Publicăm, în acest număr al
revistei, ultimul fragment din cele şapte oferite în
exclusivitate revistei noastre de către Marius Oprea. În acest
episod, biografia lui Traian Băsescu ajunge la momentul Revoluţiei
din decembrie 1989. Cartea va merge mai departe, pînă în
2002, cînd actualul şef al statului devine preşedinte al
Partidului Democrat. Acest ultim fragment încredinţat
Observatorului cultural prezintă „careul de aşi“ al Securităţii
care îl înconjura pe Traian Băsescu la Anvers. Aflăm,
de asemenea, că pe Traian Băsescu evenimentele din decembrie 1989
l-au prins „la datorie“.
Vă reamintim că volumul Ascensiunea
lui Traian Băsescu va apărea în toamna acestui an la Editura
Polirom; manuscrisul este finalizat, cu tot cu note de subsol,
urmează pregătirea pentru tipar. În momentul apariţiei,
revista Observator cultural va reveni la carte organizînd o
dezbatere despre conţinutul şi semnificaţia acestei apariţii
editoriale.
Un posibil răspuns privind asocierea
sa la activităţi care au depăşit statutul de şef de agenţie
NAVROM la Anvers îl oferă chiar Traian Băsescu. La punctul 13
din raportul de activitate pe care l-a înaintat în 25 mai
1989 contraamiralului Anghelescu, după rechemarea de la Anvers,
acesta afirma: „curent, am sprijinit autocamioanele româneşti
staţionate în Anvers în a-şi rezolva problemele pe
teritoriul belgian sau olandez, iar cînd a fost nevoie, am
organizat transportarea mărfurilor româneşti şi pe calea
ferată“. Practic, Traian Băsescu acţionase, după propria
mărturie, ca un ataşat comercial, depăşindu-şi cu mult
atribuţiile de reprezentant NAVROM; aceasta, în situaţia în
care el nu acţiona în acest fel pentru că aşa îi cerea
fişa postului.
În toiul dezvăluirilor legate de
natura activităţii sale la Anvers, în presă au apărut tot
felul de informaţii neconfirmate, cum ar fi aceea că, pe cînd
era căpitan de vas, nu a fost străin de transporturi de arme către
ţările arabe sau declaraţii sub protecţia anonimatului, precum
„confesiunile“ unui fost ofiţer al Direcţiei de Informaţii
Externe, care susţinea că s-a ocupat de zona Europa, în
perioada în care Băsescu s-a aflat la Anvers. Acesta a
declarat că printre atribuţiile reprezentantului NAVROM „nu se
aflau şi responsabilităţi legate de transportul rutier sau
feroviar şi, prin urmare, dacă s-a ocupat şi de acestea, înseamnă
că a fost ofiţer acoperit al serviciilor secrete ale armatei
române, care, în acea perioadă, s-au ocupat de
activităţile economice şi de transporturile în Europa“.
Ofiţerul a indicat o anume firmă olandeză, Foster, care nu ar fi
străină de aceste acţiuni ale lui Traian Băsescu. Fostul său şef
şi protector, amiralul Gheorghe Anghelescu, spune că Băsescu avea
atribuţii exclusiv în domeniul transportului naval: „în
calitate de reprezentant al NAVROM la Anvers, trebuia să se ocupe
exclusiv de transportul naval, de asistenţa navelor, de marfă şi
nu era trimis pentru probleme auto sau alte instalaţii care
transportau. Noi acolo l-am trimis pentru o funcţie precisă, legată
de flota românească“. Deocamdată, povestea transporturilor
care tranzitau pe uscat Europa în acea vreme, asistate de
comandantul de navă Traian Băsescu, rămîne închisă în
acea cameră fără ferestre a istoriei, în întunericul
culiselor ei.
Careul de aşi
Deşi, după cum am văzut, a negat
categoric că ar fi avut relaţii cu Securitatea cînd s-a aflat
în poziţia de şef al Agenţiei NAVROM la Anvers, coincidenţă
sau nu, patru dintre ofiţerii români care lucrau în
spionaj au avut în aceeaşi perioadă cu el misiuni în
Belgia: Silvian Ionescu, Marin Antonescu, Virgil Stanciu şi Adrian
Isac l-au cunoscut bine după 1989 pe Traian Băsescu. Uneori, chiar
foarte bine. E drept, formal acesta are dreptate – căci nici unul
dintre ofiţeri nu se putea legitima ca atare nu numai în faţa
lui, ci în nici o împrejurare în afara serviciului.
Înainte de 1989, legăturile Securităţii în această
zonă de un deosebit interes operativ pentru operaţiunile aflate sub
controlul serviciilor secrete comuniste din România erau
acoperite cum se cuvine, şi prezenţa celor patru ilustrează pe
deplin acest lucru. Cu toată apartenenţa la fosta Securitate,
carierele lor după căderea regimului comunist nu au intrat în
declin; am putea spune că, dimpotrivă, sînt exemplare din
punct de vedere al reuşitei socio-profesionale şi chiar politice.
Ca şi Traian Băsescu, aşa cum se spune, ei „au reuşit în
viaţă“.
Silvian Ionescu şi „munca informativă“ în vestul Europei
Silvian Ionescu, primul în
ordinea funcţiei deţinute atunci, este chiar un apropiat al
actualului preşedinte, ei acordîndu-şi reciproc, după 1989,
sprijin în ascensiunea politică. S-a născut la 1 septembrie
1951, în Constanţa. A intrat în Securitate în anul
1974, după absolvirea Academiei de Studii Economice, Facultatea de
Comerţ Exterior din Bucureşti. Între 1979-1983, s-a aflat în
misiune permanentă în Portugalia. Ulterior a avut mai multe
deplasări în străinătate, în misiuni speciale. În
1985 a devenit şef de serviciu în Direcţia I din cadrul
Centrului de Informaţii Externe, care avea drept atribuţii
principale spionarea ţărilor membre NATO şi urmărirea informativă
a disidenţilor români stabiliţi în străinătate, post
pe care l-a deţinut pînă în decembrie 1989. În
aprecieri de serviciu din perioada în care a lucrat în
Securitate, se afirmă că „a încălcat normele muncii“,
avînd relaţii neoficiale cu cetăţeni străini, deconspirări,
raportări şi chiar deconturi false. A fost trecut în rezervă
la data de 31 martie 1990, cu gradul de căpitan, de la C-510,
unitatea de contraspionaj din cadrul Serviciului de Informaţii
Externe (fosta unitate 0195 din cadrul DIE, cea a generalului Moţ,
care „centralizase“ operaţiunile de „aport valutar special“).
A obţinut certificat de revoluţionar şi beneficiază de drepturile
prevăzute de lege. De la începutul anului 1990, a intrat în
politică, fiind unul dintre membrii fondatori ai Frontului Salvării
Naţionale ca partid. A făcut parte din primul Colegiu Director,
fiind secretar executiv organizatoric, iar după scindarea FSN a
ocupat funcţii similare în Partidul Democrat. În anul
2000 a făcut parte din echipa de consilieri generali ai lui Traian
Băsescu pentru primăria Capitalei, din care a demisionat în
2002, în urma publicării rezultatelor anchetei Corpului de
Control al prim-ministrului, referitoare la afacerile pe care
consilierii locali (între care şi el) le făceau cu Primăria
Municipiului Bucureşti. Suspiciunile privind implicarea sa în
acte de corupţie sînt mai vechi. Într-un raport înaintat
Consiliului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi a
Crimei Organizate, în 1998, se arăta că „dispune de o
situaţie materială deosebită, deţine mai multe apartamente în
Bucureşti, o vilă la Mogoşoaia, mai multe autoturisme“. De
atunci încoace şi pînă astăzi, situaţia lui materială
s-a îmbunătăţit simţitor.
După succesul în alegeri al
Alianţei Dreptate şi Adevăr, în 9 ianuarie 2005, Silvian
Ionescu a fost numit prefect al Capitalei, dar în 14 ianuarie a
demisionat din funcţie, în urma unor afirmaţii publice ale
preşedintelui Traian Băsescu, care a spus, într-o emisiune
televizată, că este „dezamăgit“ de numirea pe care PD a
făcut-o pentru prefectura Capitalei, din cauza trecutului lui
Silvian Ionescu, deşi, într-un mod cu totul ciudat,
cunoscîndu-i acest trecut, l-a plasat totuşi pe lista sa de
consilieri la Primăria Capitalei. De altfel, trecutul şi
dezamăgirea prezidenţială nu l-au împiedicat pe Silvian
Ionescu să ocupe în continuare funcţia de membru în
Biroul Permanent al PD, secretar executiv al PD, preşedinte al
Organizaţiei PD Sector 3 şi, în compensaţie pentru pierderea
prefecturii, să fie propus de către democraţi în funcţia
mult mai avantajoasă de Comisar General al Gărzii de Mediu, pe care
a ocupat-o din 8 aprilie 2005 pînă la retragerea partidului
său de la guvernare.
Silvian Ionescu se numără printre
acele persoane rare care vorbesc despre sine la persoana a III-a
singular. Intrat în vizorul presei, a descris în mai
multe rînduri tipul de activitate pe care o avea înainte
de 1989: „şSilvian Ionescuţ nu a avut niciodată, dar niciodată,
relaţii decît la nivel foarte înalt cu organele interne
de Securitate. Sarcina pe care am avut-o a fost aceea de a face
spionaj“. A recunoscut că, într-adevăr, avea în
subordine „munca informativă“ în vestul Europei, inclusiv
în Belgia. Silvian Ionescu a detaliat public natura
atribuţiilor sale de serviciu în această ţară, arătînd
că deţinea evidenţa agenţilor acoperiţi şi conducea munca de
spionaj. Băsescu nu se număra, afirmă el, printre agenţii
acoperiţi, dar în calitatea sa ştia „că acolo exista un
cetăţean Traian Băsescu la NAVROM, la Anvers“. Deşi Silvian
Ionescu a insistat că l-a cunoscut pe Băsescu doar în 1993 şi
că acesta nu a lucrat şi nu a colaborat cu Securitatea, nu a putut
explica cum de îşi mai aminteşte de fostul şef al NAVROM de
la Anvers, în condiţiile în care nu era subordonatul
său. Adevărat sau nu, ce se cuvine remarcat este că Silvian
Ionescu, ofiţer de Securitate, apărut brusc în conducerea
FSN-ului, a urmat pas cu pas traseul politic al lui Traian Băsescu.
Spre cinstea sa, nu şi-a ascuns niciodată calitatea de ofiţer de
securitate, nici măcar faţă de opozanţii politici: „cu bună
ştiinţă, domnul Diaconescu a venit la Silvian Ionescu, ştiind
cine sînt, şi a luat de la mine semnătura pentru tipărirea
primului număr al primului ziar şDreptateaţ“. Întrebat
însă de ce tocmai un fost securist aviza apariţia unei
publicaţii democratice, Ionescu a încheiat discuţia scurt:
„asta cu democraţia o mai discutăm“.
Marin Antonescu nu priveşte cu îngrijorare spre
ziua de mîine
Dacă Silvian Ionescu era cel care
coordona, ca şef de serviciu, spionajul în Belgia, cel de-al
doilea securist care se afla înainte de 1989 cu misiune la
Bruxelles, Marin Antonescu, era practic şeful sub acoperire al
rezidenţei Securităţii de aici. El nu a ascuns că l-a întîlnit
direct pe Traian Băsescu în perioada în care acesta se
afla în post la Anvers. Dar Antonescu lucra pe atunci sub
acoperire diplomatică, fiind consul la Bruxelles, iar Băsescu l-a
cunoscut în această calitate. S-a născut la 25 martie 1953,
în comuna Lunguleţu, judeţul Dîmboviţa; a absolvit în
1975 Şcoala de ofiţeri de la Băneasa şi, după „moda“ vremii
la securişti, doi ani mai tîrziu, Dreptul. Pînă la 1
iunie 1985, cînd Marin Antonescu a fost transferat să lucreze
în spionaj, a fost ofiţer operativ la Inspectoratul de
Securitate din judeţul natal, lucrînd, cum declara, „la
Antiterorism“ – dar Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor
Securităţii a constatat că acţiunile sale au fost de poliţie
politică. Singura sa misiune în străinătate a fost cea din
Belgia, de unde a fost rechemat după 1989, iar în 30
septembrie 1990 a trecut în rezervă la cerere. Antonescu a
fost şi el, după 1989, contaminat cu microbul politicii, dar, spre
deosebire de fostul său coleg Silvian Ionescu, la scindarea
Frontului Salvării Naţionale a ales tabăra lui Iliescu, alegere
care l-a recompensat în 1993 cu funcţia de prefect de
Dîmboviţa. După alegerile din 1996, a trecut la Partidul
Democrat. În legătură cu acest pas, Petre Roman a susţinut
public că fostul ofiţer de securitate sub acoperire diplomatică a
încercat cu mult mai devreme să se înscrie în PD,
avînd susţinerea lui Traian Băsescu, care i-l descria drept
„superiorul pe linie profesională la Anvers“, „un om serios şi
profesionist“, „un om cu care se poate colabora“.
În replică la aceste afirmaţii,
Băsescu a declarat că „memoria îi joacă feste fostului
prim-ministru Roman“. Dar să ne întoarcem la Marin
Antonescu, ofiţer de securitate şi consul la Bruxelles, astăzi, de
altfel, şi el un om de afaceri şi avocat de succes, care nu
priveşte, din punct de vedere material, cu îngrijorare spre
ziua de mîine. El declara despre relaţiile sale cu Traian
Băsescu, din perioada în care acesta lucra la Anvers, că
amîndoi au fost acolo, „ca să zic aşa, contemporani“: „ne
întîlneam frecvent şi profesional, pe linie consulară,
dar şi ca şi colegi, ca români în Belgia“. Nu a
primit informaţii de la Băsescu şi nici nu aveau relaţii de
subordonare: „n-aveam cum să fiu superiorul lui, de vreme ce eu
lucram la ambasadă, iar el la NAVROM. Avea superiorii lui, pe linie
de NAVROM […]. N-am avut niciodată cunoştinţă, nici direct,
nici indirect, prin colegii mei, care ar fi putut să mă lase să
înţeleg lucrul ăsta, că Băsescu a avut sarcini
informativ-operative la Anvers […]. L-am cunoscut cînd am
avut nişte incidente legate de carnetele unor marinari care plecau
pe mare şi pînă la întoarcere le expira viza. Cel care
le-a prelungit vizele, în calitate de consul, eram eu. A venit
cu sacoşa de carnete de marinari şi cu tabelul aferent. Eu am spus
că vin eu la Anvers. Ne-am dus pe vas, am mîncat o friptură,
am pus vizele“. Antonescu susţine că probabil Traian Băsescu îl
bănuia că e securist: „e băiat deştept şi cred că i-a trecut
prin cap […]. La data respectivă, nu prea mai era nici unul prin
consulate sau ambasade care nu era. Dar dacă el ar fi fost sub
acoperire, eu aş fi ştiut. Dacă o fi avut altă treabă pe care
n-o ştiu eu, treaba lui. Dar eu, din cîte ştiu, n-a avut“.
După 1989, a păstrat relaţiile cu Traian Băsescu: „ne-am mai
întîlnit de două ori. Aici, a venit o dată pe la mine,
nu mai ştiu să vă spun cînd. Am fost o dată la munte, la o
cabană, la Lespezi, şi încă o dată tot la munte, la o altă
cabană, la Coroabele. Prima dată, două zile, şi a doua oară, o
zi“. Dar de cînd Traian Băsescu a fost ales preşedinte, „nu
m-am mai întîlnit şi nici nu doresc să mă întîlnesc
cu el. Are treabă omul... Nu vreau să-i intersectez programul“.
Marin Antonescu a fost ales, după trecerea la Partidul Democrat,
vicepreşedinte al Organizaţiei Dîmboviţa şi consilier
judeţean pe listele PD. În finalul dialogului cu un reporter,
din care am spicuit mai sus, a fost întrebat: „Dacă ar fi
fost subordonatul dumneavoastră, aţi fi recunoscut?“. „Probabil
că n-aş fi recunoscut“, a răspuns el.
Antonescu, fostul şef al rezidenţei
Securităţii în Belgia, afirma în acelaşi interviu din
care am citat mai sus: „noi eram trei inşi acolo. Datorită
funcţiei consulare, el avea treabă cu noi“. Întîmplător
sau nu, ceilalţi doi l-au reîntîlnit şi ei pe Traian
Băsescu după 1989.
Vasile Stanciu, trecut în
rezervă în 2006
Al treilea ofiţer cu misiune în
Belgia, Vasile Stanciu, născut la 5 martie 1953, la Schitu, în
judeţul Giurgiu, avea în acei ani „acoperirea“ de
consilier I al Ambasadei Republicii Socialiste România la
Bruxelles şi gradul de locotenent-colonel de securitate. Ca o ironie
a sorţii, după 1989, cînd a fost „cooptat“ în
Serviciul Român de Informaţii, a avansat pînă la
funcţia de şef de „unitate specială“, în spatele acestei
denumiri ascunzîndu-se faptul că el coordona ofiţerii
acoperiţi ai serviciului.
După cum s-a afirmat, Băsescu l-a
recunoscut la o întîlnire cu cadrele de conducere ale
SRI, care a urmat instalării sale ca preşedinte al României.
Cu acea ocazie, le-a spus celor prezenţi că, dacă cineva doreşte
să afle mai multe despre el, să-l întrebe pe colonelul
Stanciu, pe care îl văzuse în sală. Îl cunoştea
pe acesta cu gradul său vechi, neştiind că Stanciu fusese înaintat
general de către Ion Iliescu, în 2003. Mai tîrziu, poate
tocmai această confidenţă a preşedintelui a pus capăt carierei
ofiţerului. Pe 5 septembrie 2006, la emisiunea „Sinteza zilei“,
ziaristul Ion Cristoiu a prezentat un document potrivit căruia
Vasile Stanciu ar fi fost ofiţer sub acoperire la Bruxelles, unde
era, posibil, legătura lui Traian Băsescu. Preşedintele a
intervenit în direct în emisiune prin telefon şi a spus
că „Stanciu lucra la Bruxelles, la ambasadă, era consilier al
ambasadei, un civil, cu care nu am avut legături, decît că
ştiam din cînd în cînd personalul ambasadei“. În
data de 2 octombrie 2006, la o lună de la izbucnirea acestui
scandal, preşedintele Traian Băsescu l-a trecut în rezervă
pe generalul SRI Vasile Stanciu. După trecerea în rezervă,
fostul general s-a lansat în genul de afaceri pe care îl
cunoaşte cel mai bine: alături de Radu Timofte, fostul director al
Serviciului Român de Informaţii, al cărui apropiat a fost, a
înfiinţat firma SC Omega Investigaţii SRL.
Adrian Isac – din Angola în
Belgia
Adrian Isac, cel de-al patrulea
personaj din „careul de aşi“ al Securităţii în Belgia
s-a născut la 3 septembrie 1950. A lucrat în spionajul
României socialiste în mai multe posturi, sub acoperire
diplomatică. Pînă în 1989, a fost, rînd pe rînd,
secretar II la Tokio (funcţie ocupată din 3 februarie 1986), după
care au urmat numiri în zone fierbinţi: consul în Liban
şi în Angola. A avut „misiuni“ şi în Franţa, iar
între 1987 şi 1989, în Belgia. După cum se ştie, în
Angola, unde se aflase „la post“, acţionau atunci aşa-zişi
„consilieri“, în special cubanezi, est-germani şi români,
care, sub bagheta sovieticilor, urmăreau comunizarea sudului
Africii, contribuind cu un substanţial sprijin în oameni şi
tehnică militară la alimentarea conflictului din zonă. O parte din
producţia de armament produsă în RSR se „consuma“ în
Angola, astfel că este foarte probabil ca prezenţa lui Adrian Isac
în Belgia şi la Anvers să fie legată de transporturile de
armament cu această destinaţie, dar şi către alte ţări ale
„lumii a treia“, principalele „beneficiare“ ale exporturilor
„speciale“ ale României în acea vreme. După 1989,
Adrian Isac a rămas în structurile Serviciului de Informaţii
Externe, unde a promovat la gradul de general şi a ajuns să vadă
din nou Japonia, vreme de trei ani (între 17 mai 1990 şi 15
decembrie 1993), tot sub acoperire diplomatică.
Preşedintele Traian Băsescu l-a
însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu
organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în
2005 în Irak. La începutul lunii aprilie 2006, Ovidiu
Ohanesian a relatat o discuţie pe care a avut-o cu preşedintele
Traian Băsescu, referitoare la împrejurările eliberării
ziariştilor răpiţi. „L-am întrebat pe preşedinte de ce
l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul Isac Adrian. Mai
puteam eu să scriu despre abuzurile Serviciului de Informaţii
Externe? Înainte de răpire, îl urecheasem zdravăn pe
Isac în articolele mele ş…ţ. N-aveam de unde să ştiu de
prietenia veche şi trainică de la Anvers (înainte de 1989)
dintre Isac Adrian (fost DIE), Silvian Ionescu (asemenea) şi Traian
Băsescu ş…ţ. «Este normal, Ovidiu. Şi noi avem spionii
noştri la ei, şi ei la noi», mi-a spus el. Am rămas
stupefiat de atîta sinceritate. Întîmplător sau
nu, generalul SIE, şeful departamentului neproliferare, Isac Adrian,
a fost ales pentru a coordona misiunea. Nu înţelegeam nici în
ruptul capului cum de l-au trimis tocmai pe el să se ocupe de caz.
Acum am înţeles. Cu numai două luni în urmă îl
mîngîiasem într-un articol în care semnalam
abuzuri grave şi chiar înaltă trădare. «Domnu’
Ohanesian, a citit şi mama, dom’le», spunea el, pe un ton
mieros. Acum ştim că Isac Adrian l-a însoţit, împreună
cu Silvian Ionescu (agenţi DIE), pe Traian Băsescu la Agenţia
României de la Anvers, în perioada 1987-1989. Au fost şi
au rămas buni prieteni de familie şi de afaceri, cei doi fiind
recompensaţi imediat după ce Băsescu a ajuns preşedinte“. După
cum arată Ovidiu Ohanesian, generalul Adrian Isac a ocupat, pe rînd,
funcţia de şef al contrainformaţiilor din Serviciul de Informaţii
Externe (la comanda căruia se aflase înainte de 1989 generalul
Moţ, cel care coordona activităţile de „aport valutar special“),
apoi a trecut la Antiterorism şi Neproliferare, ajungînd în
cele din urmă coordonatorul Direcţiei Generale de Informaţii.
Se pare că aceste dezvăluiri legate
de trecut nu i-au picat bine preşedintelui Băsescu. După o „vizită
de lucru“ la SIE a acestuia, în 12 iulie 2008, generalul a
fost trecut, probabil ca prim pas spre pensionare, pe „linie
moartă“: a fost numit şef al Direcţiei de Cifru şi tehnică
operativă. Măcar nu a avut soarta fostului său camarad de la
Bruxelles, generalul SRI Vasile Stanciu.
Tăcerea foştilor securişti
Fiecare dintre cei patru, inclusiv
Silvian Ionescu, demisionat la ordin din funcţia de prefect al
Capitalei, în care nici măcar n-a apucat să fie învestit,
a avut surpriza să constate că devine, la un moment dat, ţap
ispăşitor pentru afirmaţiile din presă cu privire la relaţiile
dintre Traian Băsescu şi Securitate. Dar nici unul dintre ei nu a
scos un cuvînt în plus despre ceea ce s-a întîmplat
în vremea în care acesta s-a aflat la post în
Belgia, la Anvers. Fără îndoială, ascensiunea în
fruntea statului şi, implicit, metamorfozarea lui în
„comandant suprem“, pe lîngă rigorile specifice „breslei“,
atîrnă şi ele greu în balanţa care înclină spre
tăcerea de aur. „În mod normal, Traian Băsescu ar trebui
chemat la audieri. Însă, acum el este preşedinte şi nu ştiu
în ce măsură vreun fost ofiţer de Securitate va mai avea
curajul să vorbească de trecutul lui Traian Băsescu“, sintetiza
faptul în sine, într-o declaraţie din 13 decembrie 2005,
Mircea Dinescu, membru al Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii.
Dar puţinul care s-a spus rămîne.
În procesul intentat lui Mugur Ciuvică, în care s-a
constituit parte vătămată de afirmaţiile acestuia privind
colaborarea sa cu Securitatea (proces pe care, cum se ştie, l-a
cîştigat după ce a ajuns preşedinte al României),
Traian Băsescu declara în faţa instanţei, la 17 martie 2004:
„nu am avut legături cu persoane ce făceau parte din Securitate […]. De altfel, niciodată nu am fost contactat de un astfel de
reprezentant [s.n.]“. Ulterior, în numeroase alte
intervenţii publice (30 septembrie 2004, 1 iunie 2004, 3 iunie 2004,
30 septembrie 2004, 8 octombrie 2004,
7 februarie 2005, 13 decembrie 2005, 19
iunie 2006, 5 septembrie 2006 ş.a.m.d.), a revenit asupra a ceea ce
spusese în sala de judecată, sub prestare de jurămînt,
arătînd că, de fapt, activitatea sa de dinainte de 1989
reclama contacte cu ofiţerii de Securitate. Probabil, declaraţia
făcută în instanţă la data de 17 martie 2004, în care
spunea că nu a avut legături cu persoane ce făceau parte din
Securitate, a făcut-o chiar cu gîndul la cei patru spioni
acoperiţi de la Bruxelles. Faţă de el, aceştia au fost (şi au
rămas) diplomaţi.
Furtuna
Traian Băsescu avea, la Revoluţie, 38
de ani. El nu este, cum îl ştim, omul care să se sperie
foarte uşor. Cu atît mai puţin îl speria, spre
sfîrşitul anului 1989, perspectiva zilei de mîine, deşi
pentru cei mai mulţi dintre români lucrurile nu stăteau la
fel. Pe atunci, alimentele erau cartelate în marea majoritate,
cu excepţia tonelor de creveţi care asaltaseră literalmente toate
magazinele alimentare din România, aduşi de vapoarele
NAVROM-ului din Vietnam, în schimbul tractoarelor şi
autocamioanelor. Pe o cartelă lunară se puteau obţine următoarele:
0,5 kg carne de porc cu os şi grăsime (dar şi aceea de negăsit),
600 de grame de mezeluri, o jumătate de pachet de unt (125 grame),
0,7 litri de ulei, 1 kilogram de zahăr, o pungă de pui (de fapt,
doi pui pentru toată familia, pentru că puii din anii socialismului
încăpeau cîte doi într-o pungă). Cu excepţia
Bucureştiului, pîinea a fost şi ea cartelată la oraşe şi
sate, iar în Gara de Nord se puteau vedea scene dramatice, în
care ţărani cu sacoşe făcute din saci de rafie, îndesate cu
pîini, erau fugăriţi şi bătuţi de Miliţie, care le
confisca pîinile. După cum declara unul dintre consilierii
săi, înainte de a se decide, din raţiuni mai degrabă de
imagine decît din convingere, să condamne comunismul drept
„criminal şi imoral“, nu avea motive să se răfuiască în
vreun fel cu trecutul – nu vedea pentru ce să o facă, spunea,
atîta vreme cît a dus-o bine şi, ca el, mulţi alţii:
avea peste 300 de casete video, o situaţie bună, o slujbă bine
plătită, bani să-i ajungă...
În mai multe rînduri,
situaţia privilegiată de care se bucura atunci, în raport cu
tristeţea românului de rînd, a răbufnit în
declaraţii publice pline de automulţumire. Una le sintetizează pe
toate: „sînt un om pe care l-a găsit revoluţia cu propriul
lui apartament de patru camere şi cu un Audi 80. Deci n-am intrat
sărac în democraţie“. Şi, după cum tot el a mai spus, cu
un milion de lei la CEC. Întrebat, în mod firesc, de
reporter „şi de ce nu aţi rămas să faceţi bani în
continuare?“, a răspuns adăugîndu-şi o nouă pagină în
palmaresul biografic: „Revoluţia m-a prins într-o situaţie
extrem de incitantă pentru mine. În octombrie 1989, am fost
chemat acasă de la post şde la Anvers – n.n.ţ şi numit de către
ministrul transporturilor de atunci inspector general al navigaţiei
civile. Era o funcţie foarte mare, cu rang de director general în
Ministerul Transporturilor. În septembrie s-a scufundat pe
Dunăre nava «Mogoşoaia», şaccidentţ în care au
murit 208 pasageri, în urma unei coliziuni cu o navă
bulgărească. După acel accident fusese destituită toată
conducerea Ministerului Transporturilor pe departamentul naval şi au
fost căutaţi oameni noi, care să nu fie contestaţi, fiindcă
dosarul îl aproba cabinetul 2, Elena Ceauşescu“. Deci,
profesia înainte de toate.
Revoluţia din decembrie 1989 l-a
prins, cum se putea altfel, la datorie. Pe 6 septembrie 2006,
intervenind telefonic în direct într-o dezbatere
televizată („Ştirea zilei“, de la Antena 3), după un obicei
propriu, declara: „văd că există o mare frămîntare, ce am
făcut eu la Revoluţie – şi ne întoarcem şi la alte
frămîntări, dacă doriţi. La Revoluţie am aflat, dacă
vreţi – cred că era pe 21, eu nu am exact memoria evenimentelor
–, ştiu că pe un telex, fiind la Inspectoratul Navigaţiei Civile
în Portul Constanţa, la sediu, am început să primim
informaţii că este o revoltă la Timişoara. În acel moment,
am ordonat tuturor structurilor Inspectoratului să intre în
ture consolidate. Asta înseamnă şcăţ toate căpităniile de
porturi din România, Inspectoratul însuşi, au rămas în
stare de serviciu consolidat. Lucrurile acestea se fac la furtună,
la orice alte evenimente şmajoreţ. Pe urmă, au apărut
evenimentele din Bucureşti. Le-am văzut la televizor şi am rămas
în biroul meu de la etajul 7 din clădirea NAVROMAR timp de
trei zile şi trei nopţi consecutiv“.
În stare de alertă, pregătit să
apere Republica Socialistă România, căpitanul de cursă lungă
Traian Băsescu a făcut faţă şi acestei furtuni de trei zile şi
trei nopţi, sfîrşind la capătul ei, ca atîţia alţi
reprezentanţi din teritoriu ai aparatului de stat, prin a apăra
Revoluţia.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters