OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Romania, viata publica e foarte animata si spectaculoasa. Din cind in cind, ne trezim ca mai iese cineva la rampa cu un dosar, cu un biletel, cu o dezvaluire trasnet si se isca o furtuna intr-un pahar cu apa. Urmeaza dezbateri televizate, presa se agita, politicienii fac si ei declaratii dupa declaratii, dupa care – pauza, nu se mai intimpla nimic. Asteptam. Saptamina trecuta, dupa declaratiile lui Mircea Dinescu din Cotidianul, joi, 9 august a.c, Romania s-a pus iar pe dezbatut. Ce facem cu preotii care au turnat la Securitate? Sa fie deconspirate sau nu dosarele lor? Este verificarea preotilor necesara? Face ea parte dintr-un proces de curatire morala a tarii sau la mijloc sint interese de alta natura, legate de alegerea noului patriarh? Au de dat seama prelatii doar in fata lui Dumnezeu sau si in fata enoriasilor lor? intrebari peste intrebari, dezbateri peste dezbateri, suspiciuni de tot felul.

Si iata, vin si eu cu doua intrebari: de ce toata aceasta nebunie? De ce asteapta cei care sint cu musca pe caciula sa vina CNSAS-ul sa-i verifice si sa-i deconspire? Mai mult decit toti ceilalti, preotii sint datori in fata lui Dumnezeu si a enoriasilor pe care-i indruma sa se spovedeasca, sa-si recunoasca public vinovatia. Stim cu totii cum a fost pe vremea comunistilor, cunoastem teroarea in care am trait, nimeni nu azvirle cu piatra, dar daca taina spovedaniei a fost incalcata, intr-o perioada in care se spune ca Biserica era un refugiu, daca cei care ne pastoreau, in fata carora te duceai sa-ti deschizi sufletul, au dat note informative, mi se pare foarte grav, mult mai grav decit orice alta delatiune.

Conform ultimelor sondaje, Biserica si slujitorii ei se bucura de o mare incredere in rindul romanilor, incredere care vine tocmai din menirea pe care o au acesti „pastori de suflete“. Dar ce-au facut oamenii Bisericii cu aceasta incredere? Au tradat-o. Prima data, cind au dat note informative, a doua oara, cind nu au fost in stare sa recunoasca public, sa se pocaiasca pentru faptele lor (cu putine exceptii) si sa se retraga din functiile pe care le detin. Nu vreau sa fac generalizari, dar, iata, tocmai din cauza suspiciunilor, se poate ajunge foarte usor la generalizari de genul „toti, o apa si-un pamint“. Dar de ce sa ne balacim in aceste ape tulburi, de ce sa nu separam griul de neghina, de ce sa ne complacem in starea asta de susanea generalizata?

A ierta este omeneste si crestineste, dar mai intii e nevoie de marturisire, de un strop de buna-cuviinta. Ce model ne ofera preotii care se „dedulcesc“ la functii si ascund adevarul? Zicala romaneasca „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa“ surprinde nu numai un compromis, ci chiar o totala inadecvare fata de menirea pe care o au preotii. Marturisirile prelatilor ar putea fi un semn de normalitate, de decenta si chiar ar trebui sa duca la o problematizare asupra rolului pe care-l are Biserica ortodoxa romana, incremenita in ritualuri intransigente (ce este mai important: faptul ca o fata intra in sfintul lacas fara batic pe cap sau ca un preot s-a dus sa toarne la Securitate?). Oricum, nu credinta crestina va slabi, ci credinta intr-o institutie. Nu crestinismul va fi cel care va avea de suferit, ci slujitorii lui nedemni. in mod paradoxal, aceasta recunoastere publica a pacatelor, aceasta curatire ar putea avea un efect benefic, daca preotii n-ar fi atit de obsedati de imaginea lor. insa aceasta primenire a spatiului public romanesc se lasa mult asteptata.

De ani de zile, tot asteptam. Asteptam sa aflam adevarul despre Revolutie (sau ce-o fi fost in 1989), asteptam sa se faca lumina in cazul mineriadelor si al dosarelor CNSAS, asteptam sa-i vedem pe cei corupti dupa gratii, asteptam sa iesim din tranzitia in care ne-am impotmolit, asteptam o schimbare care nu mai vine. Asteptam si tot asteptam, caci schimbarea e lucru mare, iar romanul e obisnuit, dupa atitia ani de comunism, sa se multumeasca si cu putin, sperind ca miine poate va fi mai bine. intre timp, isi vede de-ale lui, se descurca si el cum poate, face politica la o bere sau la o tabla, mai injura pe unul si pe altul, cirteste intruna si din cind in cind se duce sa voteze raul cel mai mic. Societatea civila este de fapt redusa la citiva oameni, formatori de opinie in mare parte, in rest, amorteala si buna pace: romanului ii place sa fie chibit. E mai bine asa, n-ai prea multa bataie de cap. Ceea ce nu intelege romanul este ca fara o atitudine civica radicala nu se va schimba nimic.

Societatea civila trebuie sa devina o voce cu adevarat puternica, o voce care sa ceara raspicat „primenirea“, caci de prea multa vreme pescuim in ape tulburi, ne multumim cu zvonuri, cancanuri si susanele (si ala si ala asa si pe dincolo). Nu-mi inchipui deloc ca e usor sa afli adevarul intr-o tara in care la putere sint mereu aceiasi oameni care n-au nici un interes sa se faca lumina, care se agata de functii si cistiguri grase. Acesti oameni „reciclati“ fac un mare deserviciu Romaniei si ar trebui macar acum, in al treisprezecelea ceas, sa aiba o bruma de bun-simt si sa se dea deoparte. De exemplu, mie nu-mi este absolut deloc dor de Mona Musca, asa cum ii este lui Ciprian Ciucu, chiar daca, sa zicem, aceasta are mai putine pacate decit altii.
Ideea e ca avem nevoie de o schimbare urgenta si radicala, nu mai putem sa-l asteptam pe Godot.