Continuăm publicarea fragmentelor din
cartea lui Marius Oprea. Primul episod se încheia cu
declanşarea unui incediu pe nava „Argeş“. În primul
episod, Marius Oprea reproduce declaraţiile lui Traian Băsescu
acordate revistei Flacăra în 1982. Situaţia nu pare să se fi
întîmplat aşa cum o relata fosta revistă condusă de
Adrian Păunescu şi cum mărturisea atunci Traian Băsescu. În
1998, Traian Băsescu revine cu explicaţii.
Pompierul
În realitate, povestea acestui
incendiu este puţin diferită, aşa cum însuşi Traian Băsescu
o corecta. S-a întîmplat la 17 ani de la evenimente, mai
exact pe 23 iunie 1998, în cadrul emisiunii „Starea de veghe
– În spatele uşilor închise“, moderată de Sorin
Roşca Stănescu, la postul de televiziune Prima TV. În
emisiune s-a abordat, printre altele, subiectul colaborării lui
Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, cu fosta
Securitate. Întrebat asupra tipurilor de rapoarte înaintate
organelor de securitate ca atribuţie de serviciu, în calitatea
lui de comandant de navă, acesta a relatat cele petrecute la bordul
navei „Argeş“, care, spunea el, au făcut obiectul unei asemenea
note-raport, înaintate Securităţii. Faptul, şi anume
incendiul devastator pomenit în reportajul din revista Flacăra,
s-a petrecut în rada portului Rouen, în iarna anului
1981. Traian Băsescu se afla, după cum a relatat, de puţin timp la
comanda navei care a înregistrat o defecţiune şi un incendiu
la bord, pe parcursul operaţiunilor de descărcare a naftei,
încărcătură puternic inflamabilă. Incidentul a dus la
deversarea încărcăturii de pe navă. Dezastrul s-a produs, şi
alte 38 de nave (faţă de 14, ale poveştii din Flacăra) aflate în
rada portului francez au luat foc. Dar iată ce spunea Traian Băsescu
despre cele petrecute în 1981, cînd era comandant pe nava
„Argeş“: „sînt cîteva episoade foarte interesante,
aş spune, care au făcut obiectul de interes al organelor de
securitate din România, în mod cert. Spre exemplu, cînd
eram comandant pe «Argeş», la trei luni de cînd
îmi obţinusem brevetul de comandant. Am luat foc în
portul Rouen nu numai eu, 38 de nave au fost în incendiul din
Rouen, în Franţa. Nava suspectată că a generat poluarea,
care a făcut ca tot bazinul portului Rouen şi Sena să fie tot o
flacără pe o întindere de 3 kilometri, a fost nava mea,
pentru că era nava cea mai mare din zonă şi descărcam naftă în
dana rafinăriei «Shellfrançaise». Am stat acolo
28 de zile în anchetă. Legislaţia franceză funcţiona
corect. Adică nu trebuia să dovedesc eu că nu s-a produs poluarea
de la mine, ci autorităţile franceze trebuiau să dovedească
faptul că s-a produs poluarea de la mine. În cele 28 de zile,
m-am prezentat şi la tribunal, am fost şi în ancheta
organelor de justiţie franceze şi, după 28 de zile, instanţa s-a
pronunţat că nu poate fi probată vina navei «Argeş».
Am plecat, dar au rămas un litigiu, o acuzaţie la adresa navei, de
circa 12 milioane de dolari, o cerere de daune“.
Mai mult, Traian Băsescu a explicat la
emisiunea respectivă că a scăpat de răspunderea presupusă de
provocarea şi urmările incendiului, a modificat probele care i-ar
fi putut conduce pe anchetatorii francezi la cauzele reale ale
acestuia: „acum, pot să o spun public, nu mai e nici un secret, am
schimbat ceva în instalaţie înainte să permitem accesul
autorităţilor franceze la bord, ceea ce a făcut imposibilă
demonstraţia, demonstrarea vinei noastre“. Întors în
ţară, a mai spus Băsescu, el nu putea ţine incidentul secret faţă
de Securitate: „a fost un litigiu, am explicat organelor de
securitate ce s-a întîmplat cu noi acolo ş…ţ. Nu
puteam să nu spun care a fost realitatea, măcar armatorului
şNAVROM, n.n.ţ, armatorul nu puteam să mi-l mint, iar în
echipaj erau destui care ştiau ce s-a întîmplat. Ar fi
fost un risc pentru un comandant să nu spună cauza acelei poluări
şi a dramei produse acolo. A făcut obiect de interes pentru
organele de securitate acest incident, dar din punct de vedere
tehnic“. Raportul la Securitate, cum lasă să se înţeleagă
Traian Băsescu în emisiunea de la Prima TV, a fost făcut de
nevoie, atîta vreme cît „noi eram sub controlul
organelor de Securitate, toţi, de la ospătar pînă la
comandant, prin aceea că anual primeam un aviz de navigaţie“.
Dar de ce această recunoaştere tîrzie
a culpei în ceea ce priveşte incendierea portului Rouen? Nu
poate fi vorba, aşa cum consideră unii ziarişti (spre exemplu: Dan
Badea, „Băsescu a incendiat Rouen-ul“, în revista Bilanţ,
noiembrie 2005), care au reluat povestea după ce Traian Băsescu a
ajuns preşedinte, de prescrierea oricăror urmări penale sau civile
ale faptei, căci, în fond, ea rămîne o faptă care nu
face glorie nimănui. Motivul este unul mult mai prozaic. Fiind
atunci, în 1998, de multă vreme în conflict cu lideri
sindicali din navigaţie, care cunoşteau, ca mai tot personalul din
flota comercială a României din anii ’80, această ispravă
marinărească a comandantului de pe „Argeş“, Traian Băsescu a
aflat de intenţia lor, de altfel materializată ulterior într-un
memoriu adresat procurorului general Mircea Criste şi Ambasadei
Franţei la Bucureşti, de a depune o sesizare penală, dezgropînd
astfel acest subiect sensibil. Şi a făcut în aşa fel ca
povestea să fie aflată mai întîi de la el, în
varianta cît mai convenabilă şi onorabilă a confesiunii,
lipsind de pregnanţă acuzaţiile cu privire la caracterul
incriminator al faptelor. Astfel, arăta prin acest gest că nu s-a
ferit să recunoască întîmplarea de la Rouen de
bunăvoie, atunci cînd aceasta nu a mai putut provoca în
vreun fel daune statului român. Un gest, s-ar spune,
cavaleresc, de asumare chiar şi tardivă a culpei, dacă acest gest
nu ar fi fost făcut sub presiunea dezvăluirii incidentului de către
alţii. Dezvăluirea adevărului despre cele petrecute nu a avut
consecinţe penale.
În 28 septembrie 1998, procurorul
Ioan Adam, de la Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică din
Parchetul General, răspundea memoriului trimis de sindicaliştii
constănţeni cu privire la întîmplările din iarna
anului 1981, de la bordul petrolierului „Argeş“, constatîndu-se
că fapta nu este prevăzută de legea penală din România şi,
în consecinţă, nu există. Cum nu mai exista pe atunci nici
nava, înstrăinată într-unul dintre contractele
păguboase ale PETROMIN-ului.
Dar şi în 1982 lucrurile s-au
încheiat cu bine. Sîntem la finele unui an, cît s-a
scurs şi de la incendiul de pe nava „Argeş“. Comandantul
Băsescu este relaxat şi îi răspunde reporteriţei cucerite
de la Flacăra: „după «ghinionul» cu incendiul, cînd
ne-am întors în ţară, întregului echipaj i s-a
acordat concediu de odihnă, chiar şi celor care îl făcuseră
deja. Un mod frumos, omenesc de răsplată pentru curajul cu care
băieţii de pe «Argeş» s-au luptat, învingînd.
Imediat după concediu, mi s-a încredinţat comanda navei
«Crişana». Vă spuneam că cea mai mare parte a
echipajului m-a urmat“ (revista Flacăra, nr. 52/1982, 31 decembrie
1982, p. 12). Doi ani mai tîrziu, în octombrie 1984,
Traian Băsescu a primit comanda petrolierului „Biruinţa“,
nava-amiral a flotei comerciale a României. Recompensele arată
că incidentul petrecut la Rouen a avut darul să-l avanseze. Fără
îndoială, faptul de a fi evitat acuzarea navei româneşti
de provocarea incendiului, foarte probabil din cauza precarităţii
instalaţiilor tehnice de la bord, deseori cîrpite, cum am
văzut că relata chiar comandantul Băsescu, în cursul
lungilor trasee pe mare, i-a atras admiraţia superiorilor, dar şi
laudele celor de la Securitate. Traian Băsescu a fost socotit, după
incidentul de la Rouen, un erou, mai ales în condiţiile în
care autorităţile române nu-şi reveniseră după un alt
incendiu, un adevărat dezastru, petrecut cu trei ani în urmă,
care a produs imense pagube financiare şi a îndoliat flota
comercială a României.
În noaptea de 14 spre 15
noiembrie a anului 1979, la 5 dimineaţa, o cablogramă primită la
NAVROM din partea autorităţilor navale turce anunţa că
petrolierul „Independenţa“, nava-amiral a flotei comerciale
româneşti, avînd la bord peste 90.000 de tone de ţiţei
încărcat în Libia, cu care se îndrepta spre
Constanţa, s-a scufundat în strîmtoarea Bosfor, în
urma unei coliziuni cu un vas grecesc de tonaj mediu. Era un
dezastru: petrolul scurs din tancurile vasului ardea pe mare şi avea
să ardă aşa vreme de o lună, iar uriaşa navă, ruptă în
două de explozii, se aşezase pe fundul puţin adînc al mării.
Suprastructura rămasă la suprafaţă era contorsionată de
temperatura incendiului izbucnit, care topise metalul. Forţa
exploziilor spărsese geamurile mai multor clădiri de pe malul
mării, iar norii de fum au fost multă vreme vizibili de departe,
marcînd locul tragediei. După cum s-a stabilit ulterior, de
către un tribunal turc, vina pentru coliziune a aparţinut, în
proporţie de nouă zecimi, comandantului neexperimentat al cargoului
grecesc. Dincolo de consecinţele grave în plan material pentru
statul român, care pierdea astfel nava-amiral a flotei sale
comerciale, aflată abia la al 19-lea voiaj, în cel de-al
doilea an de exploatare, dimensiunile umane ale tragediei i-au marcat
atunci pe toţi marinarii flotei române. „Independenţa“ se
afla în acea noapte sub comanda unui tînăr ofiţer, de
35 de ani, Mihai Dorinel, care a pierit în dezastru, după ce a
încercat, realizînd urmările coliziunii şi ale
incendiului care i-a urmat, să-şi determine echipajul să
părăsească vasul. Doar trei dintre cei ce s-au încumetat,
încă din primele momente, să sară de la o înălţime
de 16 metri în mare, s-au putut salva. Restul echipajului, 42
de oameni, au pierit arşi, zdrobiţi de suflul exploziilor, sau
înecaţi într-o mare de petrol în flăcări.
Povestirile supravieţuitorilor au fost terifiante, iar jalea şi
doliul au cotropit portul Constanţa, pe măsură ce cadavrele
recuperate ale echipajului erau aduse acasă. 11 dintre trupuri nu au
mai fost găsite niciodată . „Cei mai mulţi dintre oameni au
murit înainte de a sări în apă“, a povestit Dragoş
Voicescu, unul dintre supravieţuitori. „Cred că au fost omorîţi
de suflul exploziilor, căci puţini au fost cei găsiţi înecaţi.“
Nicolae Romulus Moise, căpitan de
cursă lungă, directorul Intreprinderii de Exploatare a Flotei
Maritime NAVROM, a fost şeful comisiei române care s-a
deplasat la locul dezastrului: „am fost puternic afectat şi
impresionat de moartea marinarilor români şi de pierderea unei
asemenea nave. Imediat după stingerea incendiului, am urcat la
bordul epavei. Ceea ce am văzut m-a înfricoşat. Am fost
îngrozit cînd am înţeles puterea exploziilor şi
intensitatea temperaturilor foarte mari care au afectat nava. Las la
o parte hublourile, de exemplu, a căror sticlă era pur şi simplu
topită, dar tubulatura de pe centrul navei şi o parte din
suprastructuri erau transformate în cenuşă, ca şi cum nu ar
fi existat. Am fost copleşit cînd mi-am imaginat grozăvia
celor petrecute acolo, de felul în care au putut muri acei
oameni. Nu se mai putea vorbi de noţiunea de cabine, în sensul
de a intra pe vreo uşă. Pereţii de tablă despărţitori nu mai
existau, se topiseră efectiv pînă la pulverizare, erau aşa,
doar nişte spaţii goale şi lugubre; ca nişte cavouri. Nu a fost
găsit vreun cadavru la bordul epavei. La asemenea temperaturi
degajate de puterea exploziilor şi incendiului, cu mult superioare
punctului de topire a fierului, nici nu s-a mai pus problema găsirii
de cadavre. Mai ales în partea dinspre prova comenzii, acolo
unde a bătut focul, toate cabinele şi ce era în cabine s-au
topit pur şi simplu“. Mult mai afectat a fost Constantin Preda,
comandantul petrolierului „Independenţa“, care se afla la ţărm,
în concediu în timpul acestui ultim voiaj al navei sale,
şi îi lăsase comanda secundului Mihai Dorinel. El a fost
trimis să identifice cadavrele echipajului: „în ţară am
trimis 31 de sicrie. Alţi 11 oameni au fost daţi dispăruţi, fie
că au fost pulverizaţi de explozii, fie că nu au mai fost găsiţi
în urma operaţiunilor de căutare. În plus, s-a pierdut
întreaga navă şi toată încărcătura. Au rămas atîtea
familii îndoliate şi atîţia copii orfani. Cred că eu
am murit şi înviat pentru fiecare dintre cei 42 de oameni
morţi, pentru fiecare mamă, soţie, frate şi soră, pentru fiecare
copil orfan […]. Cu ce au greşit oamenii aceia ca să moară
atît de groaznic? Vă-nchipuiţi? Va înţelege cineva cum
s-a murit acolo? ş…ţ Am găsit şi recuperat un ceainic şi o
ceaşcă de alpaca, cu care bucătarul navei avea o plăcere
deosebită să-mi servească ceaiul. Am recuperat şi limba
clopotului de pe navă“.
Era cam tot ce rămăsese din
nava-amiral a flotei comerciale româneşti, în afară de
durerea a 42 de familii îndoliate şi deruta autorităţilor
navale române, care şi-au revenit cu greu din pierderea
suferită. Toate mărturiile de mai sus au fost consemnate la 20 de
ani de la tragicele evenimente. Atunci, în 1979, în
secretomania lor absurdă, autorităţile române au decis să
păstreze tăcerea asupra dezastrului. Pînă şi numele navei,
„Independenţa“, a dispărut de pe macheta uriaşului petrolier
din holul Întreprinderii NAVROM. România socialistă
trebuia să înregistreze numai succese. Pierderile, chiar şi
morţii, treceau sub tăcere.
Acestea sînt deci circumstanţele
care explică modul în care autorităţile române au
privit fapta lui Traian Băsescu de la Rouen. Nu numai că a reuşit
să stingă propriul petrolier, la bordul căreia izbucnise un
incendiu, şi să îl salveze, chiar dacă a pierdut o mare
cantitate a încărcăturii, deversate în apă. Iar dacă
astfel a incendiat celelalte nave din rada portului Rouen conta mai
puţin, atîta vreme cît a reuşit să scape cu faţa
curată din ancheta autorităţilor franceze care au investigat
cauzele dezastrului. S-a decis, foarte probabil încă de
atunci, că Traian Băsescu merită, într-adevăr, să devină
„cel mai“ din flota comercială a României socialiste,
primind chiar aviz să poată povesti pentru presa socialistă, dar
cu măsură (fără a da detalii despre locul şi data incidentului),
despre faptele sale la cîrma navei „Argeş“.
Recompensarea lui şi a echipajului de
pe „Argeş“ erau un semn al proclamării oficiale a nevinovăţiei
lor în provocarea incendiului din portul Rouen. Consecinţele,
în cazul dovedirii culpei, ar fi putut să fie dezastruoase
pentru armator (NAVROM) şi proprietar, care era statul român:
fie plata a 12 milioane de dolari, fie arestarea navei, în
condiţiile în care nu trecuseră nici doi ani de la pierderea
tragică a „Independenţei“, nava-amiral a flotei comerciale a
României. Şi, să nu uităm, prioritatea economiei socialiste
era atunci obţinerea, şi nu pierderea de valută, căci Nicolae
Ceauşescu îngropa deja fiecare dolar în Canalul Dunăre
– Marea Neagră şi la temelia Casei Poporului, a cărei
transformare din proiect faraonic în realitate tocmai începuse,
prin demolarea unui întreg cartier al Bucureştiului.
Milionarul
Recompensele de care s-a bucurat Traian
Băsescu au venit repede. Mai întîi, i le-a oferit viaţa.
