OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea de-a treia editie a Anualei de Arhitectura a Municipiului Bucuresti a venit cu prea putina informatie, prea putine proiecte si, in general, cu mult prea putin entuziasm. In pofida eforturilor organizatorilor (Ordinul Arhitectilor din Romania – Filiala Teritoriala Bucuresti si revista Igloo), arhitectii au participat parca scrisnind din dinti. Dezinteres, blazare sau dezgust, cert este ca numarul proiectelor expuse a fost ingrijorator de mic, iar spatiul expozitional de la parterul Universitatii de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“ s-a dovedit excesiv de incapator.
Mi-as pune mai intii urmatoarea intrebare: cui se adreseaza aceasta expozitie? A) Specialistilor sau B) publicului larg? Daca raspunsul este A, atunci nu se justifica modalitatea de selectare a proiectului cistigator prin votul liber al oricarui vizitator dornic sa-si exprime parerea. In acest caz, absenta unui juriu profesionist este, cred, o greseala. Daca raspunsul este B, atunci devine greu de inteles care este scopul acestei alegeri: un vot de popularitate, determinarea preferintelor unui „beneficiar generic“?

Nu cred ca acesta din urma exista pentru simplul motiv ca profilul fiecarui individ este unic, iar arhitectii proiecteaza pentru oameni, nu pentru clienti. In sfirsit, daca este „audienta generala“, proiectul cistigator ar trebui ales in conformitate cu criterii precise, vizindu-i fie pe cei care opereaza selectia, fie lucrarea propriu-zisa.

O alta intrebare aduce in discutie raportul dintre cantitatea si calitatea proiectelor prezentate. Sigur, s-ar putea spune ca nu conteaza cantitatea, atita vreme cit calitatea lucrarilor este exemplara. Oare? De aceasta data indraznesc sa asez un mare semn de intrebare. Si asta pentru ca numarul participantilor este un barometru care ne informeaza despre cit sintem de interesati si cum ne manifestam interesul fata de ceea ce se intimpla dincolo de peretii propriei firme/ propriului birou/propriei antreprize. Iar plictisul care s-a instalat deja cam peste tot in jurul nostru nu putea sa nu ii ajunga si pe arhitecti. Cele cinci sectiuni (arhitectura, amenajari interioare, restaurare, urbanism si publicatii) sint foarte diferit exemplificate (un singur proiect de urbanism, numai patru proiecte de restaurare si doar cinci publicatii), dupa cum foarte diferite sint si panourile de prezentare, de la o incercare inabila de colaj cu fragmente scrise de mina (modelul Muzeul Taranului Roman nu cred ca poate fi luat in discutie), pina la planse care isi propun nu atit o expunere descriptiva, cit o depliere a conceptului si a ideii proiectului.

Pe de alta parte, trebuie recunoscuta calitatea indiscutabila a unora dintre lucrarile prezentate. Amenajarile interioare pentru Editura Humanitas (arh. Gabriela Tabacu, arh. Johannes Bertleff), showroom-ul Samsung (arh. Radu Teaca, arh. Peter Marx), IO espresso bar (arh. Dan Marin, arh. Zeno Bogdanescu) arata tot atitea modalitati inteligente de a construi spatii publice interioare cu personalitati bine definite, chiar in conditiile in care este vizat un public eterogen. Lipsesc din anuala, dar lipsesc mai cu seama din viata orasului, acele spatii publice outdoors care masoara calitatea vietii unei cetati. Confundate deseori cu deseurile si reziduurile cotidiene, ele inca asteapta sa fie descoperite si redate circuitului public. Nu ar fi de neglijat prezenta unei sectiuni care sa incurajeze astfel de interventii, nici exclusiv urbanistice, dar nici integral de design, interventii pe care orasul le asteapta deja de prea multa vreme si care nu pot fi substituite prin acele surogate de amenajari realizate din trei banci metalice, doua cosuri de gunoi si o palma de asfalt.

Desi putine la numar fata de cantitatea de imobile nou construite in jurul nostru, propunerile de arhitectura prezentate in expozitie ilustreaza, totusi, citeva dintre coordonatele principale dupa care se orienteaza arhitectura romaneasca de astazi. De la modernismul „de semnatura“ al unor Radu Teaca sau Florian Stanciu, pina la momentul inca nedepasit al „casei cu foisor“, de la tristele blocuri „(m)ANL-iste“ pina la atitudinea fata de sit a unui Dorin Stefan, avem din toate cite putin. Prea putin, insa, mai ales cind este vorba de un premiu atit de important precum Opera Omnia, acordat anul acesta domnului dr. arh. Mihai Enescu, a carui opera nu poate fi in nici un caz redusa la singurul panou prezentat in Anuala.
O ultima intrebare care, sper, isi va afla odata un raspuns: de vreme ce concursurile de arhitectura sint, la noi, tot mai rare, mai ramine loc pentru experiment, pentru productia de sertar, pentru propunerile ramase underground? O sectiune a caselor virtuale nu ar stirbi cu nimic prestigiul celor construite si i-ar incuraja, poate, pe cei lipsiti de chef sa se scuture de lehamitea indusa de aceasta perpetua astenie de primavara.