OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reforma invatamintului romanesc va atinge cit de curind si invatamintul superior. Spre deosebire de actele normative in vigoare, care trateaza in legi separate modul de organizare si functionare a procesului si unitatilor de invatamint universitar, pe de o parte, si statutul cadrelor didactice, pe de alta parte, proiectul Legii invatamintului superior (versiunea a VI-a) unifica cele doua perspective. Astfel, sub titlul Comunitatea universitara din proiectul de lege, se reglementeaza statutul membrilor acestei comunitati, al personalului didactic si de cercetare si al studentilor. In raport cu statutul cadrelor didactice in vigoare (Legea 128/1997) actuala initiativa legislativa aduce destule noutati, unele salutare, altele, cred, amendabile.
In primul rind, in ierarhia functiilor didactice universitare propuse de prezentul proiect este suprimata functia de preparator universitar, aflata la inceputul carierei universitare, dar este adaugata una noua si anume „profesor universitar definitiv“ (art. 172), care va finaliza cariera didactica universitara. Modificarea nu este una strict formala, deoarece prevederile articolului urmator (art. 173, (2)) ne spun ca „functiile didactice pina la nivelul de profesor universitar sint limitate in timp“, respectiv 4, 6, 8 si 10 ani, profesorii definitivi fiind, evident… definitivi. Chiar daca introducerea unor perioade limitate pentru exercitarea unor functii didactice poate fi considerata de bun augur, formula aleasa nu spune acelasi lucru, putind conduce la consecinte perverse.

A exercita o functie didactica limitata la un interval de timp inseamna de fapt ca cineva poate exercita functia de asistent universitar doar pentru o perioada limitata, fara sa se inteleaga prea clar daca ea trebuie sa fie obligatoriu cea de patru ani, prevazuta de proiectul legii. Mai mult, e destul de transparenta sugestia ca, dupa expirarea acestei perioade, cel in cauza nu mai poate ocupa o functie de asistent in invatamintul universitar. La fel si pentru celelalte functii didactice, pina la gradul de profesor universitar definitiv. E foarte probabil ca aici sa se fi strecurat o confuzie care, nelamurita la timp, poate avea consecinte nedorite. A detine un grad didactic (o functie de asistent, lector, conferentiar sau profesor) nu inseamna acelasi lucru cu a detine un grad didactic si „a avea un contract pe o perioada determinata pentru un post didactic din structura unei universitati“.

Formularea propusa de initiatorii legii – functia limitata in timp – este mult prea ambigua pentru a nu ajunge sa fie interpretata in functie de interese care nu au nimic de-a face cu invatamintul. E de dorit, intr-adevar, ca invatamintul universitar sa se faca pe baze contractuale, dar a limita durata exercitarii unei functii didactice inseamna de fapt a limita durata si sansele de afirmare ale cadrelor didactice. Daca cineva este foarte bine pregatit si are toate sansele sa avanseze mai repede decit prevad perioadele limitate, ce-i de facut? Va fi el stopat? Daca altcineva doreste sa schimbe universitatea dupa un timp, iar postul care i se ofera si pe care poate concura este la nivelul functiei pe care a detinut-o pina atunci, ce-i de facut? Va parasi invatamintul pentru ca nu mai poate lucra pe aceeasi functie? Foarte probabil, intentia initiatorilor a fost aceea de a creste mobilitatea universitara si de a motiva cadrele didactice pentru a se realiza in cariera. Ceea ce e bine. Dar nu prin limitarea perioadei de exercitare a functiei se realizeaza asta, ci prin introducerea contractelor pe perioada determinata cu universitatea, ceea ce inseamna cu totul altceva.
Pe de alta parte, ne putem lesne imagina ce se intimpla la expirarea perioadei „limitate“ a exercitarii functiei, proba acestui exercitiu imaginativ fiindu-ne data de ceea ce s-a intimplat in acest an in invatamintul preuniversitar, cind profesori care, din diverse motive, nu au putut sa treaca de examenul de titularizare, nu au fost admisi nici ca suplinitori, desi posturile vacante au fost ocupate de alte persoane care nu au trecut nici un fel de examen, cu atit mai putin examenul pierdut de ceilalti. In acest fel, pierderea unui examen a devenit o pedeapsa, o sanctiune si un blam, nu o sansa ratata, cum ar fi fost normal.

„Limitarea“ perioadei de exercitare a unei functii didactice ii conduce pe autorii initiativei legislative spre o rezolvare oarecum asemanatoare, stipulata in proiectul amintit, potrivit careia „cadrele didactice care nu promoveaza in functia imediat superioara [...] vor putea fi mentinute in universitate in activitatea de cercetare universitara pe termene de 2 ani“ (art. 173, (3)). Prevederile acestui aliniat emana un spirit punitiv si de blam, sanctionindu-i pe cei care, din motive care pot fi foarte variate (unele extrem de obiective si independente de vointa celui in cauza), nu indeplinesc la termen conditiile prezentarii la un concurs pentru o functie superioara, obligindu-i sa treaca intr-un domeniu de activitate pe care nu l-au ales. Prin urmare, cel aflat intr-o astfel de situatie este prezumat ca incompetent si exclus din sistem, pentru a face loc altuia, poate mai bun sau poate nu. Consideram ca o astfel de prevedere este in contradictie nu numai cu buna ratiune, ci chiar cu un articol al prezentului proiect legislativ (art. 178, (2)) care spune: „Concursul pentru ocuparea posturilor didactice are caracter deschis“. Iata, asadar, ca nu rezulta cu destula claritate daca un cadru didactic aflat la sfirsitul perioadei limita de exercitare a functiei si in situatia de a nu indeplini conditiile ocuparii unei functii superioare poate participa la concursul organizat pentru postul pe care l-a ocupat pina in acel moment si care este scos la concurs. De aceea, o formulare care sa prevada posibilitatea reconfirmarii pe functie prin concurs este mai mult decit necesara, eliminindu-se conceptul „limitarii“ exercitarii functiei, care este imprecis, generator de ambiguitati si de interpretari abuzive.

Revenind la continutul art. 173 (3), unde se vorbeste despre „promovarea“ cadrelor didactice in functii superioare, un neinitiat s-ar putea intreba daca nu cumva initiatorii proiectului legislativ s-au gindit la doua modalitati de acces la aceste functii: una prin „promovare“, pentru cei care provin din interiorul sistemului, si o alta prin concurs, pentru cei care provin din afara sistemului de invatamint. E putin probabil sa fie asa, cita vreme in toate celelalte articole ale capitolului se vorbeste despre „candidati“ si „concurs“, dar tocmai de aceea ne intrebam, o data mai mult, care mai poate fi ratiunea trecerii pe linia cercetarii a celor care depasesc perioada „limita“ si nu indeplinesc conditiile „promovarii“, daca, oricum, concursul de ocupare a posturilor va fi cel care va face trierea intre competente. Raspunsul nu ar putea fi decit unul singur: un puseu nejustificat de exigenta din partea celor care nu mai au de trecut prin filtrele profesionale pe care tocmai le propun. Si totusi, ideea existentei a doua cai de promovare nu este lipsita de temei, cita vreme cadrelor didactice universitare li se propune un gest de clementa, prin prelungirea cu inca doi ani a perioadei „limita“ daca fac dovada indeplinirii „conditiilor de promovare“ (art. 173, (2)). In nici unul dintre cazuri, „dovada“ nu este determinata. E greu de spus ce inseamna exact „dovada finalizarii, in timpul prevazut, a unei teze de doctorat“ sau „dovada realizarii conditiilor de promovare“. Am putea presupune, mai degraba, ca dupa puseul de exigenta initiatorii au avut remuscari si au introdus o formula de clementa, care, in ciuda bunelor intentii, nu face altceva decit sa lase si mai mult loc arbitrarului si interpretarii libere, punind de fapt cadrele didactice ajunse la „limita“ intr-o situatie de dependenta necontrolabila fata de cei care acorda aceste prelungiri (persoane sau institutii nespecificate in lege).

O alta chestiune care merita adusa in discutie priveste conditiile impuse pentru ocuparea functiilor didactice. De exemplu, pentru ocuparea unei functii de lector universitar, una dintre conditii impuse candidatului este de a avea o „vechime minima de 4 ani“, daca provine din invatamintul superior. Exigenta poate fi considerata improprie (in termenii actualului proiect), deoarece, provenind din invatamintul superior, candidatul nu poate veni decit de pe functia de asistent universitar, care ea insasi este limitata la 4 ani. Mai departe, pentru ocuparea functiei de conferentiar se cere o „vechime minima la catedra de 12 ani“ (art.175, (5)). O astfel de conditie este dificil de indeplinit, pentru ca suma anilor de stagiu in functiile de asistent universitar si lector universitar este de 10 ani, (4+6=10) (art.123, (2), a), b)), ceea ce ne conduce cu necesitate la concluzia ca, desi un candidat trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru a fi compatibil cu functia pe care o ocupa si pentru a putea manifesta intentia promovarii in una superioara, aceasta straduinta nu-i foloseste la nimic, pentru ca „drumul drept“ are o surpatura, larga de… 2 ani, care nu poate fi ocolita decit pe cararea pe care merg cei ce nu indeplinesc la termen conditiile de promovare in functia de conferentiar, si care au apelat la clementele prevazute de lege! Prin urmare, vrei nu vrei, tot mai trebuie sa stai doi ani in plus pe o functie. Situatia devine deja un exemplu de paradox logic.

Reforma statutului cadrului didactic este necesara, dar ea nu poate fi facuta fara o clara punere in forma a prevederilor legii acestui domeniu, altfel se lasa loc interpretarilor facute dupa bunul plac al celor care se intimpla sa ocupe anumite functii de decizie. Daca legea se doreste una moderna, atunci trebuie sa fie capabila sa introduca distinctii clare, conceptuale, explicite si operante, intre sistemul gradelor didactice universitare, sistemul de functii didactice universitare si sistemul de contracte pentru ocuparea posturilor din invatamintul universitar. Fiecare dintre acestea trebuie sa fie guvernate de principii diferite. Consecinta mentinerii confuziei in sistemul de promovare si angajare al cadrelor didactice din invatamintul superior nu poate fi alta decit scaderea atractivitatii profesiei universitare. Riscul legiferarii unor astfel de prevederi confuze este major, deoarece asa cum sint proiectate acum, ele conditioneaza avansarea in cariera a cadrelor didactice universitare mai mult in functie de persoanele care fac interpretarea diferitelor paragrafe, iar nu in functie de un sistem de criterii profesionale.