În 6 decembrie 1975, cu puţin înainte de plecarea în
primul său voiaj pe mare, s-a căsătorit cu Maria Andruşca, fiica
unui fost subofiţer din trupele de securitate, devenit ulterior şef
de post de Miliţie. Făcînd o paranteză aici, mediul familial
în care a trăit Traian Băsescu poate explica marea sa
simpatie pentru haina militară. Insuflat mai întîi de
tată, ofiţer în armată, apoi sporit de propria opţiune, de
a îmbrăca uniforma de ofiţer de marină, spiritul său cazon
se putea consolida şi în compania socrului. Intrat în
Jandarmeria română înainte de război (la izbucnirea
celui de-al doilea război mondial, în 1939, era, la 20 de ani,
elev la Şcoala de subofiţeri de jandarmerie de la Drăgăşani),
Gheorghe Andruşca a reuşit să se menţină şi după epurarea
acesteia de către comunişti, intrînd în rîndul
nou-createlor Trupe de Securitate (care au avut un rol activ şi
nefast în impunerea forţată a colectivizării, ca şi în
alte acţiuni represive). A ajuns apoi şef de post de miliţie la
Cajvana, în judeţul Suceava, unde localnicii îşi
amintesc despre „dom’ şăf“ că i-a băgat la colectiv, că
„era iute la mînie şi avea pică pe chiaburi“. La 87 de
ani, cînd a participat la festivităţile de Ziua Jandarmeriei,
fiind socotit veteran al Jandarmeriei sucevene, Gheorghe Andruşca
s-a dovedit a fi un bătrîn credincios, după datină, cerînd
dezlegare preotului atunci cînd a fost să ciocnească un
păhărel de ţuică, la acel ceas aniversar. Dar să ne întoarcem
la familia Băsescu.
La mai puţin de doi ani de la
căsătorie, soţia, Maria, i-a oferit lui Traian Băsescu o primă
bucurie în 1977, cînd s-a născut primul lor copil, o
fată botezată Ioana. Trei ani mai tîrziu, a venit pe lume cel
de-al doilea copil al familiei Băsescu, tot o fată, Elena. Şi aici
închidem capitolul asupra vieţii de familie a lui Traian
Băsescu, din respect pentru spaţiul privat, în care pînă
şi istoria trebuie să privească cu pudoare.
Bucuriile vieţii de familist au fost
completate de recompensele materiale de care Traian Băsescu a avut
parte din plin. Aşa cum deseori a mărturisit-o, „a dus-o bine“
în timpul regimului comunist, fie de pe urma misiunilor pe
mare, fie ca reprezentant al NAVROM la Anvers. „Domnule, eu am avut
bani, slavă Domnului, ca lup de mare, am avut bani şi înainte
de Revoluţie, cît am lucrat in Belgia, deci eu am venit în
politică cu Audi 80“, se mîndrea Traian Băsescu într-un
interviu din Academia Caţavencu, ironizîndu-şi totodată
adversarii politici. „Să limpezim lucrurile. Năstase a venit în
politică în Trabant. Pe bune, uite, Năstase a intrat în
politică cu Trabantul, şi ăla, din orgoliu nemăsurat, l-a vopsit
în negru, să pară Ceaika. În ziua Revoluţiei, eu aveam
Audi 80, el un Trabant.“
Şirul recompenselor primite pentru
activitatea sa în marină a început cu un apartament,
primit încă pe cînd era ofiţer, pe 10 ianuarie 1980,
prin repartizare din lista alocată Întreprinderii de
Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa. La acea dată,
familia Băsescu „se compunea“ din „soţ, soţie şi un copil“,
Ioana Băsescu, dar i s-a repartizat un apartament cu 4 camere plus
dependinţe, situat în Aleea Zmeurei nr. 2, bl. U, sc. A. I s-a
făcut, fără îndoială, un mare favor, căci repartizarea a
încălcat normele legale în vigoare la acea vreme, după
care avea dreptul la doar 2 camere, avînd în vedere
numărul restrîns al membrilor de familie. După 1989, mai
precis în 26 mai 1992, pe cînd era ministru al
transporturilor în guvernul Stolojan, Traian Băsescu a
cumpărat apartamentul respectiv, pe baza contractului nr.
1415, achitînd pe loc suma de 140.000 de lei; cam 630 de
dolari, la vremea respectivă.
Blocul de pe Aleea Zmeurei în
care a locuit familia Băsescu este unul „destul de cenuşiu“.
Vecinii lui Traian Băsescu, deşi acesta nu mai locuieşte de ani
buni acolo (iar apartamentul cu 4 camere a fost trecut din 1999 pe
numele fiicei sale, Ioana), sînt discreţi. „Mai vine şi el
pe aici, dar rar“, spune o vecină, scuturînd o pătură de
la balcon. Înăuntru, pe casa scărilor, „termopane, scara e
curată, opt din cele zece uşi sînt metalice“. Ziaristul
care încearcă să reconstituie un crîmpei din viaţa de
aici a cuplului Băsescu este refuzat ferm de o altă vecină: „n-o
să vă spună nimeni nimic! Scrieţi că e cel mai cumsecade vecin!
Atît!“. Dar un vecin absent. Administratorul blocului se
arată ceva mai generos cu informaţiile: „colocatar bun, plăteşte
dările regulat ş…ţ. De fapt, vine un vecin, că ei apar doar
vara, la plajă“. Sînt confirmate şi „activităţi
colaterale“ navigării pe mare ale lui Traian Băsescu, care i-au
rotunjit substanţial veniturile înainte de 1989: „Da, aducea
ţigări, blugi ş…ţ. Ce să zic, mă mai întreabă lumea
cum e să fiu vecin cu el, dar ce să le spun? ş…ţ Păi, ce să
ne facă, măi, să ne zugrăvească el?“. Omul are dreptate. Pe
Aleea Zmeurei, rămîne o uşă metalică închisă peste
poveşti vechi, acoperind în penumbra unui apartament nelocuit
în cea mai mare parte a anului istoriile unei familii şi
preistoria unei cariere politice. Apartamentul din Constanţa a mai
jucat un rol activ în viaţa lui Traian Băsescu o singură
dată după plecarea sa spre Bucureşti, în marşul de cucerire
a Capitalei şi a întregii Românii. În anul 1996,
acesta a girat cu el un împrumut de la Banca Agricolă al
fratelui său, Mircea, împrumut despre care vom mai vorbi.
Dar apartamentul cu 4 camere primit în
1980 de la NAVROM este doar o mică parte a recompensei. Traian
Băsescu, după cum însuşi spunea, a cîştigat bani.
Foarte mulţi bani. În iulie 2002, în contextul în
care în presă au apărut informaţii care arătau că a
investit brusc 2 miliarde de lei, cumpărînd un teren şi un
autoturism Mercedes, declara că pînă în 1990 adunase pe
carnete CEC 1.000.000 de lei. O sumă impresionantă pentru orice
român care cunoaşte valoarea banului în anii
comunismului, precum şi cît de greu se cîştigau de
către cei mulţi. Dar, cum însuşi Traian Băsescu lasă să
se înţeleagă, el se număra printre aleşi, printre favoriţii
sorţii: „pe mine m-a găsit Revoluţia cu bani. După 12 ani de
serviciu pe mare, după 3 ani de serviciu în Belgia, eram un om
care cîştigase bani mulţi ş…ţ. Dacă mă căutaţi la CEC
în vremurile acelea, vedeaţi că aveam 1.000.000 de lei ş…ţ.
Deci nu m-a găsit Revoluţia sărac! Eu, înainte de a-mi
cumpăra Mercedesul, am avut trei maşini Audi“ – declara
Băsescu, în iulie 2002, pentru Jurnalul Naţional. La acest
milion se adaugă, după cum tot el avea să precizeze într-o
altă declaraţie publică, o sumă mare în valută, şi anume
60.000 de dolari. Nu mai cunoaştem pe nimeni care se poate lăuda că
acumulase, la vedere, fără teamă de vestita Lege 18 a cîştigurilor
ilicite, o asemenea avere. După cum se ştie, spre exemplu, Elena
Ceauşescu, căreia i s-au făcut publice economiile păstrate pe
libretele CEC care i-au fost confiscate în aprilie 1990 de
statul român, avea cu puţin mai mult de un sfert din banii
lui Traian Băsescu, şi anume 270.000 de lei.
Pe lîngă milionul de la CEC şi
cei 60.000 de dolari, despre care nu a precizat în ce formă au
fost „economisiţi“ (fiind greu de crezut că autorităţile
comuniste i-ar fi permis un cont în valută de asemenea
dimensiuni), Traian Băsescu şi familia sa mai adunase încă
aproape 1.000.000 de lei, adică, mai precis, echivalentul a 895.000
de lei, în bunuri de valoare. Astfel, într-o declaraţie
de avere, specifica drept valori dobîndite în perioada
1975-1989 bijuterii (cercei, brăţări, lănţişoare etc.) în
valoare de 20.000 de dolari, precum şi ceasuri şi brichete în
valoare de 35.000 de dolari. De asemenea, el a mai declarat tablouri
în valoare de 17.000 de euro, dobîndite începînd
din 1985. Deci, după propriile-i declaraţii, Traian Băsescu poate
fi socotit, fără îndoială, printre cei mai bogaţi oameni
din România socialistă. Economiile sale totalizau în jur
de 2.800.000 de lei. Cel puţin după carnetele CEC, valută,
bijuterii, ceasuri, brichete şi tablouri, după cum însuşi
declară, era de peste zece ori mai bogat ca Elena Ceauşescu. În
cei 13 ani şi 4 luni de muncă, pînă în decembrie 1989,
a pus deoparte, după o socoteală simplă, în medie 561 de
lei în fiecare zi, inclusiv în perioadele de concediu,
17.500 de lei pe lună, 210.000 de lei pe an. Acestea sînt doar
economiile realizate de familia Băsescu înainte de 1989, după
propriile declaraţii ale lui Traian Băsescu. Dacă la suma
declarată a economiilor familiei adăugăm cheltuielile curente ale
acesteia, calculate la limita de jos a modestiei, la circa 3.000 lei
pe lună, se adaugă, la banii declaraţi drept economii încă
480.000 de lei. Ajungem deci la 3.280 milioane de lei venit net,
adică aproape 822 de lei pe zi, 25.000 de lei pe lună, 300.000 de
lei pe an, pentru fericiţii locuitori ai apartamentului cu patru
camere din Aleea Zmeurei, pentru întreaga perioadă scursă de
la data în care capul familiei Traian Băsescu îşi lua
în primire brevetul de ofiţer şi pînă la ziua în
care Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi luau zborul de pe
clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român din
Bucureşti. Un partid darnic cu domnul Băsescu, ceea ce explică
greutatea cu care acesta, ajuns preşedinte al României, s-a
lăsat convins să condamne regimul comunist în care, în
mod justificat şi sincer, spunea că a dus-o bine. Mai mult decît
bine. Este lesne de înţeles, dacă e să ne aducem aminte că
o franzelă costa 3,50 lei, un kilogram de carne de porc era 35 de
lei, unul de salam de vară, 64 de lei, un litru de ulei sau un
kilogram de zahăr, mai puţin de 10 lei. Atunci cînd se
găseau. Dar este greu de presupus că, avînd parte de atîţia
bani, familia Băsescu a stat la coadă ori s-a „bucurat“ de
politica „judicioasă“ de „raţionalizare“ a hranei. Cum
spunea o lozincă a Frontului Salvării Naţionale, partidul care a
fost trambulina politică a lui Traian Băsescu, el „n-a mîncat
salam cu soia“.
Comparativ cu aceste venituri, ca
profesor stagiar (de istorie), autorul acestor rînduri avea un
salariu lunar de 2.164 de lei. Un prieten, inginer petrolist, la
încheierea celor trei ani de stagiu, cîştiga 2.560 de
lei pe lună. Salariul mamei, muncitoare textilistă necalificată,
cu peste 20 de ani vechime, era de 2.644 de lei. Un lector
universitar ajungea la 3.000 de lei lunar net, iar un şef de catedră
universitară, cu vechime şi maximul de titluri academice, la 6.200
de lei. La palierul cel mai de jos în România socialistă,
un cooperator nu cîştiga pe lună, în cazurile cele mai
bune, mai mult de 800 de lei pentru zilele-muncă prestate (mai puţin
decît Traian Băsescu într-o zi). Un muncitor sezonier,
fără calificare, la plata cu ora, primea (după grilele de
salarizare ale epocii) exact 6 lei şi 8 bani pe oră. Pentru a
realiza veniturile lui, un asemenea muncitor ar fi trebuit să
muncească peste jumătate de milion de ore, adică nu mai puţin de
22.452 de zile şi nopţi, iar o sumă similară numai cu aceea
economisită de Traian Băsescu în acei ani ar fi fost obţinută
de autorul acestor rînduri prin predarea istoriei Republicii
Socialiste România, neîntreruptă, fără vacanţe, vreme
de 108 ani şi 4 luni.
Va urma
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters