Liviu Bîrsan aparţine speciei
acelor prozatori care, fără să aibă o pronunţată conştiinţă
estetică, reuşesc totuşi să construiască o ficţiune romanescă
închegată, scriind cu o mînă sigură, fără derapaje
de stil, ajutaţi de un bun instinct al naraţiunii. Astfel de
prozatori (un Panait Istrati, de pildă, la nivelul cel mai de sus) –
să nu spunem genuini, ci, mai degrabă, prin excelenţă spontani –
practică o epică dinamică, verva lor narativă fiind stimulată în
bună măsură şi de o imperioasă necesitate de a vorbi despre ei
înşişi, despre experienţele lor sau ale oamenilor pe care
i-au cunoscut.
Liviu BÎRSAN, Asylant, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 420 p.
S-ar zice că, în cazul lor, distanţa dintre
autorul empiric şi autorul abstract e minimă şi că biografia
determină în mod hotărîtor configuraţia operei.
Scriitorii de felul lui Liviu Bîrsan percep literatura ca pe o
încercare de transcriere a „vieţii vieţuite“; sînt
mimetici şi confesivi; au o mistică a realităţii, dar –
atenţie! – nu doar a realităţii mărunte de zi cu zi,
Hinterlandul microrealiştilor sau al minimaliştilor, ci şi,
neapărat, o mistică a realităţii aventuroase ori a faptului de
senzaţie. Ceea ce-i desparte de mimeticii minori şi veleitari,
pentru care „viaţa e un roman“, este, dincolo de factorul
inefabil al talentului, intuiţia semnificativului – capacitatea de
a discerne ce merită şi ce nu merită „nemurit“ în pagini
de carte.
Autor a două romane, Ochiul şi
pulberea (2007) şi Asylant (2009), Liviu Bîrsan (n. 1970) a
debutat relativ tîrziu. Tipologic, este un „istratian“,
proza sa prinzînd contur nu în urma acumulării unor
experienţe livreşti, ci ca urmare a acumulării unor experienţe de
viaţă. Experienţe deloc banale, e de presupus, întrucît
autorul pare a avea o biografie bogată în evenimente care ar
merita, cu siguranţă, consemnate – de n-ar fi „decît“
experienţa de azilant în diferite ţări occidentale, la
începutul anilor ’90, aventura trecerii ilegale a frontierei
germane sau anii în care a muncit pe şantiere din Europa sau
din America de Sud... Asylant se hrăneşte din observaţiile şi
impresiile pe care i le va fi prilejuit autorului întîlnirea
cu Occidentul – aşa cum Ochiul şi pulberea se nutrea din notarea
acută şi neconcesivă a unor realităţi româneşti din
perioada tranziţiei postdecembriste. Ambele romane au ca personaje
centrale inadaptaţi, marginali, revoltaţi împotriva unei
ordini – sociale şi metafizice, deopotrivă – discriminatorii;
în ambele cărţi, ochiul naratorului, al unui observator lucid
şi lecuit de iluzii, se străduieşte să pătrundă în zonele
tenebroase ale anomaliei şi desfrîului, radiografiind obsesii,
nevroze, manifestări psihotice. Tot ce se întîmplă în
spaţiul naraţiunii se circumscrie astfel unui infern imposibil de
transgresat.
În Asylant se conturează ca temă
centrală experienţa violentă a transgresiunii, a trecerii
frontierei ce desparte normalitatea de anormalitate, onorabilitatea
socială de marginalitatea suspectă, umanitatea de animalitate.
Personajele acestui roman – unele mai bine, altele mai puţin bine
individualizate – trec din Lumea a Treia, din ţări africane,
asiatice sau din Europa de Est, într-un Occident pe care,
înainte de exil l-au crezut miraculos; realitatea este însă
alta şi le năruie ultimele iluzii: marginalul e fatalmente
constrîns să-şi asume propria condiţie, din care nu poate
evada, oricîte graniţe geografice ar trece şi oricîte
graniţe sociale ar încerca să forţeze. Sensul de deplasare e
unic, în jos, nu se poate trece de la mai rău la mai bine, ci
numai la un rău mai adînc, spre dezastru. Asta ar fi, în
linii mari, „morala fabulei“ – care decurge într-o
manieră firească şi complet lipsită de tendenţiozitate din
naraţiune. Faptele nu sînt interpretate, întoarse pe
toate feţele de un narator care ar poza în înţelept şi
în moralist, ci sînt lăsate să se desfăşoare simplu,
fără comentarii din off. E una dintre calităţile cărţii. Alte
puncte forte sînt observaţia acută, abilitatea de a crea
atmosferă (cel puţin în prima parte a romanului), notaţia
precisă, tăietura sigură a frazei; în plus, romanul intrigă,
provoacă, naraţiunea bine ritmată întreţinînd, măcar
pînă la un punct, interesul lecturii.
Personajul din perspectiva căruia sînt
relatate faptele – martor, observator tenace – este, în
chip mai puţin previzibil, un orb; truc inteligent prin care
descrierea realităţii îşi sporeşte, parcă, forţa.
Realitatea percepută de Orbison (cum i se spune personajului) şi,
prin el, accesibilă cititorului, devine palpabilă; contactul cu
realitatea e imediat. Orbison atinge, cu o anumită voluptate a
cunoaşterii, obiecte, chipuri de oameni; el este, prin chiar
handicapul său, mai apropiat de realitate decît cei din jur,
ai căror ochi nu reuşesc să străpungă stratul de aparenţe şi
să citească în interiorul obiectului. Pentru el, un chip
oricît de cosmetizat nu-şi poate ascunde ofilirea, un corp
siliconat îşi arată mai repede artificialitatea, o catifea
uzată e cu mult mai deprimantă decît pentru ceilalţi,
mizeria lagărului e mai intim percepută.
Într-o primă jumătate a
romanului, Orbison şi prietenii săi, şi ei azilanţi (Giani
Cercel, Nelu Kukuveaua, pungaşi cu state vechi, prostituata Olga,
nea Cosache, „un păşunist teleportat naiba ştie de unde, din
Maramureş“ şi silit de împrejurări să se califice pentru
„meseria“ de hoţ), se învîrt prin Berlinul anilor
’90. Sînt nişte picaro în mizerie, „şobolani de
hipermarket“, care se aşteaptă ca autorităţile germane să-i
trimită, de la o zi la alta, înapoi în ţară. Sustrag
marfă din magazinele mari şi o revînd în lagăr, ca să
aibă cu ce să-şi plătească vizitele ritualice la bordel şi
porţia zilnică de whisky. Abandonînd orice speranţă a unui
trai normal, orice speranţă de a se integra într-o altă
societate, mai confortabilă decît cea lăsată în urmă,
în România, se adîncesc progresiv în
promiscuitate, compensîndu-şi frustrările printr-o
sexualitate perversă. Aventurile „picareşti“ din lagărul
Spandau, printre scandalagii şi barbugii, printre nenorociţi de
toate culorile, sau în magazinele din care fură cu metodă,
alternează cu secvenţe hard, decupate din viaţa de noapte a
localurilor rău famate. Totul e de o veracitate crudă, agresivă.
În plină naraţiune realistă,
cu relief şi de o certă autenticitate, încep să se
infiltreze la un moment dat ingrediente ale unei epici
senzaţionaliste. Cu concursul prietenilor, Orbison o răpeşte pe
prostituata Olga, de care se îndrăgostise, şi o ţine
sechestrată într-o vilă părăsită, legînd-o de
calorifer cu o cătuşă cumpărată de la sex shop, se bate cu
proxenetul Olgăi şi, ajutat de un prieten, îl ucide. De
remarcat că, la fel ca în Ochiul şi pulberea, în
Asylant plouă cu cadavre, oamenii se omoară între ei cu mare
uşurinţă şi fără inutilă cazuistică, împuşcă,
înjunghie, sugrumă, lovesc în moalele capului. S-ar
putea ca autorul să fi greşit dozajul faptelor „de senzaţie“,
subminînd printr-un exces facil verosimilitatea atent
întreţinută pînă într-un anumit punct al
naraţiunii.
Partea cea mai izbutită a romanului
este, cu tot senzaţionalismul ce irumpe în text pe ultima sută
de metri, aceea intitulată „Şobolanii de hipermarket din
Spandau“. La jumătatea cărţii, naraţiunea îşi pierde
unitatea, diminuîndu-şi în acelaşi timp forţa de
impact pe măsură ce senzaţionalismul sporeşte. Acţiunea a ajuns
într-un punct mort, de unde autorul nu ştie, probabil, cum s-o
continue. Crima şi răpirea comise de Orbison şi de Pablo Costache
rămîn fără urmări şi acţiunea se mută, cam prea brusc,
într-un spaţiu exotic, pe un vas de croazieră al unui bătrîn
om de afaceri pervers. Scene de sex în grup, prea lungi şi
prea plicticoase, orgii bahice şi discursuri patetice, toate
culminînd cu ravagiile ciclonului Isabela, acestea vor fi, pînă
la sfîrşitul romanului, „evenimentele“ cele mai
importante. Tonul pînă la un punct firesc al naraţiunii
ajunge să sune fals. Dacă ar reuşi să-şi tempereze apetitul
pentru senzaţional(ism), Liviu Bîrsan ar putea deveni un
prozator de luat în consideraţie. Asylant e o carte mai puţin
închegată şi cu mai multe vicii de structură decît
romanul de debut. Liviu Bîrsan este un prozator cu potenţial,
dar care nu a scris încă romanul care să convingă şi să
tulbure.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters