Autor: 
Categoria: 
Avem în limba română, de doar cîteva zile apărută, o carte despre Ceaușescu datorată unui tînăr istoric polonez. E vorba despreDictatura lui Nicolae Ceușescu 1965-1989. Geniul Carpaților de Adam Burakowski, cercetător la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Științe. Volumul, apărut la Editura Polirom și prefațat de Stejărel Olaru, a fost lansat la București (la Bookfest) și la Iași. Adam Burakowski a venit în România și a participat la ambele lansări. Toate evenimentele au beneficiat de organizarea și sprijinul Institutului Polonez din București.
Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul
Carpaților este o lucrare extrem de bine argumentată, care descrie toate
momentele importante ale epocii Ceaușescu, de la preluarea puterii și pînă la
prăbușirea regimului. Importanța cărții rezultă din caracterul precis al prezentării evenimentelor, dar și
din redarea diversității punctelor de vedere, atunci cînd aspectele sînt
controversate. Spre exemplu, autorul prezintă și clasifică toate teoriile care
s-au vehiculat cu privire la evenimentele din Decembrie 1989. Adam Burakowski
folosește – fiind vorbitor de limba română – numeroase surse românești, dar și
poloneze, mai ales Rapoartele întocmite de Ambasada Poloniei între anii 1965 și
1989. Cartea lui Adam Burakowski, dacă ar fi să ne raportăm la un cititor tînăr
care vrea să afle cum a fost în România, în vremea lui Ceaușescu, oferă o
excelentă prezentare a evenimentelor, discutînd atît despre paralizia din
interiorul PCR, cît și despre modul în care au acționat puținii disidenți ai
României.
Sînt aduse și numeroase argumente care susțin ideea că
Nicolae Ceaușescu a fost un dictator, iar regimul său a avut toate
caracteristicile unei dictaturi, cu un cult exacerbat al personalității și cu
represiunea care a înfrînt toate dorințele democratice și reformiste. Sînt
cîteva pagini și capitole despre funcționarea culturii și a revistelor
culturale, una dintre concluzii fiind că așa-zisa liberalizare de după 1965
„s-a desfășurat sub atenta supraveghere a ideologilor partidului“. De asemenea,
Adam Burakowski încearcă să arate de ce nimeni, de fapt, cu excepția puținilor
disidenți, nu s-a opus lui Ceaușescu, toți tolerîndu-l, încurajîndu-l sau
lăsîndu-l să acționeze arbitrar. Foarte interesant este contextul politic
internațional pe care îl descrie istoricul polonez, Avem, astfel, numeroase
informații despre poziționarea Occidentului față de Ceaușescu, dar și despre
modul în care evenimentele din lumea comunistă s-au precipitat după ce, în
1985, Mihail Gorbaciov ajunge lider la Kremlin.
Avem nevoie de istorii ale comunismului românesc – scrise
clar și documentat –, iar volumul istoricului Adam Burakowski este extrem de
util înțelegerii acelei perioade. Am realizat interviul cu Adam Burakowski la
București, în ultima zi a Tîrgului Bookfest, cînd s-a și lansat, în prezența
unui public numeros, Dictatura lui Nicolae Ceușescu 1965-1989. Geniul
Carpaților.
De cînd vă preocupă analiza istoriei ceaușismului?
De multă vreme. Povestea a început în 1996, cînd am fost
prima oară în România, ca turist. Mi-a plăcut țara voastră, am venit în România
în fiecare an, am învățat limba română. Istoria comunismului m-a interesat
dintotdeauna. Eu am crescut în comunism pînă la 13 ani și am dorit să aflu ce
s-a petrecut în toată perioada comunistă. Din acest motiv, am urmat cursurile
Institutului de Istorie de la Universitatea din Varșovia, pe care l-am absolvit
în 2001. Apoi am vrut să fac un doctorat, în care să discut cazul Ceaușescu în
context est-european. Cartea pe care o aveți în față este teza mea de
doctorat, prelucrată pentru a fi volum,
în sensul că am făcut-o mai accesibilă pentru cititori. În 2008, a apărut versiunea
în limba poloneză. Volumul tradus în limba română respectă ediția apărută în
Polonia; am adăugat și cîteva informații noi.
De ce v-ați îndreptat atenția asupra lui Ceaușescu?
Ceaușescu și epoca sa stîrnesc interes și pentru oamenii
tineri, care erau foarte mici sau nu se născuseră înainte de 1990. Eu, care
sînt istoric, am fost interesat să înțeleg ce a fost epoca Ceaușescu.
Pentru mulți români, Ceaușescu este foarte prezent și
astăzi, în viețile lor. Filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae
Ceaușescu, a fost cel mai vizionat film românesc în 2010. Dumneavoastră, ca
istoric, de ce credeți că Ceaușescu e aici, printre noi?
Cred că interesează să fie înțelese faptele făcute de
Ceaușescu și de oamenii lui. În aceeași măsură, Ceaușescu și-a lăsat o amprentă
ce se vede și în înfățișarea orașelor. La București, Ceaușescu a intervenit în
centrul istoric, a mutat sau a dărîmat biserici, a construit Casa Poporului.
Ceaușescu a moștenit un sistem totalitar de la Dej, dar a lăsat propriile lui
semne, în primul rînd, cultul personalității.
PCR era o masă de aplaudaci
De ce, în vremea lui Ceaușescu, Partidul Comunist n-a mai
însemnat nimic, de ce PCR a fost compus dintr-o masă de executanți, de
ieniceri, cum îi numiți în carte?
Partidul Comunist n-a fost important. Era dictatorul și
era represiunea. Nimeni din PCR nu avea o observație critică la adresa
politicii lui Ceaușescu. În alte țări comuniste, Partidul Comunist a funcționat
ca o frînă în fața intențiilor megalomanice ale conducătorilor. În România, PCR
nu era partid, era o masă de aplaudaci. Să ne amintim de discursul lui
Constantin Pârvulescu, de la Congresul al XII-lea al PCR, din 1979. Nimeni din
PCR nu i-a oferit un sprijin lui Pârvulescu, n-au discutat cu el, l-au izolat.
Chiar din timpul discursului lui Pârvulescu, sala intervine pentru a-l bloca.
Se strigă continuu, vreme de cîteva minute: „Ceaușescu reales, la al XII-lea
congres“. Iar Ceaușescu intervine la microfon și aruncă o diversiune, că
Pârvulescu nu trebuie ascultat, că a avut anumite legături cu regimul Antonescu
și cu Garda de Fier. Ceaușescu îl discreditează pe Pârvulescu în fața
Congresului PCR. Nici în 1989, cînd se trimite „scrisoarea celor șase“, a
vechilor membri de partid, partidul nu reacționează, este paralizat.
Credeți că Ceaușescu, pînă la momentul Timișoara, din
Decembrie 1989, s-a temut de ceva sau de cineva?
Cred că a fost destul de îngrijorat de venirea la putere
a lui Mihail Gorbaciov. Dar n-a fost conștient de amploarea schimbărilor și de
consecințele ce decurgeau din Perestroika pentru țările de la periferia
imperiului, din componența URSS, și pentru țările din întreaga lume comunistă.
În ultimii ani ai regimului, Ceaușescu a refuzat să se mai intereseze de
situația țărilor vecine, ascultîndu-i doar pe lăudătorii lui. Se încăpățîna să
creadă că regimul comunist din România este cel mai bun, tratînd schimbările
din lumea comunistă cu destul dispreț. Cred că a început să se îngrijoreze cînd
au început să se schimbe garniturile politice din fostele țări comuniste. Dar,
de fapt, panica se instaurează abia la întoarcerea din Iran, pe 20 decembrie
1989, după ce, timp de patru zile, Timișoara n-a putut fi potolită. Niciodată
Ceaușescu nu mai întîlnise o revoltă care să dureze atîta timp. Și Valea
Jiului, în 1977, și Brașovul, în 1987, n-au ținut mult, au fost cîteva ore de
proteste, încheiate imediat prin intervenția energică a Securității. Or, la
Timișoara, represiunea nu mai funcționează.
Cînd eram student, am făcut un curs la Varșovia de
învățare a limbii române, curs susținut de profesorul Constantin Geambașu. După
ce m-am înscris la doctorat, a trebuit să vin mai des în România, mi-am făcut
mulți prieteni, am făcut practică la Ambasada Poloniei și la Institutul
Polonez. Contactul cu mediul românesc m-a ajutat să-mi perfecționez limba
română. Institutul Polonez m-a sprijinit de-a lungul vremii, inclusiv
lingvistic, dar și în chestiuni de înțelegere a situației din România. Cred că
Institutul Polonez din București merge foarte bine și promovează cultura
poloneză într-un mod corespunzător.
Da, cred că există un mare interes față de Ceaușescu.
Cartea mea în limba poloneză s-a vîndut foarte bine. Anul trecut, cu ajutorul
Institutului Cultural Român, s-a prezentat la Varșovia filmul lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. Am fost invitat să vorbesc în deschidere,
să-l comentez... Sala era plină, oamenii erau extrem de interesați. Polonia a
trecut prin comunism, dar n-a avut un dictator. Or, în Polonia de azi, există
această curiozitate: cum s-a putut, existînd două țări cu regimuri politice
identice, doar într-una să apară un dictator, care să controleze viețile
oamenilor pînă în cele mai mici detalii?
În anii ’80, se discuta despre cum va arăta Polonia după comunism
Care a fost deosebirea fundamentală dintre comunismul românesc și comunismul din Polonia?
Comunismul românesc a avut doar doi conducători: pe
Gheorghe Gheorghiu-Dej și pe Nicolae Ceaușescu. În Polonia, au fost mai mulți:
Boleslaw Bierut, Wladyslaw Gomulka, Edward Gierek, Wojciech Jaruzelski.
Conducătorii Poloniei comuniste erau mai slabi ca Ceaușescu, nu aveau atîta
putere, erau dependenți de facțiuni din partid și destul de controlați de
Moscova. Ceaușescu a jucat cartea independenței față de Moscova și a reușit
să-și întărească puterea personală. În Polonia, aparatul de represiune era mai
puțin crunt. O altă deosebire este existența Bisericii Catolice, care era
independentă de statul comunist și destul de puternică. Biserica Catolică a
servit luptei anticomuniste duse de polonezi, organizațional, ideologic și prin
protestele ce le înainta autorităților față de cei arestați. Alegerea, în 1978,
a Papei Ioan Paul al II-lea a creat o stare de spirit încurajatoare, s-a căutat
independența morală față de comunism. Să nu uităm că, în Polonia, au existat
curente de gîndire, în anii ’70 și ’80, opuse comunismului, care aveau obîrșii
diferite. Erau și disidenți din Partidul Comunist, erau și opozanți, proveniți
din mișcarea sindicală Solidaritatea sau din mișcări civice și creștine. Erau
curente reformiste, erau curente radicale, mai dure, cu manifeste și mișcări de
stradă, dar toate împreună arătau că, sub nici o formă, Polonia nu s-a împăcat
cu dominația comunismului și nici cu dominația Moscovei. Și se căuta o altă
cale pentru Polonia. Unii doreau să aplice aici un model finlandez, alții
doreau independența de Moscova. Se discuta, chiar în anii ’80, cît va mai
rezista Uniunea Sovietică și cum se va desface într-o multitudine de țări.
Atunci, erau discuții reale despre cum va arăta Polonia după comunism.
În anii ’80, în România – cum spuneți în carte –, se
poate vorbi de o „stagnare completă“ și de Ceaușescu, care începe „să dea semne
că a pierdut contactul cu realitatea“. Amintiți și despre „apatia de-a dreptul
paralizantă a societății“. Mi se pare incredibil: România se tîra în cel mai
apăsător ceaușism, iar Polonia încerca să anticipeze evoluțiile sale
postcomuniste. Chiar vă gîndeați, în anii ’80, cum va arăta Polonia după
comunism?
Vă dau un exemplu. În anii ’70 și ’80 se discuta și
despre relații bilaterale, pe care Polonia să le dezvolte cu Lituania, Belarus
și Ucraina, țări care, atunci, făceau parte din componența URSS. Dar exista
această preocupare, ce fel de relații va dezvolta Polonia, după căderea
comunismului, cu Lituania, Belarus și Ucraina. Iar după 1989, în politica
externă a Poloniei s-a realizat un compromis. Toate guvernele au avut o
preocupare asemănătoare și aceleași relații cu Lituania, Belarus și Ucraina. E
vorba de relații speciale, pentru că în aceste țări există o minoritate
poloneză.
În 1968, Ceaușescu era popular, dar studenții protestează de Crăciun
Dumneavoastră cum vedeți perioada primilor ani ai lui Ceaușescu, anii 1965-1971?
A fost o liberalizare limitată. Am remarcat că în
istoriografia românească nu a apărut nici o monografie care să fie consacrată
acelei perioade. Această perioadă mi se pare foarte interesantă din punctul de
vedere al stării societății: era o neliniște intelectuală, mai ales între
studenți. Am scris despre o manifestație studențească din 1968, de la Crăciun,
o revoltă spontană anticeaușistă. Manifestația aceea n-a apărut pe un teren
gol, în spate erau trupe de rock, erau concerte, erau și reviste literare.
Deci, pe un fond de liberalizare, există acel protest studențesc din 1968, care
nu pică bine regimului. Am publicat fragmente din stenograma sedinței Biroului
Politic al CC al PCR, în care Ceaușescu apare extrem de supărat și spune,
textual, că trebuiau arestați toți. De fapt, atunci, în decembrie 1968,
Ceaușescu credea că liberalizarea s-a dus prea departe. El avertiza: sistemul
și conducătorul trebuie să fie intangibile. Perioada 1965-1971 mai trebuie
cercetată. Ceaușescu era popular, pentru că se opusese invaziei în
Cehoslovacia. Și totuși, studenții români protestează în același an, 1968, al
„Primăverii de la Praga“. Cred că studenții din 1968 au depășit limitele
liberalizării permise de regim, deveniseră radicali, puteau fi o amenințare.
Dar mai departe nu s-a întîmplat nimic, mișcarea studențească de rezistență a
răbufnit în decembrie 1968, apoi nu s-a mai întîmplat nimic. Sînt lucruri de
cercetat mai departe, de căutat martorii acelor întîmplări.
Nu numai Ambasada Poloniei făcea rapoarte foarte exacte,
ci și Ambasada Cehoslovaciei. Numai că, dacă Ambasada Poloniei a transmis în
toți anii rapoarte exacte, din 1965 pînă în 1989, între Cehoslovacia și România,
după 1968, a fost o perioadă de răceală, iar rapoartele au fost mai puțin
detaliate. Despre rapoartele Ambasadei Poloniei pot spune că arătau o bună
înțelegere a situației românești. Diplomații polonezi acreditați la București
descriau exact situația, nu erau limitați de cenzură, rapoartele erau secrete,
trimise direct în centrala de la Varșovia, care aprecia acuratețea
informațiilor de la București și relevanța lor. Rapoartele vorbesc despre
cultul personalității, despre întărirea puterii lui Ceaușescu, despre luptele
interne din partid, despre înlăturarea unor „tovarăși de drum“, despre
înlăturarea lui Ion Gheorghe Maurer din fruntea partidului.
Ați putut găsi, la Varșovia, toate rapoartele Ambasadei
Poloniei de la București?
Da, sînt desecretizate, am putut să le parcurg pe toate.
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Poloniei este la liber, poate fi
consultată de istorici, jurnaliști, filologi etc.
În prefață, ați spus că ați avut unele probleme în
privința accesului în arhive românești. Ce probleme ați avut?
Am avut probleme cu regimul de predare a documentelor.
Cînd am scris cartea, acest sistem de acces la documente era foarte dificil.
Pentru a avea acces la documente, trebuia să completezi un formular, să faci o
cerere, care se primea la un anumit ghișeu, doar o jumătate de oră pe
săptămînă.
Cînd se întîmplau aceste lucruri?
În prima jumătate a anilor 2000.
Erau secretizate. În ultimii ani, situația arhivelor
românești s-a schimbat în sens pozitiv.
Cartea dumneavoastră este și o privire comparativă asupra
comunismului. Știu că vă ocupați, la Academia Poloneză de Științe, și cu
analiza evoluțiilor postcomuniste. Care sînt diferențele?
Sînt diferențe, dar și lucruri comune. În Slovacia,
România, Bulgaria și Ungaria, în prima jumătate a anilor ’90, nu era o
convingere larg răspîndită că e nevoie de o legătură cu țările din Vest. În
Slovacia, regimul lui Meciar s-a îmbibat de un refuz antioccidental. România
pot spune că a fost dorită în Uniunea Europeană, iar intrarea în UE este un
fapt pozitiv. Componenta latină a României a fost în sprijinul aderării țării
la UE. Politicieni și parlamentari din țările latine tratează România ca pe o
țară soră. Nu e o discuție la nivel de guverne, unde sînt interese, ci la
nivelul zonei cotidiene și al atmosferei create prin aderare.
În Cehia, furtuna cu dosarele a trecut
Am discutat la începutul acestui interviu despre prezența lui Ceaușescu în viețile noastre. Am avut și o intrare în UE de mînă cu Ceaușescu...
Cred că persistă o rană în sufletele mai multor români,
mai ales în sufletele celor care au fost persecutați sau au avut rude chinuite
de regimul comunist. A fost și rana celor care au fost obligați să suporte
cultul personalității, să-l vadă pe Ceaușescu peste tot.
Perioada Ceaușescu trebuie discutată și prelucrată,
trebuie asumată. Fiecare român are niște amintiri din vremea lui Ceaușescu și
Ceaușescu, pentru majoritatea românilor, este un personaj care le-a influențat
viața.
Cred că toate arhivele și toate documentele trebuie să
fie la liber, pentru toată lumea. Așa s-a întîmplat în Cehia, în urmă cu cel
puțin 15 ani, de atunci, toate documentele sînt disponibile, pot fi consultate
de oricine. În Cehia, furtuna cu dosarele a trecut: au văzut, au comentat, merg
mai departe, n-a murit nici un om după publicarea dosarelor. Acum, comunismul
nu mai este un subiect emoțional pentru cehi, ci unul de cercetare științifică.
Nu știu. Vreau să vă spun ceva: revolta nu e proprie
numai opozanților comuniști, nu ne-am revoltat doar împotriva comunismului.
Astăzi, dacă văd ceva cu care nu sînt de acord, vorbesc, protestez, îmi asum un
protest. Sînt un om responsabil; astăzi, ca și ieri, lucrurile trebuie spuse cu
fermitate și responsabilitate.
Cred că asta e marea lecție poloneză, înainte și după
1989: a nu tăcea!
Nu e o lecție poloneză, e o lecție normală, pentru toți
cetățenii care se simt responsabili. Și cred că și în România ați avut oameni
care n-au tăcut, cărora nu le-a fost frică de comuniști: Paul Goma, Nicolae
Steinhardt, Doina Cornea, Gheorghe Ursu, Dan Petrescu, Vasile Paraschiv. Cred
că nici unul dintre ei nu regretă ceea ce a făcut. Așa cum și noi, astăzi,
vorbim, acționăm, iar peste 20 de ani nu vom avea ce regreta pentru că am spus
ceea ce am crezut că trebuie spus.
- Articole in legatura
- Bookfest: povestea continuă
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters