OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe Henri Cartier-Bresson l-am descoperit in 1937-38, in revista Verve, o publicatie de mare arta la care colaborau cele mai prestigioase nume de artisti si scriitori ai epocii. Verve mi-a modelat tineretea, invatindu-ma sa privesc, sa vad, sa-mi cultiv sensibilitatea si sa discern. Calitatea exceptionala a reproducerilor – fie in alb-negru, fie in culori – din cuprinsul revistei a jucat un rol major in formarea mea culturala si artistica.
Cartier-Bresson si-a inceput cariera de fotograf in 1931. Asadar, cind l-am descoperit, nu avea indaratul sau decit sase ani de practica si experienta, dar era deja un artist foarte mare. Totul in discutia mea cu el a pornit de la o fotografie reprodusa in Verve, care ma impresionase in mod deosebit: il reprezenta pe cardinalul Pacelli, viitorul Papa Pius al XII-lea, in mijlocul unei multimi care il venera. In decupajul si punerea in pagina operate de revista, cardinalul aparea vazut din spate, pina mai jos de ceafa. Accentul cadea pe expresia oamenilor, in principal doua, trei personaje surprinse in prim-plan. Privirile, emotia lizibila pe fetele lor, dinamica miscarii rezumau intreaga personalitate a lui Henri Cartier-Bresson, asa cum avea sa mi se reveleze ea in discutia purtata cu dinsul si felul cum il prezint aici, expunindu-si principiile.

In ianuarie 1958 ma aflam la Paris si am avut norocul sa fie prezent si Cartier-Bresson in metropola. M-a primit cu multa bunavointa, in biroul sau de lucru de la „Magnum“, vadit interesat sa cunoasca un roman de dincolo de Cortina de fier, introdus cu pertinenta in problematica creatiei sale si care facuse deja cunostinta, sau avea sa faca foarte curind, cu unii dintre principalii asi ai fotografiei franceze de reputatie mondiala ai epocii: Gisèle Freund, Brassai, Doisneau (as fi vrut sa-l cunosc si pe Man Ray, dar era bolnav). Doream sa aflu o seama de amanunte legate de procesul fotografiei mai sus-pomenite si, bineinteles, de conceptia sa despre fotografie, in general, si mai ales de cea proprie, in particular. Cartier-Bresson m-a condus in imensa clisoteca de la „Magnum“, de unde a scos si mi-a aratat pelicula-negativ a fotografiei care imi stirnise entuziasmul. Aveam sub ochi o suita de zeci de imagini, din care fusese aleasa una, constituind chintesenta tuturor celorlalte. O data imaginile inregistrate pe film, Cartier-Bresson isi socotea propria contributie manuala incheiata. Restul era o treaba de laborator, care nu-l mai implica decit in calitate de supervizor; era lasata pe seama altora, echipe de lucratori specialisti cu inalta calificare, care stiau foarte bine ce aveau de facut. Desigur, el era cel care aprecia rezultatul final. Din cita experienta asimilasem in tara – urmarind indeosebi activitatea unor Aurel Bauh si George Serban –, nu mi-am inchipuit ca un mare fotograf poate lucra si in felul acesta, adica desistindu-se de munca in laborator; de fapt, lucrurile nu se prezentau chiar asa, ci se desfasurau intr-un complex mult mai subtil. Citindu-mi uimirea pe chip, Cartier-Bresson mi-a explicat cum trebuie sa interpretez corect relatia lui cu laboratorul: „Cind maresti poza – a subliniat el recurgind la un exemplu – trebuie sa respecti valorile imaginii asa cum ti se prezenta ea in clipa cind ai declansat; sau, pentru a o restabili, sa modifici proba conform spiritului care a prevalat in momentul declansarii; trebuie sa restabilesti balansul pe care ochiul il face necontenit intre o umbra si o lumina – si tocmai de aceea ultimele clipe ale creatiei fotografice se petrec in laborator“.

Constatind ca pe cliseul negativ imaginea cu cardinalul Pacelli, retinuta de Cartier-Bresson, era mult mai aglomerata, in cadrul ei compozitional figurind fragmentar personaje din multime care, sub raportul expresiei, constituiau un balast (ample pete albe: chelii lucind sub soarele puternic), am invocat cadrajul foarte concentrat pe care il preferase paginatorul revistei Verve si care mi se parea si mie a fi fost mai potrivit pentru ca ii potenta fotografiei la maximum expresivitatea. Cartier-Bresson nu m-a contrazis, dar a tinut sa-si exprime punctul de vedere, prin raportare la specificul relatiilor sale cu presa, cea care intr-un fel ii difuza creatia, proiectind-o pe scara larga in constiinta publicului, sporindu-i fotografului prestigiul. Ajuns la acest aspect al problemei, mi-a declarat, recunoscind in modul cel mai elogios: „Fotografiile trec prin miinile redactorului-sef si ale paginatorului. Poti, in timp ce faci un reportaj, sa te gindesti la viitoarea lui punere in pagina. Marea arta a paginatorului consta in a sti sa extraga din evantaiul de fotografii imaginea care merita o pagina intreaga sau o pagina dubla. I se va intimpla adesea sa trebuiasca sa decupeze o fotografie pentru a nu pastra decit partea care i se pare cea mai importanta, caci pentru el unitatea paginii este cea care primeaza si adesea compozitia conceputa de fotograf e distrusa… Dar in cele din urma paginatorului trebuie sa-i fii recunoscator pentru o buna prezentare, in care documentele sint incadrate de spatii bine cumpanite si unde fiecare pagina, avindu-si arhitectura si ritmul proprii, exprima cu adevarat povestea asa cum ai conceput-o“.

Fiind vorba, in fond, de o fotografie avind functia unui reportaj, Cartier-Bresson a insistat in termeni generici asupra acestuia: „Un reportaj este o operatie progresiva a capului, a ochiului si a inimii, pentru a exprima o problema, a fixa un eveniment si niste impresii. Evenimentul e atit de bogat incit te rotesti in jurul lui in timp ce se desfasoara. Ii cauti solutia. O afli uneori in citeva secunde, alteori iti pretinde ceasuri si zile; nu exista solutie-standard; nu exista retete. Trebuie sa fii pregatit, ca la tenis. Realitatea ne ofera o asemenea abundenta incit trebuie sa tai pe viu, sa simplifici; dar oare tai intotdeauna ce trebuie? E necesar sa ajungi, fara a inceta sa operezi, la constiinta a ceea ce faci. Uneori ai sentimentul ca ai facut fotografia cea mai percutanta, si totusi fotografiezi mai departe, neputind sa prevezi cu certitudine cum va continua sa se desfasoare evenimentul. Trebuie sa eviti insa sa mitraliezi, fotografiind repede si masinal, supraincarcindu-te astfel cu schite inutile care stinjenesc memoria si care vor dauna claritatii ansamblului“.

Il ascultam si ma intrebam: oare aceasta pelicula cu zeci de ipostaze succesive ale unuia si aceluiasi eveniment, ba chiar ale uneia si aceleiasi scene, nu venea in contrazicere cu ceea ce, la o privire superficiala, mi se parea intr-adevar o mitraliere de imagini din care nu-ti raminea decit sa alegi? Dar nu era asa, pentru ca, daca priveai atent, constatai ca imaginile nu se succedau asemenea unui film: daca le-ai fi proiectat cu viteza unei pelicule cinematografice pe ecran, n-ai fi obtinut freamatul si imbulzeala pioasa a credinciosilor in miscare si cu atit mai putin expresia chipului lor cazut intr-un extaz aproape mistic, ci doar un mozaic de frinturi, succedindu-se sacadat intr-un dans mereu intrerupt si mereu reluat, aparent fara coerenta. Secretul lui Cartier-Bresson consta in acel „repede si masinal“ pe care trebuia sa-l eviti, facind loc reflectarii si cumpanirii, care nu anula promptitudinea, ci doar prelungea fractiunea de secunda atit cit iti era necesar ca sa te aduni si sa hotarasti.
Imi era limpede ca ceea ce conta in primul rind pentru Cartier-Bresson era travaliul mental, imbinat cu acuitatea perceptiva a ochiului. Dar – dupa cum stiam – fotograful se formase in mijlocul artistilor plastici, studiase pictura cu André Lhote. Or, asta presupunea un cimp de investigatie foarte diferentiat, fiind vorba de tonuri si semitonuri, de valori, ceea ce se inscria cu precadere intr-un imperiu al sensibilitatii. Nu mi se parea ca interlocutorul meu ar fi un cerebral. L-am intrebat cum vede el relatia dintre fotografie si pictura, stiut fiind ca, de obicei, protagonistii fiecaruia dintre aceste domenii isi revendica autonomia si tin sa se delimiteze, sa-si proclame specificul.

