de mediul mai modest, al oamenilor simpli, a caror costumatie poate incita un ochi de colorist innascut, asa cum este al sau.

Tataroaica sa, asezata pe o piatra, face corp comun cu aceasta si ia ceva din concretetea liticului; feregeaua vargata, alb cu violet, ce o invaluie complet, da o vibratie deosebita cadrului. Peisajele dobrogene – mai totdeauna privite dintr-un unghi montant, cu garduri si case scofilcite – sint triste si singuratice, pline de praf si aride. Aceleasi singuratate si disperare cauzate de claustrare transpar si din compozitiile Calugar la vatra si Calugar citind. Rasa si camilafca neagra se decupeaza pe peretele varuit ori pe geamul luminat de soare ca un strigat de ajutor caruia nu i se poate raspunde. Monahii sint intorsi cu spatele spre privitor, ca si cind ar evita dialogul cu exteriorul. Baia de lumina diurna este dureroasa pentru ei, sortiti sa-si duca traiul in chilii, la luminarici tremuratoare. Florile pictate de Artachino sint, in schimb, explozii cromatice de o rara exuberanta: crizanteme ori floarea-soarelui dau stralucire si centreaza compozitia precum un foc de artificii.

Intr-una dintre sali a fost reconstituit un colt oriental din atelierul pictorului, cu piese originale care i-au apartinut si s-au pastrat: un paravan, un taburet, o canapea, o masa cu intarsii de fildes si sidef si doua covoare de Bukhara completeaza acest cadru ce indeamna la visare.
Organizatoarea a trudit si la intocmirea unui mic catalog, bine ilustrat, cu reproduceri color de calitate. Un studiu introductiv, scris cu talent eseistic, si o cronologie dau informatii utile pentru aceia care inca il mai considera pe Constantin Artachino un „uitat“. Aceasta laudabila expozitie, precum si materialul documentar insotitor evidentiaza calitatile de portretist monden, peisagist atent la identitatea mediului natural, autor de subtile compozitii simboliste si experimentat muralist, la care se adauga acelea de bun organizator al vietii artistice si excelent pedagog pentru noile generatii de plasticieni romani, calitati pe care le-a avut Constantin Artachino.


 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Poveste savuroasă, lectură febrilă. Postfaţă la „Tandem“
Cele mai recente comentarii
si totusi...
@IP
Si totusi,PSD detine suprematia...
Off-topic
@votant liberal
 
Parteneri observator cultural
Aletheea