Filmele documentare prezentate la Astra
Film Fest se înscriu pe linia documentarului de autor. Ceea ce
nu înseamnă că în festivalul de la Sibiu nu-şi găsesc
locul şi producţii de televiziune. Sînt filme ce explorează
teme ale lumii contemporane, tratate la nivelul individului sau al
comunităţii: schimbările politice şi efectele lor în viaţa
de zi cu zi, globalizarea, relaţiile interetnice, marginalizarea
socială, perpetuarea tradiţiilor. Accentul Festivalului Astra Film
cade, în fiecare an, pe filmul documentar românesc.
Timp de cinci zile, între 15 şi
19 octombrie, Astra Film Fest s-a mutat la Poznan. Pentru prima oară,
echipa de la Sibiu a asamblat un întreg festival în
străinătate. Prin proiectul „Astra Film Descoperă România“,
selecţii de filme documentare au fost prezentate, în acest an,
în cadrul unor festivaluri internaţionale din Cracovia, Paris,
Torino şi Novosibirsk. Evenimentul din Polonia a fost, însă,
unul mult mai cuprinzător.
Filme şi regizori români la
Poznan
Astra Film Sibiu în Poznan a
însemnat, în primul rînd, un program de filme
documentare alese pe sprînceană. Prioritate au avut peliculele
realizatorilor români, festivalul reprezentînd o parte a
unei acţiuni de promovare a regizorilor şi a creaţilor
cinematografice româneşti dincolo de hotarele ţării. Filme
produse în ultimii ani, prezentate şi premiate, multe dintre
ele, la Astra Film Fest. Bar de zi şi alte poveşti de Corina Radu,
Marele jaf comunist de Alexandru Solomon, Blestemul ariciului de
Dumitru Budrala, Graţian de Thomas Ciulei, Mămăliga te aşteaptă
de Laurenţiu Calciu, Nu te supăra, dar... de Adina Pintilie sînt
filme despre subiecte şi realităţi româneşti abordate de
regizori români.
Bar de zi şi alte poveşti urmăreşte,
prin cadre lungi, fotografice, povestea unor personaje marginale care
s-au retras din faţa vieţii într-un local din Oraşul de Jos,
din Sibiu. „Dragostea nu înseamnă neapărat minuni ale
lumii. Credeţi că Romeo şi Julieta chiar au fost fericiţi, atîta
cît s-au iubit?“, se întreabă unul dintre
protagonişti. Blestemul ariciului urmează itinerariile unei familii
de ţigani săraci, ce bat cu piciorul zeci de kilometri în
jurul Sibiului pentru a schimba mături şi coşuri pe mîncare.
Viva Constanţa este tot un soi de road-movie, însoţind un
imitator nomad al lui Elvis Presley, care îşi cîştigă
existenţa cu o pereche de ochelari de soare, o ghitară şi un
repertoriu englezo-român. Mămăliga te aşteaptă e povestea
unei familii foarte amărîte, cu zece copii, din Moldova;
Mihai, unul dintre băieţii mai mari, care a intrat la facultate,
renunţă la teologie şi se întoarce să-i ajute pe ai săi,
muncind pămîntul.
Ultimii ţărani – Nevasta cea bună
de Angus Macqueen şi Un campion balcanic de Reka Cincses aduc
perspectiva „din afară“ asupra României; Ultimii ţărani
e semnat de un cunoscut realizator BBC, iar Un campion balcanic e o
producţie germană a unei autoare din Transilvania. Filmul lui Angus
Macqueen face parte dintr-o serie de trei documentare despre satul
Budeşti, din Maramureş, unul dintre ultimele locuri, crede
regizorul, în care cultura rurală încă există:
„oamenii trăiesc unul pentru altul şi poţi vedea de unde provin
alimentele pe care le mănînci“.
Nu lipsesc nici filme ale unor regizori
de origine română, despre teme din lumea largă. Cabal in
Kabul de Dan Alexe îi are în prim-plan pe Isaac şi
Zabulon, ultimii evrei din capitala Afganistanului. Cei doi împart
aceeaşi sinagogă, îşi fură clienţii unul altuia şi se
înjură şi se duşmănesc de cînd se ştiu. Scrisoare
către morţi de Andre Itteanu şi Eytan Kapon se opreşte asupra
unui moment de criză dintr-un sat din Papua Noua Guinee. Îngrijoraţi
de o posibilă catastrofă financiară, oamenii îşi neglijează
obligaţiile tradiţionale faţă de cei trecuţi în lumea
spiritelor.
O altă secţiune a prezentat câteva
documentare studenţeşti, „pentru a-i încuraja pe tineri să
facă film“. Paşaport pentru paradis, semnat de Astrid Bussink,
dezgroapă o poveste uitată din Nagyrev, un sătuc din Ungaria. În
anii ’20, multe dintre femeile cătunului, ajutate de o moaşă, au
luat o hotărîre macabră: aceea de a scăpa de soţii lor,
care nu erau buni de nimic. Soluţia nevestelor – arsenicul din
hîrtia de muşte – a fost împrumutată şi în
satele din jur. Un glas, un vot de Jeanne Praturle e un film de
animaţie original, despre implicarea politică a cetăţeanului
obişnuit.
Programul a inclus şi o selecţie de
filme clasice: Primul contact de Bob Connolly şi Robin Anderson,
Sfinţi şi nebuni de Michael Yorke, Răpirea mireselor din
Kirghistan de Peter Lom. Papuaşii ţinuturilor înalte din Noua
Guinee, prezentaţi în Primul contact, erau una dintre ultimele
comunităţi care trăiau, încă, „vîrsta de aur“ a
omenirii. Nu auziseră de bani, de maşini, vestimentaţia lor era
sumară, existenţa le era vegheată de spiritele defuncţilor. Apoi
au apărut, brusc, căutătorii de aur, cu avioane şi arme de foc,
şi următoarea generaţie de papuaşi purta deja haine occidentale
şi făcea comerţ.
