OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iată că istoricul Marius Oprea, cu acribie, fluenţă şi talent, se încumetă să scoată la lumină o biografie a preşedintelui Traian Băsescu. Gestul său umple un gol de informaţie şi de interpretare – uneori, legenda a fost mai puternică decît realitatea. Mai mult, cartea explică diverse zone de penumbră din biografia preşedintelui.

 

Sîntem convinşi că volumul va avea destinul unei cărţi de excepţie. În cele cîteva săptămîni în care vom publica ample fragmente, sperăm că viitorul volum va căpăta vizibilitate, va oferi o imagine caleidoscopică a unui preşedinte extrem de interesant ca personaj politic. Fragmentele pe care Observator cultural le publică pot fi citite şi ca episoade de sine stătătoare, ca bucăţi dintr-un puzzle care se reconfigurează continuu.

 

În 26 mai 2005, care pica atunci într-o joi, după-amiaza de la ora 17, într-o populară emisiune, „România la raport“, realizată de Carol Sebastian la Radio Mix, se afla invitat vicepremierul conservator George Copos. La un moment dat, pe parcursul interviului, domnul Copos a devenit sentimental, povestind cum l-a cunoscut pe preşedintele României, Traian Băsescu, în 1990: „Eu ţin foarte mult la Traian Băsescu. Vă mărturisesc cu toată sinceritatea, îl cunosc din 1990, de cînd începuse şi el cu o fabrică de îngheţată. Îmi amintesc că aduceam împreună un camion de margarină şi îl împărţeam jumătate-jumătate. Traian Băsescu este un om special, este unul dintre marii lideri ai anului. Este un om foarte serios, foarte direct, este un om foarte hotărît“. Au trecut cîţiva ani de la acea emisiune, de atunci lucrurile s-au mai schimbat. Camioanele de margarină nu se mai împart frăţeşte. Nu cred că se mai poate spune cît de mult mai ţine domnul Copos la preşedintele Băsescu, cît despre emisiunea „România la raport“, ea a intrat într-un con de umbră, ca şi realizatorul ei, pentru o vreme – pînă cînd a revenit în calitate de coordonator de campanie electorală al Partidulului Democrat-Liberal. Partidul Preşedintelui. Jumătăţii drepte a camionului de margarină. Dar sînt şi lucruri care nu se schimbă în această ordine a lucrurilor. Unul din ele ar fi istoria în sine a acestui minunat şi teribil om, Traian Băsescu, a ascensiunii sale, care poate fi considerată, fără nici un fel de îndoială sau notă de sarcasm, drept un „succes story“.

Iat-o, pe scurt, aşa cum sună ea în variantă oficială.

 

Traian Băsescu s-a născut la 4 noiembrie 1951 la Basarabi, un mic oraş din judeţul Constanţa, cunoscut de arheologi pentru bisericuţele paleocreştine săpate într-un deal de cretă, la marginea sa. A fost botezat ortodox, naţionalitatea declarată este cea de român, este căsătorit şi are două fete. Ca studii, sînt menţionate Institutul de Marină Civilă „Mircea cel Bătrîn“, Facultatea de Navigaţie, Secţia Comercială, absolvită în 1976, şi cursurile avansate de management în transportul maritim, absolvite cu o bursă a Academiei Regale din Norvegia. Cunoaşte limbile engleză şi franceză. Activitatea sa profesională este una prodigioasă. Între 1976 şi 1981 a fost ofiţer de marină, gradele III, II şi I, pe nave de mare tonaj ale NAVROM Constanţa, iar între 1981 şi 1987, căpitan de cursă lungă, comandant al navelor ARGEŞ, CRIŞANA şi BIRUINŢA – cea din urmă, nava-amiral a flotei comerciale din România. Din 1987, trece „pe uscat“, mai întîi ca şef al Agenţiei Navrom de la Anvers, din Belgia, iar din 1989, ca director general al Inspectoratului de Stat pentru Navigaţie Civilă din Ministerul Transporturilor, funcţie în care aveau să-l găsească evenimentele din decembrie 1989. Din 1990, avansează ca subsecretar de stat şi şef al Departamentului de Transport Naval din Ministerul Transporturilor, iar în aprilie, anul următor, a fost numit de Petre Roman ministru al Transporturilor, portofoliu pe care l-a ocupat şi în timpul guvernelor Stolojan, Ciorbea, Vasile şi Isărescu, vreme de aproape şase ani.

 

Ascensiunea sa este strîns legată de prezenţa politică tot mai activă. Din 1992, ajunge parlamentar, membru al Camerei Deputaţilor, ales în circumscripţia Vaslui pe listele Frontului Salvării Naţionale (şi nu cum greşit se menţionează pe site-ul oficial „Partidul Democrat“, denumire adoptată de FSN mai tîrziu). În 1996 demisionează din Parlament, renunţînd la imunitate pentru a putea răspunde acuzaţiilor de corupţie în dosarul „Flota“ şi este propulsat în funcţia politică de coordonator al campaniei electorale a lui Petre Roman, candidat la alegerile prezidenţiale. Din 1996 pînă în 2000 îşi reocupă locul în Camera Deputaţilor, fiind reales în circumscripţia Vaslui pe listele democraţilor; la fel şi portofoliul de ministru al Transporturilor. În 2000, cunoaşte un nou succes politic, fiind mai întîi ales preşedinte al organizaţiei Bucureşti a Partidului Democrat; în iulie, acelaşi an, în urma unei campanii electorale scurte şi percutante, a fost votat de bucureşteni ca primar al Capitalei, funcţie pentru care a primit, în iunie 2004, un al doilea mandat. Ascensiunea sa în ierarhia internă a Partidului Democrat a cunoscut apogeul în mai 2001, cînd a fost ales preşedinte al partidului, iar din 2003 este copreşedinte al Alianţei Dreptate şi Adevăr, încheiată între Partidul Naţional Liberal şi democraţi. La 18 decembrie 2004, Traian Băsescu, candidatul Alianţei D.A., a fost ales preşedinte al României.

 

Aceasta este istoria oficială. Dar se ştie că pe oameni îi atrag îndeobşte micile istorii din spatele scenei, cele care, adunate, dau consistenţă faptelor reţinute şi consemnate de istoria cea mare. Întotdeauna cronicile reţin în egală măsură atît şirul bătăliilor cîştigate, cît şi numărul ibovnicelor – cu excepţia istoriilor de curte, fireşte, întotdeauna darnice în exemple de măreţie şi mult mai discrete cu faptele care se află în spatele poveştii eroice. Dar, tocmai acestea din urmă sînt iscodite şi fascinează mai mult decît istoria în sine. Traian Băsescu nu poate face excepţie şi tocmai de aceea citiţi aceste rînduri. Călătoria sa spre putere, începută pe mare, continuată apoi într-un camion cu margarină, de unde a prins viteză în limuzinele ministeriale, şi-a atins ţinta. Traian Băsescu e preşedintele României. Dar, totodată, a luat sfîrşit această călătorie, ceea ce atît pe protagonistul ei, cît şi pe noi ne cam nedumereşte. Ce se va întîmpla de acum încolo? Încotro se va îndrepta pasionala vocaţie pentru putere a acestui fascinant om? La această chestiune nu ştim noi ce să spunem, dar a răspuns, cu ani de zile în urmă, poetul George Bacovia, cînd, fiind pus să scrie o poezie despre construirea socialismului, a rezumat un întreg proces istoric într-un vers: „cît despre ceea ce va fi, deocamdată e sublim“.

 

Dar să ne întoarcem la Traian Băsescu şi la povestea ascensiunii sale, la chipurile ei uitate ori ascunse, care se adună toate în acest singur sens al unui destin de excepţie. Chiar dacă nu este istoria eroică şi exemplară a unui erou de basm, ridicat prin calităţi şi eforturi proprii din praful uliţei în purpura puterii, ea are farmecul ei aparte, arătînd propriile merite ale protagonistului. Aici, în Balcani, şi mai ales de două-trei sute de ani încoace, puterea are alte înţelesuri, iar căile spre ea sînt netezite prin resorturi mult mai bizantine decît am fost noi învăţaţi, citind biografiile marilor oameni ai istoriei universale. Traian Băsescu nu este produsul unei lumi obişnuite cu eroii, ci mai degrabă al unui crepuscul comunist, marcat de haos moral şi lipsuri, de comportamente arbitrare, discreţionare, de autosuficienţă şi umilinţă acceptată, în care principalele criterii de reuşită au fost ginta şi geanta, adică al cui eşti şi pe cine serveşti. Traian Băsescu a reuşit să ajungă în vîrf folosindu-se de aceste reguli, ignorîndu-le cînd a crezut că e cazul, navigînd cu dezinvoltura celui care ştie că totul e permis, dacă vrei cu adevărat să fie, şi că dreptatea este întotdeauna de partea învingătorului. Şi a reuşit. Aceasta este povestea victoriei sale.

 

 

Nu zăbovim asupra copilăriei lui Traian Băsescu din motive lesne de înţeles; relevanţa lor într-o biografie a ascensiunii politice nu este una majoră, pe de o parte, iar în ceea ce priveşte datele asupra ei, ele sînt sumare şi indirecte. Aşa că ne putem mai degrabă doar imagina cum, precum majoritatea celor de vîrsta lui din Basarabi, micul Traian savura renumiţii biscuiţi cu cremă „Eugenia“, îngheţata la cornet, renumita halva făcută de turcii din Cernavodă ori parizerul cu muştar şi pîine proaspătă, caldă, adus de tata de la Constanţa. Căci micile bucurii şi supărări ale copilăriei la finele anilor ’50 şi începutul anilor ’60 s-au petrecut într-o familie dintr-un orăşel dobrogean, departe de muchiile tăioase ale unei epoci, în care, pentru copiii altor familii, cu părinţi socotiţi „duşmani ai poporului“, fericirea arăta ca o felie de pîine neagră, presărată cu zahăr. Dar familia Băsescu trăia relativ bine. Tatăl, Dumitru Băsescu, era locotenent în Regimentul 18 de Tancuri din Basarabi. Să menţionăm doar că întîmplarea a făcut ca el să intersecteze marea istorie de mai tîrziu, fiind sub comanda maiorului Vasile Milea, cel care între 1953 şi 1956 a condus acest regiment. După plecarea de la Unitatea de Tancuri din Basarabi a celui care avea să devină ulterior ministru al Apărării, pentru a sfîrşi în propriul birou, împuşcat sau sinucis în împrejurările tulburi ale evenimentelor din decembrie 1989, Dumitru Băsescu a mai rămas la regiment vreme de un an şi jumătate, după care a fost transferat într-o altă unitate militară, tocmai la Iaşi. Fără îndoială, micuţul Traian nu înţelegea prea multe din rosturile plecării dintre prietenii săi de joacă din Basarabi, dar, ca orice copil, printre lacrimi a lăsat loc curiozităţii pentru noile locuri şi noii prieteni care îl aşteptau acolo. La Iaşi, Traian Băsescu a fost înscris în clasa I şi a început aventura cunoaşterii printre linii, bastonaşe şi literele alfabetului, alături de copii care vorbeau puţin altfel decît era el obişnuit, dar aveau aceleaşi jocuri şi acelaşi univers imaginar populat cu aceiaşi eroi ai vîrstei.

 

Cum se ştie, există o cale de a face şi compromisuri fără compromitere. Dar Traian Băsescu nu a ales-o pe aceasta, ci a dus pînă la capăt devoţiunea faţă de un regim în faţa căruia alegea să se închine, pentru a-i putea culege apoi, pe faţă sau pe furiş, roadele. Nici educaţia din familie nu îi lăsa o altă alegere, căci valorile casei gravitau în jurul valorilor oficializate ale timpului, fără ca să existe îndoială asupra raţiunilor şi acţiunilor regimului comunist. Apoi, mai era vorba şi de fructul dulce al puterii ascunse de a înrîuri destinele celorlalţi, precum şi de avantajele care decurgeau dintr-o colaborare cu cei ce puteau influenţa un salt în carieră. Conform unui document care a fost făcut public în circumstanţele unui proces derulat în 2004 şi asupra căruia vom reveni, emis de către Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figurează în evidenţele păstrate ca fost colaborator al Direcţiei de contrainformaţii militare (Direcţia a IV-a din cadrul Securităţii), pe vremea cînd era student la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn“.

 

Ce înseamnă, practic, cele de mai sus? „Colaborator“ al Securităţii, spre deosebire de informator, era o persoană care, fără a semna un angajament şi fără a primi în mod obligatoriu un nume conspirativ, furniza de bunăvoie informaţii unui ofiţer al Securităţii. Fără îndoială, la Institutul de Marină era un asemenea „ceist“, cum era numit, prescurtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atent atît cursanţii, cît şi profesorii Institutului, sub aspectul activităţii lor profesionale, dar, mai ales, al celui cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi, datorită contactelor lor implicite cu străinii, contacte asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu atît mai mult, încă din faza de pregătire, trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A fost sau nu studentul Traian Băsescu de la Institutul de Marină un asemenea colaborator? În orice caz, ca o primă reacţie, Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României, nu şi-a ascuns mai întîi furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său.

 

Apoi, cînd firea sa aprinsă s-a mai liniştit, a venit şi vremea explicaţiilor cumpănite, Traian Băsescu explicînd că a fost nevoit ca, în anul II de facultate, la prima ieşire pe mare, să „dea cu subsemnatul“ în faţa „ceistului“ unităţii, dar că nu şi-a turnat vreun coleg, ci doar a răspuns unor întrebări benigne, care priveau mai degrabă propria viaţă şi „orientare“, ca şi atmosfera de acasă, din familie, aşa cum, spune el, toţi colegii săi au fost siliţi să o facă. Nu a fost confirmat de vreunul dintre ei, iar în lista „colaboratorilor“ Securităţii, racolaţi cu acel prilej al verificării studenţilor din anul II de la Institutul de Marină, figurează doar numele său. Dar despre toate avatarurile relaţiilor lui Traian Băsescu cu Securitatea, despre întregul război judiciar şi mediatic declanşat pe marginea ei, într-un capitol separat. Acum, să ne întoarcem la Traian Băsescu, ca student în ultimii ani, în pragul absolvirii Institutului de Marină „Mircea cel Bătrîn“, Facultatea de Marină, Secţia Marină Comercială. Căci despre viaţa sa de student nu a vorbit prea mult, aşa cum nici colegii sau foştii săi profesori nu au făcut-o. Era, fără îndoială, fericit. Purta, în plimbările pe străzile Constanţei, costumul impecabil al studenţilor Institutului, cu mîneca sub care braţul tresălta în aşteptarea treselor de ofiţer şi sub apăsarea caldă a Mariei, o tînără şi frumoasă recepţioneră de hotel, care, în iarna anului 1975, cu puţin înaintea absolvirii Institutului de Marină „Mircea cel Bătrîn“, avea să-i devină soţie. Ne putem la fel imagina, fără teama de a greşi prea mult, ca şi cum ne-am aminti în locul său, cum purta cascheta ca într-o poză clasică, trasă şmechereşte pe o ureche. Din păcate, atît. Celelalte multe ceasuri ale acelor ani zac în penumbra în care oamenii şi istoria aruncă în fiecare zi a vieţii bucăţi mari de trecut.

 

 

În biografia sa oficială, se spune că a absolvit Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn“ în 1976 şi că, de la prima sa ieşire în larg, a fost ofiţer de marină „pe nave de mare tonaj“. Dar o primă „aventură pe mare“ este relatată public abia după şase ani de la primirea brevetului de ofiţer.

Prima consemnare a unui episod din cariera lui Traian Băsescu în flota comercială a României socialiste a apărut chiar în presa vremii. În revista Flacăra din 31 decembrie 1982, la rubrica „Cel mai – cea mai“, sub un titlu pompieristic, „Fapte de eroism. O navă şi un echipaj în care furtuna (şi focul) loveşte ca într-un munte“, articolul semnat de Gabriela Ştefănescu îl are ca protagonist, pe jumătatea de sus a paginii 12, pe Traian Băsescu. În aceeaşi pagină mai este elogiat efortul ţăranilor dintr-un sat din Moldova, care au îndiguit apa Jijiei, împiedicînd revărsările anuale şi „un gest de omenie“, anume fapta unui tovarăş Dumitru, aflat la cursuri de perfecţionare la „Ştefan Gheorghiu“, care a returnat o geantă cu o mare sumă de bani celei care o pierduse. Dar iată ce l-a făcut pe Traian Băsescu să ajungă un superlativ al anului 1982, din perspectiva reporteriţei de la Flacăra, care spune că nu a ajuns din întîmplare la Constanţa. „Am dat curs unei ciudate invitaţii, primită prin poştă, semnată de «un grup de marinari români», ca în drumurile noastre prin Constanţa să ne facem timp, dacă dorim să cunoaştem nişte oameni frumoşi, să stăm de vorbă cu comandantul navei «Crişana», Traian Băsescu.

 

Este, mi se spune, cel mai tînăr comandant de pe petrolierele ţării, nici 31 de ani, comandant căruia i s-a încredinţat, ca semn de preţuire şi încredere, a doua navă ca mărime a ţării, navă al cărei echipaj atinge vîrsta medie de 27 de ani.“ Ziarista de la Flacăra a fost de îndată cucerită de marinarul cu vocea adîncă, de costumul său impecabil, de tinereţea în mod plăcut vizibilă şi datorită şepcii de comandant, înălţată peste frunte şi trasă şmechereşte pe-o ureche, aşa cum îl vedem în fotografia care însoţeşte articolul din revista Flacăra de acum 25 de ani. Aşa că a dorit să afle „mai multe despre omul Băsescu“. Gabriela Ştefănescu crede că „nu a fost deloc o întîmplare că la dumneavoastră nu au mai fost necesari cei 8 ani necesari pentru «naşterea» unui comandant de navă; că, în sfîrşit, azi sînteţi comandantul celui de-al doilea petrolier ca mărime al ţării, deşi, după cum spuneţi, adeseori sînteţi pus în situaţia să vă arătaţi brevetul pentru ca să fiţi crezut, într-adevăr“.

 

Proaspătul comandant de pe „Crişana“ este însă modest. „M-a bucurat nespus faptul că oamenii au avut încredere în mine, numirea comandanţilor de nave făcîndu-se prin C.O.M. şComitetul Oamenilor Muncii – n.n.ţ şi cu semnătura Navromului.“ Prin reparaţii „efectuate din mers“, cei din echipaj au păstrat nava în exploatare pînă la mijlocul lunii noiembrie 1982, hotărîre luată, spune comandantul Traian Băsescu, pentru că „o singură zi de scoatere a navei din exploatare înseamnă întreruperea fluxului continuu de aprovizionare a ţării cu ţiţei, înseamnă valută pierdută“. Este menţionată şi o asemenea reparaţie şi sînt elogiaţi şefii mecanici ai navei, care au economisit astfel 10.000 de dolari, cît ar fi costat efectuarea ei într-un atelier, pe lîngă evitarea întîrzierii aferente. Traian Băsescu nu uită, în acest context, să-şi laude echipajul: „trebuie să vă spun că echipajele petroliere sînt cele mai disciplinate, cele mai bine pregătite profesional. E drept, personalitatea echipajului o formează, o modelează şi nava. Iar «Crişana», pe cît este de impunătoare, pe atît este de dotată tehnic. Furtuna loveşte în ea ca într-un munte!“. Comandantul Băsescu privea lumea, atunci, de la înălţimea navei, cît un bloc cu patru etaje, cu un sentiment de siguranţă şi împlinire, spune el. „Siguranţa provine din înţelegerea adîncă a nevoii vitale a aducerii la timp a ţiţeiului acasă.“

 

Mai departe, este vorba chiar despre un foc. Subiectul, miezul articolului este o anume întîmplare; căci scurta şi enigmatica scrisoare care a adus-o pe reporteriţa de la Flacăra în Constanţa se încheia astfel: „Nu uitaţi să-l întrebaţi despre întîmplarea cu incendiul de pe nava «Argeşul», petrecută undeva, în lume, pe vremea cînd nu împlinise încă 30 de ani“. Dînd curs invitaţiei, tovarăşa ziaristă l-a întrebat deci pe Traian Băsescu, care-i povesteşte cele întîmplate: „ne aflam într-un port, pe un mare fluviu. Descărcam naftă, produs distilat din benzină. «Argeşul» se afla în dana unei mari companii petroliere. Spre sfîrşitul descărcării, a izbucnit incendiul. Nu se ştia de la ce şi cum izbucnise. Se aflau în zonă 14 nave, sub diverse pavilioane. Ardea fluviul în plină zi“. Flăcările, povesteşte Băsescu, atingeau 40 de metri şi, în mai puţin de un minut, mai precis „în circa 45 de secunde, şi nava noastră a fost prinsă în această horă de flăcări. Mai întîi, am ordonat trecerea echipajului la posturile de manevră, cu intenţia de a scoate nava din zonă. Văzînd că nu sîntem decuplaţi şi realizînd că nu putem pleca (s-ar fi întîmplat o adevărată catastrofă), am hotărît să rămîn cu echipajul la bord, în speranţa că incendiul nu va determina explozia tancurilor de marfă ale navei şi cu intenţia fermă de a stinge incendiul de pe nava noastră şi de a o salva. Echipajul a trecut deci la posturile de incendiu“. Lupta cu flăcările a durat două ore, la capătul ei echipajul de pe nava românească stingînd şi focul de la bordul unui împingător străin abandonat de echipaj şi ajuns în pupa „Argeşului“, cu tancurile de combustibil în flăcări. „Pericolul creştea alarmant. Pe de o parte, stingeam flăcările care ne cotropiseră, pe de alta, un nou generator de incendiu, adus de curent, ne ameninţa. A fost o luptă titanică. Întregul echipaj a rămas la posturi.“ Aceasta, cu toate că nimeni şi nimic, susţine comandantul Băsescu, nu i-ar fi acuzat dacă dădeau bir cu fugiţii. „Era situaţia clasică de abandon a navei. Nimeni nu ne-ar fi acuzat că într-o asemenea împrejurare am părăsit nava. De altfel, toate cele 14 nave din zona incendiului au fost abandonate.“