„Am fost intotdeauna pasionat de pictura“ – a incuviintat Cartier-Bresson, precizind ca asta nu venea citusi de putin in conflict cu ceea ce facea, fapt care transpare din fotografiile sale. „Fotografia este pentru mine – a continuat el – recunoasterea in realitate a unui ritm de suprafete, linii si valori; ochiul decupeaza subiectul si aparatului nu-i ramine decit sa-si faca treaba, care consta in a imprima pe pelicula decizia ochiului. O fotografie se vede in totalitatea ei, dintr-o singura data, ca un tablou. De unde si importanta compozitiei. Ea este o coalitie simultana, coordonatoarea organica de elemente vizuale. Nu se compune gratuit, intervine o necesitate si nu poate fi separat fondul de forma. In fotografie se manifesta o plastica noua, avem de-a face cu linii instantanee; lucram inlauntrul miscarii, ne stapineste un fel de presentiment al vietii si fotografia trebuie sa sesizeze in aceasta miscare echilibrul expresiv. Ochiul nostru trebuie neincetat sa masoare, sa evalueze. Modificam perspectivele printr-o usoara indoire a genunchilor, provocam coincidente de linii printr-o simpla deplasare a capului cu o fractiune de milimetru; dar asta nu se poate realiza decit cu viteza unui reflex, ferindu-ne astfel – din fericire! – de incercarea de a face arta. Compui in acelasi timp in care apesi pe declansator; plasind aparatul mai mult sau mai putin departe de subiect, desenezi detaliul, il subordonezi sau esti tiranizat de el.“
M-a izbit distanta pe care si-o lua Cartier-Bresson fata de cuvintul „arta“, cu care era adesea asociata activitatea lui de catre publicul cultivat. Intilnisem aceeasi atitudine si la Brassai, Gisèle Freund, aveam s-o intilnesc si la Doisneau. Cu totii se considerau reporteri, oricum gazetari, agenti de presa. Nu tineau sa fie socotiti artisti. Niciodata vreunul dintre ei nu ar fi fost de acord cu o Asociatie a Artistilor Fotografi, cum se intitula ea pompos la noi1. Nu pentru ca ar fi dispretuit arta si nu ar fi fost cu adevarat artisti, ci pentru ca esenta a ceea ce urmareau li se parea a fi tradata daca te lasai furat de ambitia de „a face arta“. Ei considerau arta un element intrinsec, dar nu obligatoriu si in nici un caz un scop. Scopul era viata, lucru pe care Cartier-Bresson a vrut sa mi-l sublinieze, lasind o data mai mult sa-i interfereze gindirea armonia indiscutabila dintre fotografie si plastica, fara ca cele doua entitati sa se confunde, ci numai sa fuzioneze discret.
„Traind – mi-a spus marele mester – ne descoperim, in acelasi timp in care descoperim lumea exterioara; ea ne modeleaza, dar si noi putem actiona asupra ei. Intre aceste doua lumi trebuie stabilit un echilibru, interiorul si exteriorul, care intr-un dialog constant nu formeaza decit o singura unitate. Aceea e lumea pe care trebuie s-o comunicam. Dar asta nu priveste decit continutul imaginii si, cum am mai spus, pentru mine continutul nu poate fi despartit de forma; se impune o organizare plastica riguroasa, singura prin care conceptiile si emotiile noastre devin concrete si transmisibile. In fotografie, aceasta organizare vizuala nu poate fi decit rezultatul unui sentiment spontan al ritmurilor plastice. Se vorbeste adesea de «unghiuri de luat vederi», dar singurele unghiuri care exista sint unghiurile geometriei si ale compozitiei. Acestea sint unicele unghiuri valabile, iar nu cele pe care le alege insul care se arunca cu burta la pamint pentru a obtine efecte si alte extravagante. In fotografie, creatia este scurta actiune a unei clipe, un jet, o riposta; aceea de a ridica aparatul la linia de atintire a ochiului de a hapai in mica lui cutie ceea ce ai surprins si ai captat din zbor, fara triserii. In timp ce fotografiezi faci pictura.“

Acesta este Cartier-Bresson pe care l-am cunoscut eu la cei aproape 50 de ani ai lui. Ceea ce am consemnat reprezinta cugetul si opiniile sale dintr-o anumita faza, incontestabil cea mai buna, dar care poarta cu certitudine – fara sa dateze, caci e peren umana si puternic captivanta – amprenta epocii, a conjuncturii, a momentului. Se stie astazi prea bine ca artistul plastic din el nu a murit, iar dovada e ca acum aproape 30 de ani Henri Cartier-Bresson s-a intors la patima sa dintii: desenul si pictura.
Bineinteles, dialogul meu cu el nu s-a oprit aici. Aici am infatisat pe scurt numai latura lui conceptuala, profesionalismul sau. Ma interesau insa foarte mult si particularitatile lui umane, mici detalii biografice de natura sa-mi dezvaluie unele secrete ale felului sau de a proceda. De pilda, cit a fost activ ca fotograf nu s-a lasat niciodata fotografiat. Exista citeva foarte rare exceptii, fata de oameni in care putea avea deplina incredere, apartinind de obicei unui cerc intim. Este de inteles: omul isi apara meseria. Trebuia sa ramina neobservat, nevazut, sa nu fie recunoscut de nimeni: „Daca vreodata te-a ajuns cineva din urma si te-a remarcat purtindu-ti aparatul, nu-ti ramine decit sa uiti fotografia si sa-i lasi pe copii cu dragalasenie sa se inghesuie la picioarele tale!“.

Aceasta teama obsesiva de a nu fi recunoscut capata la Cartier-Bresson accente cu totul particulare; ele se recunosc si in titlul pe care l-a dat celui mai important album al sau: Images à la Sauvette (editia originala, in limba franceza, aparuta in 1952). „Sauvette“ e un cuvint intraductibil, cu siguranta, si in alte limbi decit romana. El implica conotatia „a te salva“, a te salva rapid dintr-o situatie ce pare suspecta, in care te-a surprins cineva cu ceva si din care incerci in cea mai mare graba sa scapi. Asta e starea de permanenta, angoasa, cu care Bresson inregistreaza imaginile cind apasa pe buton. Sa nu fie prins asupra faptului, ca si cum s-ar fi strecurat fraudulos. Isi ia masuri care dau rezultate: paseste tiptil, cu aparatul disimulat, cu trupul si privirea intoarse in cu totul alta directie decit grupul in miscare, al oamenilor vizati, prefacindu-se a nu-l interesa si reusind a nu fi luat in seama. Intre timp a fotografiat, si inca de-aproape, tot ce isi pusese in gind!
Il intreb: „Cum s-a manifestat la inceput vocatia dumneavoastra de fotograf?“.
Imi raspunde, ca fiind cu deosebire relevant: „Atunci cind am descoperit aparatul «Leica», el a devenit prelungirea ochiului meu si nu m-a mai parasit. Umblam toata ziua cu mintea incordata, colindind strazile si cautind sa fac fotografii pe viu, ca si cum as fi surprins niste flagrant-delicte. Aveam mai ales dorinta sa captez intr-o singura imagine esentialul unei scene care se ivea“.

„Ati calatorit desigur intens, pe numeroase meleaguri, cred ca ati cutreierat tot globul!“
„Am circulat mult, cu toate ca nu stiu sa calatoresc. Imi place s-o fac cu incetineala, pe indelete, nu ma tulbura tranzitiile intre tari, ma impac lesne cu ele. O data ajuns, am aproape intotdeauna dorinta sa ma stabilesc, pentru a ma familiariza mai bine cu viata tarii. N-as putea fi un globe-trotter.“
Nu i-am luat lui Henri Cartier-Bresson un interviu. Nu eram pregatit pentru asa ceva, nu dispuneam de un aparat de inregistrare, destul de inaccesibil pe vremea aceea, mai ales pentru cineva de la noi. Nu era simplu nici sa-mi fac note pe loc sau sa consemnez sub dictare; circulam amindoi prin incaperile Agentiei „Magnum“, raminind de cele mai multe ori in picioare. Vazindu-ma oarecum incurcat, Cartier-Bresson mi-a venit in ajutor. A avut o idee, o sugestie; si-a exprimat dorinta sa-mi ofere niste albume cu fotografii ale sale, scoase din Editura Verve. M-a asigurat ca in prefetele scrise de el voi afla principalele ginduri care l-au calauzit in exercitiul profesiei, nascute dintr-o experienta traita. Mi-a repetat de citeva ori ca acolo voi gasi un raspuns la toate intrebarile pe care as fi vrut sa i le pun, privind mai precis modul cum intelegea fotografia. N-aveam decit – insista el – sa extrag, citindu-l, toate declaratiile si lamuririle care imi conveneau, ca sa-mi construiesc textul ca si cum am fi stat de vorba in prelungirea convorbirii avute. S-a tinut prompt de cuvint. A dat un telefon la Editura Verve, stabilind fie sa-mi trimita albumele, fie sa trec eu sa mi le ridic, dupa cum voi decide. Asa am intrat in posesia splendidelor volume bibliofile, in tiraj redus, Images à la Sauvette – deja amintit – si Les Européens, cu coperti realizate, primul, de Matisse, al doilea, de Miro, special pentru Cartier-Bresson.
Cind le-am citit prefetele mi-am dat seama ca avusese deplina dreptate si i-am urmat sfatul intocmai. Asadar, recurgind la aceasta expunere pseudoimaginara, n-am facut altceva decit sa respect un scenariu propus chiar de Henri Cartier-Bresson.
*
Nu l-am mai intilnit de atunci. 17 ani mai tirziu, in mai 1975, Cartier-Bresson ne-a vizitat tara, dind curs unei invitatii oficiale in care a jucat un rol Consiliul Culturii, ca urmare a initiativei avute si a staruintelor depuse de catre Silviu Comanescu, secretarul Asociatiei Artistilor Fotografi de la noi. E oarecum de mirare ca tocmai Silviu Comanescu – care, profesional vorbind si judecind dupa ce a produs sau, mai degraba, nu a produs, avea slabe tangente cu fotografia si cu arta, in ciuda postului sau diriguitor si a unei catedre universitare al carei sef era – l-a adus pe Cartier-Bresson in Romania. E posibil, daca nu chiar probabil, sa-l fi cunoscut pe fotograf inca inainte, in imprejurari pe care, din pacate, le ignor. Oricum, meritul ii revine.
Ar fi fost firesc sa ma revad cu cel care odinioara, la Paris, in plina glorie, ma primise atit de binevoitor si de generos. Dar pentru asta trebuia sa beneficiez de concursul lui Comanescu. Mi l-a promis. Nu a intreprins insa nimic ca intilnirea sa aiba loc. A contribuit, poate, si prea scurta sedere a lui Cartier-Bresson la Bucuresti. Am regretat mult, pentru ca ratarea ocaziei de a-l revedea a avut consecinte in planul servirii interesului obstesc. Trecerea lui Cartier-Bresson prin Romania nu a lasat vreo urma sau vreun indiciu care sa favorizeze actualizarea si permanentizarea marelui fotograf in constiinta publica de la noi. La Bucuresti fiind, a facut o saritura pina la Craiova, pentru doua zile, dupa care s-a intors, pentru vreo alte doua zile, in Capitala. A vizitat apoi Maramuresul, care l-a incintat, placindu-i atit oamenii, cit si locurile2. Totusi, fotografiile facute la noi au fost putine, iar plecarea lui, precipitata. Ceva l-a nemultumit si nu s-a simtit in largul sau, supravegheat fiind indeaproape de oamenii Securitatii si supus unei discipline lipsite de suplete. Stie oricine ce regim aveau de indurat, in vremea comunismului, vizitatorii straini veniti din Occident, oricit ar fi fost ei de celebri. Stiu din proprie experienta, chiar din gura celor in cauza, cit de mizerabil au fost tratati de catre oficialii nostri, in speta ministri lipsiti de cultura si ignoranti in materie, mari fotografi ca Brassai sau Inge Morath3, care venisera cu intentia de a consacra un album Romaniei, dar au fost impiedicati de tot felul de tracasari si injonctiuni.

Sa revin la Cartier-Bresson. E drept, la Bucuresti i s-a adus omagiul de a fi invitat sa asiste la o sedinta de guvern. Dar faptul ca in mijlocul colegilor din cadrul Asociatiei pomenite s-a incercat, cu prilejul unei reuniuni, fotografierea lui pe furis sint sigur ca a atirnat mai greu in balanta, hotarindu-l sa-si scurteze sederea in Capitala, cea despre care am amintit.
Pe fundalul realitatii descrise mai sus, s-a deschis la Bucuresti o vasta si binevenita expozitie retrospectiva inchinata lui Henri Cartier-Bresson. Judicios selectionata si larg reprezentativa, ea compenseaza in parte, intr-un ceas tirziu, regretabilele deficiente de comportament autohton din trecut, pe care le-am semnalat. Nu mi-am propus sa comentez expozitia, informat fiind de catre Institutul Francez de la noi ca ea are asentimentul total al celui pe care il celebreaza. Ma vad totusi silit sa remarc ca expozitia a fost conceputa pentru publicul din Statele Unite, ceea ce desigur nu e un pacat, dar intr-o tara ca Romania, legata prin traditie si afinitati de cultura franceza, ca sa nu mai spun ca (inca!) face parte, intr-o larga masura, din spatiul vorbitorilor de franceza, se impunea, in materialul informativ-propagandistic care o insoteste, o adaptare de natura sa promoveze si sa scoata in evidenta editiile originale, in limba lui Molière, ale cartilor si albumelor care consacra creatia lui Cartier-Bresson. Nu e putin lucru ca un Matisse sau un Miro sa creeze copertile a doua mari si foarte importante albume semnate de fotograful francez, cum am mai subliniat. Nu ma indoiesc ca trebuie sa existe si valoroase publicatii americane dedicate lui Cartier-Bresson, fara ca acestea sa insemne neaparat traduceri. Ma refer la lucrari in masura sa exprime un punct de vedere original, tipic pentru sensibilitatea, gindirea si optica unui creator capabil sa reflecte spiritul atit de specific al Statelor Unite. Nu ar fi stricat ca asemenea productii editoriale sa fi fost semnalate in materialul informativ amintit, dupa cum ar fi fost binevenita o bibliografie selectiva franceza. Dispunem in tara de cadre care, prevenite din timp, ar fi putut satisface o atare doleanta. Comunitatea spirituala americano-francezo-romana ar fi fost astfel mai benefic servita, intru multumirea deplina a publicului de la noi.

Relatarea de fata a convorbirii purtate cu Cartier-Bresson4 pacatuieste grav prin lipsa imaginii fotografice (cea din revista Verve) care a constituit obiectul declansator al discutiei avute cu el. Ar fi fost, de asemenea, necesar sa reproduc fotografia cu cardinalul Pacelli respectind intocmai compozitia ei originala, pentru a nu contraveni conceptiei si practicii obisnuite ale autorului si a lasa totodata cimp liber unei comparatii utile cititorului. Dar pentru asta era obligatorie obtinerea unei aprobari oficiale – onorata in devize si inscrisa cu urgenta in timp – din partea Agentiei „Magnum“, careia ii sint cedate in exclusivitate drepturile de publicare a fotografiilor lui Cartier-Bresson, executate dupa cliseele pastrate in arhivele ei. Cititorul isi poate imagina si singur cit ar fi fost de complicat si de ce nu am putut corespunde – nici eu, nici gazeta – respectivelor exigente, foarte stricte si eficient aparate de legile Frantei si de conventiile internationale.

_________
1. Practic vorbind, Asociatia Artistilor Fotografi nu mai exista azi, desi nu a fost desfiintata formal. I-a luat locul, conform uzantelor internationale pe care le-am adoptat si noi in ultimii ani, Asociatia Fotografilor de Presa din Romania, al carei vicepresedinte este fotograful Emanuel Parvu, de la care am primit o seama de lamuriri pretioase. Bineinteles, noua titulatura a asociatiei profesionale a fotografilor amintita mai sus nu contrazice recunoasterea calitatilor artistice ale membrilor ei, acolo unde acestea sint evidente.

2. Datele furnizate cu privire la prezenta lui Cartier-Bresson la Bucuresti si la Craiova le detin datorita bunavointei arhitectului si fotografului Andrei Pandele, care – fiind pe atunci un tinar de 29 de ani – l-a insotit pe Cartier-Bresson in peregrinarile sale prin Capitala, avind astfel posibilitatea sa-i urmaresca modul specific de a proceda pe teren. Pe de alta parte, domnia sa i-a mai apucat in viata pe profesionistii si oamenii de cultura care l-au calauzit pe Cartier-Bresson in Maramures si i-au cunoscut atit impresiile, cit si conditiile impuse; mi-a putut deci transmite ceea ce isi mai amintea din marturisirile lor. Tuturor celor pomeniti in nota de fata si in cea precedenta le aduc multumirile mele calduroase.

3. Inge Morath, o adevarata „eroina a timpului nostru“, e austriaca de origine, nascuta in 1923 la Graz. A studiat limbile romanice la universitatile din Berlin si Bucuresti. Dupa multe peripetii dramatice traite in vremea razboiului, in Reich-ul nazist pe care l-a detestat, refuzind sa pactizeze cu regimul a emigrat la Paris. A debutat public ca jurnalista de presa si radio, dedicindu-se ulterior fotografiei. Vreme indelungata a fost colaboratoarea cea mai apropiata a lui Cartier-Bresson, pe care l-a cunoscut in 1953, cind a inceput sa lucreze pentru Agentia „Magnum“. Era deja o fotografa de virf, cu o reputatie internationala bine stabilita si cu relatii multiple in lumea celebritatilor mondiale de tot felul: cineasti, gazetari, scriitori, artisti plastici, dramaturgi, actori, regizori de teatru. Cu toate acestea, Henri Cartier-Bresson, simtitor mai in virsta, se considera intr-un fel nasul ei intr-ale fotografiei, desi stilul lui Inge Morath era mult diferit. Persoana foarte cultivata si remarcabila poliglota (in afara germanei, limba ei materna, stapinea alte sase limbi), avea o tangenta cu totul speciala privind tara noastra, invatind romana inca de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, limba in care, nemaiavind mai tirziu prilejul sa exerseze, evita sa se exprime. Ne-a onorat, pe mine si pe sotia mea, cu o vizita la sfirsitul lui septembrie 1958; conversatia, in franceza, a decurs in termenii cei mai increzatori si amicali. Dupa citiva ani, aflindu-se in Statele Unite cu Cartier-Bresson, i-a cunoscut pe Arthur Miller si Marylin Monroe, sotia dramaturgului, relatia cu cuplul devenind o prietenie reciproca. In urma despartirii de faimoasa vedeta, Miller s-a recasatorit, in 1962, cu Inge Morath, intemeind o casnicie durabila, pe care primul – in cartea sa autobiografica Timebends (Meandre ale timpului), aparuta la New York, in 1987, si de unde am cules o parte insemnata din datele prezente – o considera cea mai fericita perioada din viata sa. Alte date foarte pretioase le-am aflat din editia engleza a originalului german, intitulata 20 Century Photography. Museum Ludwig. Cologne, „Taschen“, Köln, 1996, precum si din revista franceza Photo, Nr. 349, mai 1998, exemplar special consacrat lui Henri Cartier-Bresson cu ocazia implinirii a 90 de ani.

4. Pentru a nu contraveni in nici un fel rigorii care m-a calauzit in redactarea convorbirii cu Cartier-Bresson si a evita orice confuzie posibila, tin sa atrag atentia ca am redat cuvintele fotografului intre semnele citarii numai atunci cind am folosit textele sale scrise din Images à la Sauvette si Les Européens. Am procedat la o traducere mai mult sau mai putin libera, dar intotdeauna corecta ca sens, adaptata la spiritul limbii romane. In rest – cind am invocat spusele lui Cartier-Bresson in cuprinsul unei rostiri proprii – am recurs de obicei la o exprimare perifrastica, fireste fara a ma abate de la respectarea fidela a afirmatiilor sale.