În sfîrşit, o secţiune
consistentă a fost cea a filmelor din şi despre Europa de Est.
Cîteva pelicule abordează chiar subiecte poloneze: Strada
noastră de Marcin Latallo, Hornarii de Katarzyna Wala, Grasele la
pat, slabele la dans de Konrad Szolajski. Coşarii cu joben ai
Katarzynei Wala sînt, în Poznan, un peisaj obişnuit.
Viaţa lor, periculoasă, se desfăşoară deasupra acoperişurilor.
Strada noastră e pelicula unui tînăr regizor francez ce
pătrunde, cu camera de filmat, în intimitatea unei familii
poloneze din Lodz. Membrii familiei Furmanczyk muncesc, de cinci
generaţii, în fabrica locală. După căderea comunismului,
uzina se închide şi muncitorii se trezesc şomeri. Sărăcia
şi sentimentul inutilităţii duc, în mod inevitabil, la
depresie şi la alcoolism.
Ce nu ştim despre vecini
Festivalul din Poznan a avut, pe lîngă
promovarea documentarelor româneşti, şi un alt obiectiv.
Ţările apropiate geografic din Europa Centrală şi de Est ştiu
foarte puţine lucruri unele despre celelalte. Greu am putea să
numim, de exemplu, doi autori de film documentar din Polonia sau doi
autori din Bulgaria. Prezenţa caravanei româneşti la Poznan a
fost un prilej pentru a ne face cunoscuţi. Filmele documentare au
fost însoţite de o expoziţie de fotografie cu tema
„Transilvania mea“, de muzică şi dans, cu „Minisatul Sf.
Andrei“ (un grup etnologic şi folcloric de tineri braşoveni,
condus de profesorul Sorin Apan) şi cu Fanfara „Zece Prăjini“.
Expoziţia a inclus lucrări semnate de Manfred Wirtz, Dumitru
Budrala, Miya Kosei, Octavian Chende, Benko Emese, Lucian Muntean
ş.a. „Minisatul Sf. Andrei“ şi Taraful lui Crăciun, „Zece
Prăjini“, au dansat şi au cîntat la Centrul Cultural Zamek,
locul de desfăşurare a festivalului, dar şi pe străzile burgului.
Poznan e un oraş cu 600.000 de
locuitori, unul dintre primele cinci, ca mărime, din Polonia. E
situat în vestul ţării, aproape de graniţa cu Germania, şi
e, se pare, capitala primilor domnitori polonezi. A făcut parte,
timp de mai bine de un secol (cu întreruperi), dintr-o
provincie a Prusiei şi apoi din Imperiul German. Oraşul vechi e
întins şi paşnic, străzile sînt largi, viaţa e, în
ciuda mallurilor, una liniştită. Rata şomajului e cea mai mică
din Polonia şi salariul mediu al zonei se ridică, după spusele
localnicilor, la 1.000 de euro.
Urmele războiului au fost bine
acoperite prin lucrări de restaurare, în schimb urmele
comunismului se văd pretutindeni. Clădirile comuniste zgîrie
retina, un fel de Gostat cenuşiu, din beton, a fost înfipt
pînă şi în piaţa centrală. La fel de inestetice sînt
şi cuceririle capitalismului: panouri publicitare imense acoperă
casele vechi, fast-fooduri stidente, cu shaorma şi tortilla, agaţă
trecătorii la fiecare pas. Deşi am intrat în cîteva
localuri cochete, cu meniuri foarte variate, oamenii se înghesuie
în restaurantele cu junk-fooduri. Magazinele second-hand propun
„colecţii de haine de la Londra“.
Castelul Zamek, fosta reşedinţă a
împăratului Wilhelm al II-lea, e o clădire impunătoare,
ridicată aproape de centrul oraşului vechi. Palatul găzduieşte,
în fiecare an, expoziţii, festivaluri, concerte, proiecţii de
film şi piese de teatru, workshopuri şi alte iniţiative artistice.
Arta contemporană stă alături de piesele vechi de mobilier,
festivalurile se desfăşoară printre expoziţii avangardiste şi
proiecţii video. Asocierea „Minisatului Sf. Andrei“ cu un lup
împăiat, aşezat peste un morman de oase şi de puşti
Kalaşnikov, redus, din fericire, la tăcere (lupul putea să şi
urle prin nişte difuzoare ascunse), părea, ea însăşi, un
gest avangardist.
Festivalul din Poznan a fost realizat
în colaborare cu Departamentul de Etnologie şi Antropologie
Culturală al Universităţii din Poznan şi cu Centrul Cultural
Zamek. Michael Buchowski, profesor la Catedra de Antropologie a
Universităţii Adam Mickiewicz, a făcut parte, în anii
trecuţi, din juriile Astra Film Fest Sibiu.
Studenţii din Poznan au venit şi
continuă să vină, în număr mare, la festivalul sibian. Unii
au descoperit, pornind din Sibiu, multe locuri din România; în
anii 2000, aceasta li se părea o ţară cu preţuri mici, însă
acum, spun ei, totul e la fel de scump ca în Polonia. În
sala de proiecţie de la Castelul Zamek, cel mai numeros public a
fost cel studenţesc. Un fapt important legat de organizare:
evenimentele au început la timp, toate filmele aveau subtitrări
în engleză şi în poloneză. Imaginea României
poate a cîştigat ceva sau poate nu, însă în
sălile de la Zamek tinerii au venit cu plăcere, au rămas să vadă
filme şi ceea ce s-a petrecut la faţa locului le-a răsplătit
aşteptarea şi aşteptările.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters