OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al cincilea lungmetraj regizoral postdecembrist al fostului operator de imagine Nicolae Margineanu (dupa vreo sapte in „deceniul satanic“) este un bun prilej de a ne convinge din nou ca (in)competenta si (in)corectitudinea comisiilor de la CNC in stabilirea unui clasament al proiectelor prezentate spre finantare este prima, dar nu si cea mai grava dintre problemele concursurilor respective, (ne)reglementate prin legea si regulamentele in vigoare.

Avind drept norma principala epuizarea obligatorie si imediata a tuturor fondurilor alocate pentru fiecare stagiune de concurs – in sfidarea procedurilor si solutiilor diferentiate ale finantarilor practicate de Eurimages – aceste acte normative (indiferent de componenta si calitatea comisiilor de selectie) imping automat spre podium un mare numar de proiecte invalide sau imature, ca intr-un concurs sportiv in care ar fi laureati primii 10-20 de participanti, inclusiv eventualii schilozi, care ar reusi sa treaca linia de sosire.

Logodnicii din America e, in acest sens, de o elocinta rarisima, iar intr-un plan anume un unicat. Desi exista unele antecedente simptomatice, semnalate la timpul lor (printre care precedentul produs al lui N. Margineanu, din 2002, Binecuvintata fii, inchisoare), nici un film romanesc din ultimii ...68 de ani n-a dus atit de departe reanimarea artizanatului provincial/ subcultural, in speta familial, inscris printre stigmatele istoriceste explicabile ale filmografei noastre din prima jumatate a secolului trecut.

Este neverosimila multitudinea similitudinilor retardatare. in afara de reluarea motivului recurent al neosamanatorismului filmic, inca de la Pacat de Jean Mihail, din 1924, prin cuplul de indragostiti care se descopera frate si sora, un antecesor mai transparent e tot un operator, emancipat regizor, Cornel Dumitrescu (totodata producator, scenarist, machior s.a.m.d., asociat cu Florica Dumitrescu, atit in echipa de productie, cit si in fruntea distributiei), cu filmele sale din 1939 si 1946, Poveste trista si respectiv Padurea indragostitilor. Dar „impresarul de platitudini“, „de un strident mahalagism“, „cu impunatoarea siguranta si cu lipsa de scrupule a mediocritatii“ (cum il definea Victor Iliu pe inaintas in Romania literara a timpului), e mult intrecut de N. Margineanu. Acesta isi asociaza in echipa, cu rezultate profesional-sinucigase, vreo cinci membri ai familiei, incepind cu distribuirea primelor doua personaje feminine (mama si fiica pe ecran si in civilie – Maria Ploae si Oana Maria Margineanu), continuind cu autorul muzicii, consacratul trombonist Petru Margineanu, pina la frageda asistenta de regie Ana Margineanu.

Una dintre implicatiile acestei politici monopliste este retrogradarea functiei scenariului si scenaristilor virtuali, in formula comprimata si nepereche „dupa un scenariu de Eva Sirbu“ (s. n.), fara alte precizari pe generic. Deducem ca echipa familiala va fi facut ea insasi, nedeclarat, adaptarea scenariului si dialogurile. Ar fi singura explicatie a florilegiului funerar de orori filmate cu lustru topesc, printre care cadrul cu care se deschide si se incheie filmul: Maria Ploae (impolitetea nu ne apartine)... in ploaie torentiala, alaturi de fiica din film si din propria casa, pe debarcaderul de lemn de la Snagov, scrutind cu maxima crispare demonstrativa norii tenebrosi si lacul agitat: ale vietii valuri!