OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un sfert de secol, după 1950, Vera Călin a ţinut seminarii şi a predat lecţii de literatură universală şi comparată la Universitatea din Bucureşti. Făcea parte din „echipa“ lui Tudor Vianu, concomitent sau poate alternativ cu Edgar Papu, cu Zoe Dumitrescu Buşulenga, membri redutabili ai unei catedre prestigioase, ferită, în limitele posibilităţilor, de ravagiile dogmatismului obnubilant. Se înţelege de ce studenţii dădeau buzna şi, cu siguranţă, îşi vor mai fi amintind, după atîta vreme, de orele respective de curs. Cînd trecea pe culoarele clădirii istorice din Edgar Quinet, de la cancelarie spre amfiteatru ori invers, n-aveai cum să nu remarci silueta ei alungită, care îmbina perfect feminitatea ţinutei cu pasul elastic-sportiv. Pe chip purta fără ostentaţie un zîmbet luminos, de fapt lumina inteligenţei, scăpărătoare îndată ce angaja un dialog. În 1970, îşi lua doctoratul cu o teză erudită despre funcţiile Alegoriei în literatura secolului XX. Căpăta, astfel, statut deplin de profesor, concomitent cu o notorietate sporită pe plan internaţional, printre specialiştii disciplinelor comparatiste. Lucrarea de doctorat apărea şi în limba germană, la Viena, pe cînd autoarea colinda congrese, colocvii de profil, prin marile centre ştiinţifice ale lumii, de la Marburg la Ottawa, la Belgrad, la Cambridge, la Bordeaux.

 

Cu toată spectaculoasa ascensiune profesională, autorităţile autohtone excelau în meteahna şicanelor, suspiciunilor, beţelor în roate, la fiecare solicitare de viză pentru a reprezenta comunitatea noastră intelectuală prin comunicările susţinute în foruri de rezonanţă universală. Azi aşa, mîine la fel, pînă ce, exasperată pe drept, Vera Călin n-a mai tolerat regimul umilinţelor şi a decis să se stabilească definitiv în Statele Unite ale Americii. Era în 1976. În anii următori, universităţi de prestigiu din California, de la Ierusalim sau Alberta (în Canada) au invitat-o să diserteze înaintea cursanţilor lor. Unele dintre prelegerile de atunci şi-au aflat, prompt, locul cuvenit în volume colective.

 

Absolut întîmplător, drumurile noastre s-au încrucişat la Ierusalim, în 1978. Profesoara preda alternativ la „Beer Sheva“ şi la universitatea cea nouă, „Ben Gurion“. Am schimbat impresii asupra locurilor încărcate de istorie unde ne aflam, am stat la taclale despre unele şi altele, despre cunoştinţe comune ori întîmplări „de acasă“, din ţara unde, ea, nu ştia dacă va mai ajunge să pună piciorul. Un iz nostalgic răzbătea la suprafaţă pe parcursul conversaţiei, subliniat într-un fel de inevitabila alunecare a discuţiei spre dificultăţile exilului. N-avea să treacă mult şi în Minimum – revista excelentă scoasă de Mirodan la Tel Aviv – urma să descopăr Însemnări ale Verei Călin, nutrite exact de preocupările mărturisite, de întrebările pe care şi le punea cu privire la condiţiile impuse de adaptare la regimul emigrantului. Ar fi meritat să fie accesibile cititorilor recrutaţi dintre foştii ei discipoli. Dar la Bucureşti, numele şi toate scrierile Verei Călin erau prohibite. Abia în 1997 îi va fi îngăduit să revină ca autoare pentru cititorul român, după ce profitase de libertăţile tranziţiei pentru a-şi revedea prietenii şi locurile de baştină. La Editura Univers, unde altădată i-au apărut studiile docte, revenea cu un volum intitulat Tîrziu. Aparent enigmatic, titlul lasă să se întrevadă regretele autoarei faţă de răstimpul cît fusese nevoită să stea departe de o ambianţă greu de uitat şi imposibil de scos din suflet. Registrul însemnărilor oferea un fel de cocktail delicios de observaţii pe viu, reflecţii ulterioare, consideraţii de ordin literar, speculaţii psihologice sau autoscopii, ca exerciţiu de surprindere a efectelor scurgerii timpului şi a efortului de adaptare la alte spaţii, la mentalităţi diferite. Modalitatea adoptată este a fragmentelor, înşirate ca mărgelele, într-o aproximativă succesiune cronologică, dar armonioase prin tonul omogen imprimat de inevitabilele obsesii care revin în cîmpul disociaţiilor, de la cele cotidiene, pitoreşti către zonele rafinate, de resortul flexibilităţii vorbirii, comportamentului, vestimentaţiei, ambientului, sub semnul exigenţei esteticului.

 

Odată ce a căpătat obişnuinţă, Vera Călin a continuat suita de însemnări personale şi, în 2004, venea cu un al doilea volum, Post-scriptum. Se completa, astfel, un jurnal de factură specială, preponderent eseistic, extrem de incitant la lectură. I s-ar găsi asemănări, filiaţii, interferenţe dacă am ţine cu tot dinadinsul să preluăm reflexele comparatiste ale autoarei. Dar mă fac a ignora linia reperelor consacrate şi voi pomeni doar experimentul unui foarte avizat cărturar, istoric şi filolog de la Zürich, din păcate mai deloc ştiut la noi, pe nume Jean-Rodolphe de Salis. După cărţi de eminentă sinteză, precum aceea indispensabilă oricui vrea să-şi formeze o imagine consistentă asupra diversităţii elveţiene – Schwierige Schweiz (1968), tradusă în franceză cu un titlu adaptat: La Suisse diverse et paradoxale (1971) –, Jean-R. de Salis a compus, ca să nu zic „a confecţionat“, din note disparate încredinţate hîrtiei între 1981 şi 1983, un volum proiectat a converti tipul jurnalelor preponderent confesive într-o scriere destinată a ţine evidenţa întîmplărilor cărora autorul le-a fost martor pe o perioadă strict circumscrisă. Elaborarea rezultată circulă iarăşi sub două titulaturi emblematice: Notizen eines Mussiggangers (1983) şi Parler au papier (1984). Formula franceză i-a fost inspirată de Montaigne, dar forma de expunere, detaşarea consideraţiilor, vecine cu o transcriere a faptelor cu tipicul cronicarului obiectiv, singularizează procedeul. Improvizaţia este suverană în fiecare pagină şi poartă amprenta „jocurilor“ pianistice practicate de autor în juneţe. Pe măsură ce lectura avansează, cititorul este acaparat de melodia insinuantă a amintirilor scoase la suprafaţă de te miri ce eveniment imediat petrecut sau de şuvoiul reflecţiilor în jurul diverselor fapte din sfera actualităţilor sociale, politice, artistice, interne ori internaţionale, consemnate de presă, percepute prin intermediul radio-ului ori al televiziunii.

 

Aproape aidoma se constituie şi paginile Verei Călin, din pretexte asemănătoare. Desigur, sînt deosebiri substanţiale. În primul rînd, la de Salis există posibilitatea permanentă a refugiului şi a cufundării în ambianţa aristocratică a domeniului de la Brunegg, reşedinţă seculară de familie, unde putea primi oaspeţi de talia cancelarului Adenauer. Şi, apoi, frecventele incursiuni în sferele muzicii, trăite în cel mai deplin sens al cuvîntului. Însă, nici autoarea noastră nu se lasă mai prejos sub raportul tensiunii intelectuale care animă însemnările ei. Oricît de ridicat rămîne şi la ea procentul improvizaţiei, spiritul critic unifică torentul impresiilor, selectează după criteriile unei culturi solid asimilate, de unde ştiinţa de a evita orice artificialitate, tentaţiile alunecării în derizoriul anecdotic. Inevitabil, răsare în minte remarca lui Camil Petrescu, ajunsă axiomă: „Cîtă luciditate, atîta sensibilitate“. Încă mai potrivit sună mottoul ales de elveţian din Goethe: „C’est à travers le vivant qu’on apprend le mieux à vivre“. A trăi şi a preîntîmpina în perfectă seninătate ravagiile vîrstei, confirmă orgolios Vera Călin cu fiecare rînd încredinţat hîrtiei.