OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andra SERBANESCU
Cum se scrie un text
Editura Polirom, Colectia „Collegium. Practic“, Iasi, 2000, 262 p., f.p.


A aparut la Editura Polirom o carte al carei titlu – Cum se scrie un text de Andra Serbanescu – nu cred sa fi lasat indiferent pe cineva. Mai mult, e de presupus ca ea a provocat reactii polare. De ce? Fiindca autoarea problematizeaza cu aplomb tot ce pare, din inertie, din comoditate, din naivitate sau din autocomplezenta, simplu, firesc, natural, normal, de la sine inteles; sau, exact dimpotriva, inefabil, abscons, imposibil de definit si de formalizat. Prin urmare, inutil de predat si mai ales de invatat.
A asimila, cu argumente imbatabile, scrierea unui text celorlalte forme de comportament cultural dirijate de reguli si a o face intr-o carte pentru uzul tuturor este un act de curaj, navigind impotriva curentului si sfidind doua tipuri de prejudecati tenace.
Mai intii, pe cele ale simtului comun, pentru care producerea de texte este echivalenta cu mersul pe jos, iar predarea sa are o legitimitate comparabila cu teoria chibritului. Si pe urma, pe cele ale alesilor condeiului, practicanti ai unor indeletniciri reputat-ezoterice, chipurile ireductibile la abilitati si la norme, a caror revelare sau predare (horribile dictu) ar fi prezumtioasa, de nu profanatoare de-a dreptul.

Acestora din urma, Caragiale – ca sa luam doar un exemplu la indemina – le dadea cu simulata umilinta peste nas, afirmind neted, in corespondenta sau in interviuri, ca a scrie e inainte de orice o meserie: „ca, bunaoara, ciubotaria“. Asta ca sa nu plonjam vertiginos in trecut, descoperind ca latinescul ars traduce pe grecescul tehne si sa descoperim reziduuri ale acestei reconfortante relatii ombilicale in denumirea Scolilor de arte si meserii de pe vremea bunicilor nostri.
A redacta o cerere sau un memoriu, a lua notite, a alcatui un proces verbal, a compune o teza pentru un examen, a articula un proiect de concurs, a conspecta o carte, a scrie un reportaj, o recenzie sau o scrisoare reprezinta tot atitea practici culturale. Ele nu se desfasoara la voia intimplarii, ci presupun deprinderi care pot fi predate si insusite de oricine. Punind lucrurile altfel, in toate ipostazele sale scrisul reprezinta un obiect de studiu esential-socialmente, dispunind de metode si de instrumente specifice, care in alte parti din lume a intrat de mult in programe, in gimnazii, in licee sau in universitati.

Cartea Andrei Serbanescu are o dubla bataie. Pe de o parte, ea isi identifica, isi delimiteaza si isi justifica in mod convingator obiectul. Iar pe de alta, pune la indemina celui gata convins instrumentele indispensabile cu care programul se poate transpune in practica. Si in primul si in cel de-al doilea caz, autoarea suplineste carente cronicizate la noi.
Programele autohtone de studii umaniste de la toate nivelele par a se conduce dupa dictonul stramosesc Romanul e nascut poet (una dintre cele mai paguboase expresii ale inertiei mioritice). In consecinta, manualele aluneca suveran peste chestiunea redactarii de texte, care ar intra de drept in sfera lor de interes, institutionalizind procitania la tabla sau insiruirea informa pe hirtie de sententii invatate pe de rost, denumita in functie de dimensiuni, uneori teza, alteori lucrare de control.

Cu prilejul admiterii in facultati, proba de redactare a unui text pe o tema data ridica ritual in fata candidatului oricit de instruit dificultati insurmontabile: sa nu spuna nici mai mult dar nici mai putin decit i se cere, sa selecteze din tot ce a invatat doar argumentele de care e nevoie, sa le ordoneze si sa le expuna economic, coerent, persuasiv si chiar agreabil.
In alte sisteme de invatamint europene, producerea de texte scrise face obiectul unui interes privilegiat in toate privintele. In primul rind reprezinta o materie de studiu – al carei nume variaza de la caz la caz sau de la o treapta de instruire la alta. Si dupa aceea, pretinde din partea elevului un antrenament continuu, foarte asemanator cu exercitiile cotidiene ale unui instrumentist virtuoz. Un elev dintr-un liceu anglo-saxon, bunaoara, produce intr-o luna citeva duzini de texte numite generic eseuri, extrem de diferite intre ele ca gen, ca scop, ca dimensiuni si ca mijloace, redactate contra-cronometru, intr-o unitate de timp normata sever.

La noi, in universitate, nu contenesc sa ma indignez de nestiinta stupefianta a unor viitori profesionisti ai scrisului de a compune un text concis, cu cap si coada, care demareaza dintr-un punct prestabilit ca sa ajunga in altul, folosind eficient o serie intreaga de tehnici. E surprinzator cit de putini intelectuali romani stiu cum se proiecteaza, se construieste si se pune in pagina o dizertatie de doctorat. Ca e vorba de un subiect demn de reflexie si totodata de un cimp de aplicatie provocator o arata titlul uneia dintre ultimele carti ale lui Umberto Eco – Cum se scrie o teza de licenta.
Citi autori romani de articole stiintifice stiu ce sortiment bogat de rezumate se poate produce pornind de la propriul lor text si ce functie ar avea fiecare varianta anume? Sau citi comentatori de carte pot sa confectioneze – cum se face pe alte meridiane – mai mult de o duzina de asa-numite (cu un termen nivelant) recenzii ale aceleiasi carti, dupa retete diferite, impuse de o lista lunga de criterii?
Orizontul explorat de autoare se deschide virtual spre infinit daca aruncam o privire grabita spre textele publicate in presa. Este momentul sa spun ca Andra Serbanescu pare sa-si fi constituit in decursul vremii, cu pricepere si cu rabdare, o baza nepretuita de esantioane colectate din jurnalele postdecembriste si pe care o exploateaza cu mare dexteritate euristica. Fara a intra in detalii (care insa delecteaza la lectura), ma multumesc sa constat ca dupa un deceniu de invatamint academic in domeniul jurnalismului si al stiintelor comunicarii, presa noastra ramine in toate privintele un paradis al improvizatiei si al diletantismului cu lustru.

Exista fara indoiala o rezistenta a intelectualului autohton la ideea de a se con-forma sau de a lucra dupa tipic. Ea transpare impetuos in exemplele cu care opereaza autoarea cartii. Departe de a fi vorba de vreo fatalitate etnica, aprehensiunea in discutie este produsul unei traditii pedagogice greu de eradicat, practicata in familie, institutionalizata de scoala si devenita sursa a unui handicap major pentru racordul nostru la retelele culturale internationale.
Convertind inefabilul in aptitudini, in abilitati si in actiuni minimale, cartea Andrei Serbanescu te invata cum sa surmontezi numitul handicap si mai ales frustratiile sale adiacente Nu voi incheia, deci, recenzia volumului, fara a-i numi pe beneficiarii sai potentiali. In primul rind, pe proiectantii sistemului nostru de invatamint, datori sa includa redactarea de texte in programe si in manuale si sa o transforme urgent in proba de selectie la toate nivelele. Si dupa aceea, pe insul de pe strada, care are la dispozitie un ghid de actiune sociala si civica, invatindu-l cum sa se foloseasca de scris ca sa se faca inteles de Celalalt si sa coopereze cu el.
Iata de ce ma hazardez sa afirm ca autoarea a lansat pe piata un best seller.