Cînd scriu despre Bienala
Internaţională de Teatru Reflex de la Sfîntu Gheorghe, o fac
dintr-o poziţie de două ori dezavantajoasă şi incertă: deşi
sînt o colaboratoare modestă, care şi-a asumat partea de
responsabilitate în concretizarea acestui festival, şi deşi
scriu tocmai la jumătatea perioadei de desfăşurare a
evenimentului: după ce au avut patru spectacole invitate şi înainte
de alte patru. Iar acest lucru este un reflex, să-l numim reflex
publicistic, răspunsul involuntar al sistemului nervos la
excitaţiile exterioare, în cazul de faţă, la acest festival
care provoacă permanent reacţii intense atît în rîndul
publicului din localitate, cît şi în rîndul
reprezentanţilor breslei.
Deşi evenimentul organizat de Teatrul
„Tamási Áron“ nu este structurat pe principii
tematice – aniversarea a 60 de ani de existenţă a teatrului a
fost marcată de o masă rotundă-dezbatere, iar „spectacolele cele
mai reprezentative de pe parcursul a două stagiuni
central-europene“, selectate, fireşte, fără pretenţia de a
reprezenta totalitatea, trebuie interpretate în limitele
condiţiilor date –, spectacolele, chiar şi după mai multe zile,
intră în dialog, îşi dau replicile de rigoare, se
contrazic, se completează reciproc, în totalitatea lor,
nuanţează una şi aceeaşi imagine, conturează lumea
spectatorului. Pentru că natura reflectării se referă şi la
faptul că persoana care percepe este în acelaşi timp şi
subiectul imaginii din oglindă.
Festivalul s-a deschis cu Una dintre
ultimele nopţi de carnaval, care, cu scena încărcată de
aşteptare de la început, precum şi cu forfota agitată ce
domină întregul spectacol, a oglindit perfect atmosfera primei
zile. Teatrul „Katona József“ din Budapesta nu este la
primul bal din România. Cu spectacolul Ivanov au fascinat în
urmă cu trei ani publicul din Bucureşti, iar cu mautocatamdispărut,
chiar pe cel din Sfîntu Gheorghe, în urmă cu doar o
jumătate de an. După spectacolul pe motive kafkiene al lui Viktor
Bodó prezentat în cadrul TAMper2-ului, Teatrul „Katona
József“ şi-a dezvăluit de data asta, cu piesa lui Goldoni,
o cu totul altă faţetă. Dacă Bodó este unul dintre cei mai
tineri regizori din Ungaria şi foloseşte un limbaj teatral nou şi
radical, în persoana lui Gábor Zsámbéki îl
putem aprecia şi respecta pe directorul Teatrului „Katona József“,
precum şi pe cel care, în anii ’70, s-a aflat în prima
linie a vieţii teatrale din Kaposvár, Ungaria. Ţinînd
seama de acţiunea din Una dintre ultimele..., avem de-a face cu o
uriaşă dandana, alergătură, hărmălaie. Semnătura liderului,
care-şi cunoaşte trupa în ansamblu în calitatea sa de
director, dar şi personalitatea fiecărui actor, separat, se vede în
faptul că din nebunia de adio a unei lumi învălmăşite, din
haosul ultimei nopţi de carnaval ţese, asemenea unui bun meseriaş
din Veneţia, un model armonios. Desenul este neliniştitor.
Anzoletto, tînărul desenator de modele, poate merge peste tot
unde este chemat. Dar libertatea înseamnă incertitudine. De pe
scena solidă a Teatrului „Katona József“, András
Ötvös, aflat la început de carieră, scrutează
speriat viitorul liber-profesionistului.
Teatrul „József Attila“ se
prezintă cu un spectacol mult diferit de profilul lui cunoscut. Pe
scena acestui teatru, situat în cartierul Angyalföld din
Budapesta, sînt prezentate în primul rînd piese
muzicale şi de divertisment; de altfel, pe website-ul teatrului
afirmă, printre altele, că publicul instituţiei are pretenţia să
vadă „piese cu o tematică ce poate fi importantă şi serioasă,
dar şi rezolvată“. Dintru început, piesa lui Dürrenmatt
nu este astfel, iar banalităţile transformate în melodii de
Zsófia Tallér, în regia lui Sándor Zsótér,
precum şi Andrea Ladányi, invitată să interpreteze rolul
principal, accentuează faptul că situaţia de fond din Vizita
bătrînei doamne nu poate fi rezolvată, cel mult e aranjată
pentru un miliard. Zsótér este un gen de joker în
teatrul din Ungaria: indiferent unde e chemat să regizeze (şi nu
refuză invitaţia), răstoarnă cărţile din mîna
jucătorilor, şterge praful de pe multe teatre, ajută actori să
renască. Astfel s-a născut ca actriţă de dramă, în acest
spectacol, dansatoarea-coregrafă Andrea Ladányi. Felul în
care îşi interpretează rolul este de departe elementul cel
mai palpitant al spectacolului. Chipul ei este total impasibil,
încremenit, nu se poate citi pe el nimic altceva decît
concentrarea interioară – concentrarea dansatoarei faţă de
mişcare, concentrarea Clairei Zachanassian de dinaintea răzbunării
bine plănuite, în toate detaliile. Andrea Ladányi
lucrează dintr-o singură stare constantă, nu construieşte nici un
fel de arc emoţional. Parcă nu numai trupul Clairei, ireal de
vînjos, rezistent, ar fi o proteză, ci şi chipul ei. După
atmosfera abundentă, excesivă a spectacolului trupei de la Teatrul
„Katona József“, am fost introduşi în lumea
glacială, plină de grotesc a celui de la Teatrul „József
Attila“ – o realizare de aceeaşi înaltă calitate.
Cînd scriu aceste rînduri,
trupa de la Divadlo Komedie din Praga repetă pe scena de la Sfîntu
Gheorghe Procesul, spectacol care va avea loc în seara aceasta.
Au pornit deja din Bucureşti actorii de la Teatrul Odeon, care mîine
vor prezenta un spectacol cu piesele lui Ionesco. Joi, trupa
teatrului gazdă va prezenta Ivona, principesa Burgundiei. Iată un
corpus (absurd) tematic dintr-un festival netematic. La zece zile
după reinterpretarea textului Orestia de către actorii polonezi, în
regia lui Jan Klata, Deutsches Theater va prezenta, în
spectacolul-acord final al festivalului, viziunea regizorală a lui
Michael Thalheimer asupra lui Eschil. Spectacolul celor de la Stary
Teatr, dar şi al celor din Berlin sînt, atît fiecare
separat, cît şi percepute împreună, nişte revelaţii
atît de intense încît ies din tiparele acestui
text, astfel că păstrez subiectul pentru unul care va urma.
Traducere de Anamaria POP