OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Industrie culturala sau creatie?
Numarul din luna iunie al revistei Atelier du roman (director Lakis Proguidis, revista a trustului Flammarion) propune o tema de dezbatere actuala si in Romania, cu atit mai mult in Franta, patria culturii inalte, care are in literatura una dintre principalele avutii nationale. Industrie culturala sau creatie? este titlul dezbaterii care enunta o dihotomie. Printre participanti se numara o cistigatoare a premiului Goncourt, Paule Constant, un romancier excelent si un foarte bun eseist muzical – Benoit Duteurtre, academicianul Michel Déon, dar si scriitori straini ca Julian Evans sau Massimo Rizzante. Am retinut citeva dintre cele mai percutante interventii despre care trebuie spus, in primul rind, ca, spre deosebire de cele ale majoritatii scriitorilor romani redactate cu ocazii asemanatoare, au structura si penetranta istorica si filozofica. Julian Evans porneste de la o definitie interesanta a culturii, una antropologica: „Cultura este mijlocul prin care societatea isi rezolva propriile probleme“.

Din punctul acesta de vedere, explicatia degenerescentei culturii europene este livrata: problemele persistind, cultura europeana s-a dovedit un remediu prost. De aceea, in momentul de fata, cultura nu mai reprezinta o cale de acces, ci o practica de productie, imanenta: „De la textul lui Adorno Despre jazz, scris in 1936, in care pentru prima data se gaseau identificate (si atacate) industria culturala si entertainment business, aveam de-a face cu o noua situatie. s…t Astazi, suportam hegemonia culturii. De ce? Ea cauta sa ne organizeze, in aparenta la fel ca inainte. Dar cu o diferenta. Diferenta dintre termenii «cultura» pre-Adorno si «cultura» post-Adorno consta in faptul ca, inaintea acestei hegemonii, capacitatea organizationala a culturii era mai degraba un mijloc de a atinge niste scopuri dorite: libertatea, securitatea, placerea, expresia spirituala.

Astazi, ea este un scop in sine“. Scriitorii care cedeaza tentatiei comercialului sint numiti, cu un citat din Stalin, „inginerii sufletului“, fabricanti de satisfactie in serie. Acestei culturi desemnate ca divertisment, Julian Evans ii opune o cultura libera, „care se lasa organizata“, perceptibila la Odessa, acolo unde scriitorul isi petrece o parte din fiecare an. Aceasta „cealalta cultura“ se evidentiaza ca „salbatica“, apta „sa furnizeze in modul cel mai profund si uman realitatea libertatii noastre“. Lakis Proguidis scrie despre iluzia exceptionalitatii culturale. Toata lumea in Occident viseaza sa publice o carte, prin care sa iasa din rind, dar tocmai aceasta dorinta, comuna tuturor, este cea care anuleaza rezultatul dorit. Benoit Duteurtre crede ca literatura de calitate apartine autorilor care stiu cum sa pastreze echilibrul dintre „exigent-elaborat“ si „populist-simplist“. Politica exceptiei culturale franceze a incercat zadarnic sa separe cele doua productii culturale, nereusind altceva decit sa inteteasca dorinta masei de populist-simplist, adica de consum cultural de tip american. (A.M.)

- Intelectuali francezi muribunzi, Heidegger pronazist si Pierre Guyotat, ultimul textualist
Numarul din luna mai al revistei Magazine littéraire insereaza o dezbatere remarcabila mai degraba prin intensitate decit prin extensivitate: „Care este viitorul intelectualilor?“. Punctul de pornire il reprezinta cartea lui Gérard Noriel Les Fils maudits de la République (Fiii blestemati ai Republicii, Fayard). In articolul introductiv, intitulat la fel ca dezbaterea, David Rabouin aminteste numele ultimilor intervenienti importanti in chestiune: Daniel Lindenberg care, in a sa Chemare la ordine (vezi traducerea in romaneste la Editura Compania, 2003), denunta „transformarea intelectualului contestatar in gardian al ordinii“, Michel Winock, autorul Secolului intelectualilor (carte tradusa de asemenea in limba romana), François Dosse cu recenta sa Marche des idées (Marsul ideilor, 2003) care confirma, prin lucrarile lor, istoricizarea conceptului de intelectual si, in fine, Gérard Noriel, cel care distinge trei tipuri de intelectual: revolutionar, de guvern si specific, primul si ultimul reprezentind astazi modele depasite, opuse in acelasi timp intelectualului ideal-type: „a spune Puterii adevarul in numele celor oprimati“. Ce-i drept, nici intelectualii specifici (sintagma ii apartine lui Michel Foucault) nu reusesc sa constituie o forta politica. Dintre cele trei puncte de vedere, cea mai pertinenta opinie este formulata de Sandra Laugier, probabil pentru ca este singura care recurge la opinia unui important teoretician anglo-saxon, Stanley Cavell. Problema care ramine ocultata de ceilalti doi participanti la dezbatere este, de buna seama, aceea a legitimitatii intelectualului: cu ce drept aceasta voce pretinde ca vorbeste in numele celorlalti, universalizindu-se?

Cum poate deveni o voce subiectiva reprezentativa la nivel macro-social? Desigur, conchide autoarea franceza, credibilitatea intelectualului consta in gasirea „tonului just“. Dar noi stim mai bine ca e vorba de altceva: de charisma. Nu e, la urma urmei, intelectualul de spita franceza un Iisus imbracat in hainele unui Robespierre, cu pipa lui Sartre in coltul gurii si, pentru apoteoza, rostind celebra replica: „Un fleac; m-au ciuruit“?
Numarul urmator, din iunie, are doua puncte de interes: un eseu dedicat lui Pierre Guyotat de Bernard Fauconnier cu ocazia lansarii biografiei Guyotat semnata de Catherine Brun (Pierre Guyotat, essai autobiographique, Léo Scheer, 2005) si dezbaterea din jurul optiunilor ideologice ale lui Heidegger. Pierre Guyotat se naste in 1940, locuieste in internate catolice („nu se va vorbi niciodata indeajuns despre rolul eminent al acestor institutii in dezvoltarea deviantelor si a nevrozelor, sexuale printre altele, care sfirsesc uneori prin crearea unor opere“) si incepe sa scrie la virsta de 14 ani, debutind la 20, putin dupa moartea mamei. Admirator al literaturii baroce (una dintre sursele textualismului postbelic francez), Guyotat devine celebru in 1967, cind publica Tombeau pour cinq cent mille soldats (Mormint pentru cinci sute de mii de soldati), epopee in sapte cinturi, de o cruzime artaudiana si de o violenta sexuala de-a dreptul sadica.

Pina atunci, mobilizat pentru razboiul din Algeria, cunoaste si inchisoarea. Guyotat este unul dintre scriitorii francezi nealiniati, care ilustreaza epuizarea „dogmei inovatiei“, cum o numeste Bessard-Banquy, alaturi de Denis Roche, Michel Butor sau, a fortiori, de Jean Ricardou. Pe de alta parte, prin transformarea scriiturii, pe linia unui Sade sau mai degraba a unui Artaud, in vide-ordures al exceselor trupesti, Guyotat conduce direct la cel mai prizat dramaturg si poet francez din zilele noastre, Valère Novarina. Tipul de scriitor pe care-l intruchipeaza, saman, sacerdot si taumaturg, este insa pe cale de disparitie. Emmanuel Faye, romancier si eseist structuralist participant, in anii ’60, la dezbaterile despre Noul Roman, publica un volum intitulat Heidegger, l’introduction du nazisme dans la philosophie (Heidegger, introducerea nazismului in filozofie), in care scoate la lumina zilei texte din tineretea filozofului german.

Alte studii despre simpatiile naziste ale scriitorilor germani – semnate de Yves Charles Zarka despre Carl Schmitt, de Hadrien France-Lanord despre Paul Celan si Heidegger – reprezinta pretextul pentru dezbaterea la care participa Michèle Cohen-Halimi, profesoara de filozofie la Nanterre, Philippe Lacoue-Labarthe, profesor de filozofie la Strasbourg, cunoscut si cititorului roman cu un studiu despre nazism (Mitul nazist, Editura Dacia, 1999, scris in colaborare cu Jean-Luc Nancy) si Jean-Michel Salanskis, profesor de epistemologie tot la Nanterre. David Rabouin, initiatorul dezbaterii, ia nota de criticile la care este supusa opera filozofului german; opinii radicale chiar din partea lui Faye, care propune eliminarea operei heideggeriene din raionul filozofiei, caci, afirma el, multe dintre afirmatiile filozofului, repuse in context, isi livreaza intreaga nocivitate ideologica.

Pasajele cele mai incriminate sint cele din Fiinta si timp, acolo unde se elaboreaza citeva dintre pozitiile pro-naziste sustinute citiva ani mai tirziu. Michèle Cohen-Halimi se arata intru totul de acord cu Faye, evocindu-l in context pe Habermas: „cum sa citesti fara cea mai mica nota critica texte al caror titlu promite o consistenta filozofica si care reprezinta nimic mai putin decit declaratii naziste, cind remaniate, cind lasate intacte?“. Daca Lacoue-Labarthe impartaseste opiniile transante ale profesoarei din Nanterre, Salanskis, fara a deveni conciliant, crede ca „diferenta ontologica nu inseamna doar diferenta dintre stat si popor, cum se intimpla in anii 1933-1935. Inainte de razboi, in epoca lui Sein und Zeit si a textelor despre Kant, ea este aproape de coincidenta cu diferenta dintre transcendental si empiric. [...] Trebuie sa ne pastram capacitatea de a face distinctii de acest fel sau, daca nu, filozofia insasi ca exercitiu al luciditatii conceptuale este pierduta, fara ca morala sa cistige nimic in schimb“. (A.M.)

- Scripca dezacordata a lui Eco si flacara catolica a lui Le Goff
Revistele occidentale isi permit un lux greu de imaginat in Romania: acela al specialistilor care scriu, cu talent de critic literar, numai despre carti strict legate de domeniul lor. Numarul din 9 iunie al bilunarului american The New York Review of Books ne aminteste ca, pentru a scrie despre Umberto Eco, e nevoie de un profesor de literatura engleza de la o universitate italiana care, pe deasupra, e specialist in medievistica. In timp ce inginerii nostri fac, zi de zi, critica literara, politica, filozofie si tin lectii de jurnalism, SF si arta culinara in presa si la televizor, profesorul Tim Parks demonstreaza, dupa ce a parcurs cel mai recent roman al lui Eco atit in italiana, cit si in engleza, de ce nu sta in picioare Misterioasa flacara a reginei Loana. Cartea a aparut, in 2004, si in Romania, intr-o formula de parteneriat editorial (Polirom/Pontica), la citeva luni dupa lansarea italiana.

„Oricit de multe si de bine alese ar fi citatele si oricit de pasionante analizele textuale, acestea nu pot inlocui dialogurile credibile, cind vine vorba de autenticitatea personajelor; imaginarul postmodern facil poate fi, uneori, ultimul resort al mediocritatii; si, in cele din urma, gradul pina la care celebritatea poate inlocui valoarea e un mister pentru descifrarea caruia eseistul Eco ar trebui sa-si foloseasca eruditia“, conchide Tim Parks. De ce? Pentru ca Eco aplica retetele sale clasice, chiar daca „misiunea de a descoperi intimitatea intr-un decor domestic e o problema de o alta natura decit depistarea unui criminal intr-o manastire sau dezvaluirea secretelor cavalerilor templieri“, pentru ca isi pune personajul central sa vorbeasca fie ca un semiotician, fie ca un erou de benzi desenate, subminindu-i, involuntar, identitatea de simplu anticar, pentru ca scriitorul e mai degraba interesat de documentele anilor ’30-’40 decit de inchegarea unei fictiuni coerente.

Orlando Figes e, si el, un profesor care s-a pregatit, parca, toata viata sa scrie despre o singura carte: Secolul evreiesc de Yuri Slezkine. Recenzentul este specialist in istoria vietii private din Rusia stalinista si comenteaza un studiu care descrie „ce s-a intimplat cu familia Tevye si cu urmasii ei“. Laptarul Tevye este protagonistul povestirilor umoristului rus Sholom Aleichem si al unui film din 1971 al lui Norman Jewison, Scripcarul pe acoperis. Copiii lui iau, in Rusia inceputului de secol XX, drumuri diferite: al Americii, al Palestinei, al comunismului. Familia e prototipul comunitatii evreiesti intreprinzatoare, „mercuriale“ (termenul, opus „apolinicului“, implica flexibilitate, inteligenta, adaptabilitate), care impinge lumea spre epoca moderna. Figes critica faptul ca studiul „atribuie trasaturi generale unei comunitati etnice“ si ca grupul la care se refera Slezkine e unul extrem de mare: conform acestor criterii, cu totii am fi evrei. Merita mentionate si comentariile prestigiosului medievist Robert Barlett pe marginea cartii Nasterea Europei a istoricului Jacques Le Goff. Discipolul scolii de la Anales dezvolta o teorie interesanta: Uniunea Europeana ar fi formata numai din „crestinatatea catolica“ medievala: „slavii de vest, catolici, si ungurii, dar nu slavii de est; Estonia, dar nu Rusia; Slovenia, dar nu Serbia; Sicilia si Spania, dar nu Africa de Nord musulmana“. Poate ca aceasta stare de fapt, care deriva dint-o istorie de mai bine de 1.000 de ani a conflictelor si sedimentarilor europene, poate explica si reticenta brusca a cetatenilor UE inaintea integrarii statelor ortodoxe din Est (Romania, Bulgaria) si, Doamne pazeste, a Turciei musulmane. (Catalin STURZA)