Autor: 
Categoria: 
Nu este uşor să pui faţă-n faţă
două spectacole din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. A le
găsi tangenţe devine, la un moment dat, un exerciţiu de ambiţie,
mai ales cînd sînt programate la cîteva ore
distanţă şi în timpul weekendului, cînd regizorii
provin din două generaţii aparte, iar piesele montate diferă, prin
excelenţă, ca tematică, epocă şi ideologie dramatică.
Despre Măsură pentru măsură de William Shakespeare, în montarea lui Matthias Langhoff, s-a mai scris, chiar dacă este un spectacol proaspăt scos de sub bagheta producţiilor clujene. Beneficiază de un regizor renumit, dar şi de celebra trupă de actori a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. E uşor să înţelegi, privind în trecut, de ce ar exista mari aşteptări de la spectacolul ce a avut premiera în FNT.
Pe de altă parte, Codrii de David
Mamet, în regia lui Alexandru Berceanu, o producţie a
Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, a venit în FNT ca
un alt Romanian Showcase… show pe care presa de specialitate l-a
cam evitat. Găzduit de Sala Atelier a Naţionalului Bucureştean,
spectacolul tînărului regizor, recent întors spre
teatru, nu a prestabilit nici un sistem de valori la care să se
ridice, devenindu-i mult mai uşor să se evidenţieze de majoritatea
montărilor din sala TNB.
Considerată de shakespearologi o piesă
cumva de duzină, Măsură pentru măsură este punctul comun pe care
îl au regizorii Alexandru Berceanu şi Matthias Langhoff. În
urmă cu cinci ani, cel dintîi monta aceeaşi piesă la Teatrul
„Tomcsa Sándor“ din Odorheiul Secuiesc, tot în limba
maghiară. Varianta propusă de Langhoff aduce, însă, o
adaptare la zilele noastre, pur romaneşti şi crizate politic,
social şi economic, fapt care întăreşte, într-o
părere, universalitatea clasicului Shakespeare. Mizanscena, plină
de subînţelesuri şi trimiteri, aşadar riscantă, ajunge să
pună accent pe semnele de întrebare asupra piesei în
sine, dar şi asupra motivului pentru care transpare a fi o alegere
comună în palmaresul mai multor regizori. Puse cap la cap de
faimosul invitat al lui Tompa Gábor la Cluj, scenele,
inserţiile textuale sau media şi viziunile pliate pe actualitate
ajung să obosească, astfel încît, la pauză, Sala Izvor
a Teatrului Bulandra, care a găzduit spectacolul în cadrul
FNT, s-a golit. Este adevărat că vorbim de patru ore, însă
mai pune că sînt şi într-o limbă pe care bucureşteanul
de rînd nu o vorbeşte, supratitrarea nu onorează nici
dramaturgul, nici trupa de actori, iar scenografia încărcată,
semnată de acelaşi Langhoff, forţează dispersarea atenţiei.
Codrii, un spectacol în alt
registru, a reuşit să impresioneze, spre surprinderea multor
etichete, chit că la început a părut a fi o piesă uşoară,
lipsită de evenimente greoaie şi acţiune excesivă. Scrisă în
1977 de David Mamet, deloc un clasic, ci un contemporan american,
piesa porneşte de pe alt piedestal faţă de Shakespeare, tratînd
dragostea – o temă trivializată cumva în Măsură pentru
măsură – ca principal stimulent pentru un lung şir de angoase şi
existenţialisme. Decorul lui Doru Păcurar merge mînă în
mînă cu punerea în scenă, fără să rişte defel
pierderea audienţei. La fel ca şi regizorul Alexandru Berceanu, se
foloseşte de elemente primare (apă, foc, lemn, pămînt)
pentru a completa misterul şi a sugera lipsa de discernămînt
dintre femeie şi bărbat. Cecilia Donat şi Alex Mărgineanu se
dovedesc cu acest spectacol a fi doi actori de luat în seamă,
reuşindu-le cu precădere atît periplul în lumea deseori
atît de clişeică a sentimentelor, cît şi complicitatea
privitorilor.
Marcînd primele zile din cadrul
celei de-a 20-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, aceste
două spectacole au obţinut aplauze la final, meritorii, pe de o
parte, şi încurajatoare, pe de alta. Fără a face rabat de
spaţiu şi timp de joc, devine imposibil să nu iei în calcul
condiţia actuală a oamenilor de teatru. Deşi profesionalismul şi
seriozitatea abordărilor, de multe ori calităţi, au marcat
atitudinea selecţiilor în FNT, trimiterile către minusurile
sociale şi politice (în cazul montării lui Langhoff) şi
crizele de personalitate şi identitate (subliniate de Berceanu) s-au
făcut remarcate şi anul acesta. Întrebările şi răspunsurile
aduc acele tangenţe greu de identificat la început şi reuşesc
să pună în acelaşi sistem de ecuaţii epoca lui Shakespeare,
dramatismul lui Mamet şi actorii zilelor prezente. Curiozitatea faţă
de anii următori dă curs altor semne de întrebare. Pentru
ediţia din 2010, este suficientă raportarea de la o zi la alta de
festival. Pentru ce va fi să urmeze, nu vor fi niciodată exagerat
de fumate universalizarea şi trimiterile către realitatea unanim
acceptată. De aceea am trecut peste montarea după Shakespeare şi
am aplaudat la Mamet.
- Articole in legatura
- Revoluţia se amînă
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters