OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inceputul anului 2004 ne-a adus surpriza unui proiect care se desfasoara sub orasul nostru, sub Bucuresti. Orasul de sub oras confera marii artere a metroului bucurestean noi semnificatii, angrenind diverse institutii si grupuri culturale in valorizarea unui spatiu incitant prin provocarile implicate.


Important e ca am reusit sa provocam niste reactii

Ce a stat in spatele acestui amplu proiect si care ar fi primele sale concretizari, invitindu-i pe cititori la o calatorie cu metroul?

Nu voi fi foarte protocolara si nici teoretica, ci mai degraba fascinata si entuziasta in legatura cu lumea subterana a metroului bucurestean. Desi proiectul nostru fusese conceput sa produca niste mutatii in spatiul agresiv, toxic, neutru al metroului, pe masura ce a inceput sa se concretizeze, s-a transformat intr-un scenariu palpitant si imprevizibil. Iata de ce o sa vorbesc mai mult despre ce a insemnat pentru mine contactul cu aceasta lume subterana, decit despre proiectul propriu-zis. Ajungem la un moment dat sa devenim sclavii unor anumite prejudecati, luptind tocmai cu proiectiile noastre interioare, si ne incapatinam in dorinta si, poate, chiar credinta ca putem schimba realitatea. Iar atunci cind ajungem in locuri total neasteptate, cind avem de lucrat cu un spatiu neprimitor, ni se intimpla sa clacam. Acest lucru mi s-a intimplat si mie si cred ca de aici ar trebui sa incep descrierea celor doua proiecte – Inchipuiri subterane, din statia de metrou Eroilor, si Blocul de sub noi, de la Universitate.

Mi s-a oferit sansa de a face niste interventii intr-un spatiu ingrat, neconventional, ceea ce poate reprezenta pentru un artist o tentatie foarte mare, mai ales atunci cind esti obosit de spatiul rigid al galeriei care te inchisteaza si care-ti propune aproape agresiv o solutie. Am primit o invitatie de la Teatrul Masca sa fac niste scenografii destinate spatiului subteran, lucru care mi-a provocat curiozitatea. Ideea lor era insa destul de greu de realizat dat fiind spatiul cu alte legi, cu alta perspectiva, cu alte proportii, plus un buget foarte mic. Ca la orice prim experiment, cind te simti in postura unui mic vaporas care are de luptat cu un aisberg, esti gata sa spui ca poti sa te descurci si cu bugete minimale si cu lipsa conditiilor tehnice. De fapt, nu e deloc asa. Proiectul de la Eroilor presupunea un dialog intre cuvint si imagine, intre concept si lucrurile concrete, palpabile, care erau personajele reprezentate.

Am pornit de la premisa ca oricine dintre noi poate fi celalalt la un moment dat, cel care ride, cel care plinge, melancolicul, indiferentul, grabitul si ca, implicit, avem o gramada de chipuri care ne pot construi sau ne pot distruge identitatea. De aceea, as fi vrut sa existe in spatiul subteran o adevarata padure de chipuri, de personaje, as fi vrut sa pot umple toti stilpii metroului cu chipuri si identitati, agresiuni vizuale care sa poata schimba chiar si pentru un moment atitudinea pasagerului. In legatura cu interventiile, am avut de infruntat reactii care au fost, pina la urma, extraordinare prin diversitate: de la indiferenta si respingere, la intrebari de genul „ce se intimpla aici?“ sau „ce cauta aici indivizii astia?“. Important e ca am reusit sa provocam niste reactii.

Mai greu a fost cu atentia la neatentie, pentru ca acest dialog intre cuvint si ceea ce e dincolo de cuvint, construit pe pavimentul metroului si pasajului, este aproape insesizabil pentru pasagerul care nu are timp. El doar asteapta sa vina metroul, fie ca e intelectual din clasa mijlocie sau student. Am avut niste experiente inedite cu pustii care erau aproape entuziasmati de reactia fizica, palpabila de a desface autocolantul, de a rupe. O lucrare a disparut din prima zi, lucru care s-a intimplat din nefericire si la Universitate, unde au disparut niste print-uri uriase, care au costat foarte mult.

La inceput a contat legatura cu inchipuirile pe care am vrut sa le aduc in acest spatiu. Pina la urma insa, realitatea cea mai frumoasa a devenit cea de la fata locului, rezultata din relatiile cu ceilalti oameni cu care am lucrat cot la cot, lucratorii de la metrou. Ei au fost cei care ne-au ajutat cel mai mult, iar nu cei care au facut posibil proiectul dind niste aprobari. E fascinant sa vezi cum, la 12 noaptea, pe sine, apar personaje care iti povestesc despre piese de teatru. Ai dialoguri reale cu o lume pe care nu ai fi crezut c-o poti descoperi asa usor si in care oamenii, chiar daca nu au cultura vizuala sau plastica, sint cuprinsi de „mincarimea“ noului si intra in joc cu tine.

Dvs. ati pregatit diverse momente ce pot fi receptate in intervalul in care calatorii asteapta metroul. Cum ati gandit raportul dintre lucrari si pasager, dat fiind ca proiectul global include si coregrafie si teatru, deci e vorba de o anumita procesualitate?

Dupa cum aminteam, programul cultural nu a fost initiat de noi, ci de Teatrul Masca, de aceea ei isi asuma toata aceasta procesualitate. In Orasul de sub oras vor sa invite, in afara de artisti contemporani care sa creeze instalatii sau interventii, si dansatori contemporani etc. Inca nu s-a intimplat lucrul acesta pentru ca proiectul-pilot a inceput cu noi, de fapt cu cele doua proiecte mai mici de arta contemporana. Vor urma concerte, proiectii, expozitii cu machete ale studentilor de la Arhitectura. Noi sintem integrati in acest program cu aceste doua proiecte si, cind spun noi, ma refer in primul rind la colegul meu, Cosmin Manolache. Din alt punct de vedere, ar trebui sa spun ca s-a creat un plural foarte puternic pentru ca, neavind conditiile tehnice asigurate, am apelat la prieteni sa ne ajute. Si amintesc aici trupa lui Florin Botosanu si pe colegele mele Florentina Brindusoiu si Bita Ionescu si, bineinteles, echipele de muncitori de la statiile Eroilor si Universitate.


Am vrut sa stirnim curiozitatea

Ce inseamna, plastic, vizualitatea in proiectele dumneavoastra?

Interventiile mele sint un colaj al unor expresii pe care le-am dorit integrate intr-un spatiu non-conformist, cum este cel al metroului bucurestean. Am vrut sa stirnesc curiozitatea de a urmari un traseu. Cine descopera este fericit, cine nu, vede citeva scaune agatate de plafon si se intreaba ce-i cu ele, vede citeva sageti si se intreaba unde duc. Au fost putini fericitii care au vazut Blocul de sub noi in totalitate pentru ca, in prima noapte, a fost furata o mare parte a proiectului. Acum am facut un fel de reconstituire: niste print-uri digitale mai mici, aproape in miniatura fata de cele initiale. Am trecut in cealalta extrema tocmai pentru a arata realitatea cruda a faptului ca totul se fura, se vandalizeaza si ca de fapt exista, in general, un mare dezinteres. Bineinteles ca am gasit si reactii foarte interesante si am reusit cumva sa deturnam interesul punk-erilor de a devasta.

Au fost generate si niste dialoguri foarte frumoase care vor fi incluse intr-o carticica pe care vreau sa o realizam. E interesant ca am lucrat cu un spatiu care permite suprapuneri, cum au fost de exemplu graffiti-urile. Proiectul era structurat pe trei planuri: cel al pavimentului, cel intermediar, reprezentat de realitatea scaunelor – acesti spectatori ai viselor noastre, asa cum le-am spus eu –, si cel superior, foarte rar vizitat cu privirea. Acesta era etajul umbrelor, care incerca sa sugereze autismul colectiv produs la bloc, in comunitatea de la bloc. Ca si la Eroilor, unde ar fi trebuit sa fie o padure de scaune galbene, insa bugetul mic a diminuat-o in mod semnificativ.

Ati putea reuni nemultumirile dvs. pina in faza actuala a proiectului?

Nemultumirile au aparut inca inainte de a se contura primele realizari ale proiectului. In structura mea interioara, recunosc o mare incapatinare de a fi profesionist, de aceea simt nevoia ca lucrurile sa fie, in totalitate, puse la punct. Am vrut sa am toate conditiile tehnice astfel incit proiectul sa nu fie ciuntit sau sa nu devina indescifrabil. Pentru asta, as fi avut nevoie de o echipa intreaga de tehnicieni, care sa poata realiza asa cum imi doream proiectele. Mi s-a spus „sinteti in Romania“ si am inteles, nu e prima oara cind ma lovesc de asa ceva. Poate chiar inainte de aceste reactii interne a fost tocmai limitarea bugetului, lucru ce a facut ca proiectul sa nu aiba materialele in care il concepusem, nici intinderea pe care o doream.

El nu a mai reusit astfel sa schimbe integral spatiul vast al unei statii de metrou. Au ramas doar niste semnale, niste impulsuri care pot fi descoperite cu oarecare dificultate. Pina la urma, proiectul a devenit un fel de work in progress pentru ca, neputindu-se lucra decit noaptea, lucrurile au aparut treptat, intr-un timp limitat. Imaginile se incheaga cu greu si apar ca intr-un puzzle. Daca ai rabdare sa duci imaginea pina la capat, te bucuri, daca nu, ramin niste semnale insesizabile.


Proiectul de la metrou e unul interdisciplinar

Dvs., care aveti incapatinarea unui artist profesionist, v-ati angajat intr-o actiune artistica foarte importanta. Ce loc ocupa aceasta in portofoliul dvs.?

Nu e vorba de o actiune strict artistica. Se pare ca provocarea celor de la Teatrul Masca m-a condus in niste zone pe care eu insami le sondam. Am inceput asta in Siberia acum doi ani, am continuat la Moscova tot cu proiecte deschise, cu zone de interferenta cu socialul, si chiar am trecut la registre sociologice, adica am facut chestionare, lucru pe care ni-l propusesem si acum. Acest efort de a umaniza socialul a fost urias. M-am luptat, am avut sentimentul ca ramin in zona artistica, dar mi-am dat seama ca nu se poate, ca trebuie clar sa am atingeri si cu alte domenii, in special cu tipurile de reactii psihologice. In interactiune cu aceste atitudini, spatiul devine altul. Chiar si proiectul de acum, de la metroul din Bucuresti, a devenit un proiect inter-disciplinar, cu multe subsoluri care vor fi descoperite in acea carticica pe care imi doresc foarte mult sa o public. Mai ales pentru ca sint atitea registre si planuri, gindurile tind sa se duca in foarte multe directii si trebuie sa existe cineva care sa le cuprinda pe toate.