Vlad Moldovan
Blank
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2008, 82 p.
Îmi dau seama, trebuie s-o spun,
că a-l plasa pe Vlad Moldovan undeva în continuarea Ochilor
roşii polaroid, volumul de debut al Gabriellei Eftimie, poate părea
un gest cel puţin disperat. Tezist, menit a susţine o direcţie
care nu există, dar în slujba căreia ţin cu toate forţele
să mă angajez. Se va spune probabil că, reiterînd, de fapt,
tardiv şi inutil, gestul pe care Ion Manolescu l-a făcut cu mai
mult de zece ani în urmă, în celebrul articol din
România literară, „Un manifest postmodernist“, în
care blama, printre altele, scriitorimea pentru lipsa ei de interes
faţă de minunatele evoluţii ale societăţii tehnice, forţez şi
eu cîteva note pentru a obţine sound-ul unei direcţii VR în
poezia ultimului val.
Şi totuşi, fix în continuarea
Ochilor roşii polaroid este locul acestui Blank. Şi nu mă refer
aici nici la o influenţă de tehnică – versul care se poticneşte
narativ şi tendinţa spre licenţe sintactice la Vlad Moldovan nu au
nimic de a face cu tăieturile operate metronomic de Gabriella
Eftimie – şi nici la piesele de decor semantic, preponderent din
zona urbanului şi a VR-ului, la Gabriella, şi alunecînd
semnificativ spre obiectele din natură, la Vlad, ci la sensul
parcurgerii unor etape.
Astfel, dacă în Ochii roşii
polaroid se glisa în dublu sens de la realitate la realitatea
virtuală, creierul rămînînd întotdeauna dincolo
sau dincoace, în contiguitatea interfeţei, în Blank zona
de graniţă dispare pur şi simplu, ca şi cum personajul a adunat
date din două lumi şi le-a copiat într-un singur folder,
ajungînd să se mişte acum cu totul, creier şi carcasă, în
R+VR, singura lume posibilă fiind aceasta, suma celor două: „Ar
trebui să scrie exit undeva,/ poate dincolo de rădăcinile de
scaiete,/ acolo unde e doar învelişul şi iar/ învelişul“.
La Gabriella Eftimie, creierul este cel
conectat permanent la cele două spaţii, la Vlad însă există
şi un corp. Nu acela greu, visceral, al neoexpresioniştilor şi
nici acela comportamental, încifrat în cîteva
gesturi, al minimaliştilor, ci corpul uşor, holografic, al
realităţii virtuale. Respiraţia, povestită de cîteva ori,
dă şi ea senzaţia că este mai mult un abur desenat, un simbol
numeric al vieţii biologice. Pare mai degrabă descărcată din
memorie. Iar în timp ce în Ochii roşii polaroid spaţiul
rămîne cel închis, în ciuda extensiei lui
virtuale, ca la majoritatea douămiiştilor, camera şi oraşul (în
opoziţie, de exemplu, cu oraşul aerisit, cosmic al lui Mircea
Cărtărescu), la Vlad Moldovan spaţiul se deschide uneori larg, se
continuă cu cîmpia, apele şi pădurile, chiar cu Natura: „din
cînd în cînd/ ieşim din oraş/ şi natura
înnebuneşte“.
Imperfecţiuni şi introspecţii
Vlad Moldovan nu se mai fereşte, aşa
cum o fac colegii săi de generaţie, de Natură, nu o mai lipeşte
de urban, sau de ideologie, sau de o anume etică, ci pur şi simplu
o regăseşte oriunde: „Trece metroul şi/ suflă blana cîinelui
impasibil de lîngă,/ şi pentru că sus bate cu tunul/ şi
între dărîmături şerpuieşte/ dulcele izvor de
hidrant./ Se învîrte stolul/ Şi intră în tunel
(…)/ Cum ar fi spus Aureus în secolele de mijloc:/ Că ne
întîlnim acum sau că o facem mai tîrziu/
Frumuseţea fără noi şi în neştire/ Se aşază necontenit
pe suprafeţe“. Şi poetul nu pare deloc cheltuitor al unei ironii
ieftine atunci cînd ne vorbeşte despre „dulcele izvor de
hidrant“. Iar stolul acela de păsări se roteşte parcă mult prea
geometric ca să fie din lumea asta, ca şi cum s-ar roti într-un
univers 3D. Şi, mai mult decît atît, Vlad Moldovan nu se
mai fereşte de lumina diurnă (luată aici şi în conotaţia
ei psihologică), după ce, dacă nu neapărat noaptea, atunci
întunericul, bezna au fost cele mai des prizate pînă
acum de poeţii douămiişti. Poetul constată, de fapt, natura în
urban, aşa cum constată artificialitatea în natură, cu
simplitate, analogic, fără a se mira: „Apoi deodată/ cineva
închide ochii într-un tunel./ Pentru el noaptea din oraş
e/ noaptea din păduri de pe lacuri,/ noaptea iluminată de pe
zidurile şi/ din şanţurile colectoare ale autostrăzilor“.
Vlad Moldovan este interesat nu de
aflarea vreunui adevăr ezoteric, ci de cel mai aproape de
concreteţea lucrurilor, de substanţa lor palpabilă. Ştie bine că
nici prin disecţie chirurgicală şi nici printr-o analiză prea
aplicată nu se poate afla adevărul, ci prin observarea cu atenţie
şi detaşare, în acelaşi timp, a fluidităţii mişcărilor
în sistem. Poemul apare astfel ca o recombinare de date, iar ca
în orice proces de aglutinare, de montaj, de lipire, intervin
şi nepotriviri, imperfecţiuni. Gesturile şi obiectele, şi chiar
natura cad de multe ori „pe de lături“: „scrumăm pe de
lături“, „Pe geam vin dealurile amestecate, cad pe de lături“,
„Vin detaliile amestecate, cad pe de lături“ etc. Ca şi cum o
nanosecundă dispare din program într-o gaură neagră şi
imaginile se ciocnesc în loc să se potrivească perfect, după
modelul puzzle-urilor. Piesele însă sînt egale ca
valoare ontologică şi estetică, ca într-un poem în
care perspectiva este cea a unui compartiment de tren luminat uneori
de o lumină de lîngă gater. O perspectivă mereu înspre
afară se regăseşte în majoritatea acestor poeme, cu numai
scurte bruiaje, bliţuri pe sine, o perspectivă în care
punctul de observaţie se simte întotdeauna acut. Pentru că
Vlad Moldovan observă mai degrabă decît să opereze
introspecţii. Iar atenţia aceasta la ceea ce se întîmplă
afară nu poate duce decît la constatarea unei fatalităţi. „O
zi înghite pe alta“, explică mai bine, simplu, poetul, ca şi
cum ar fi Ioan Es. Pop cînd repetă, pe o notă totuşi mult
mai tragică: „viaţa nu iartă viaţa“.
„Ieşirea din peşteră“
Încă o mutaţie pe care Vlad
Moldovan o operează în discursul poetic al douămiiştilor
este cea de la marginalul depresiv din textele lui Dan Sociu, de
pildă, la cetăţeanul obişnuit al lumii postvirtuale, aparent
lipsit de complexe, care nu pare să fie nici un marginal, nici un
stăpînitor, nici un revoltat şi nici un bestial. Vlad
Moldovan se detaşează de majoritatea douămiiştilor prin
atitudine. Sau prin lipsa ei. Ca şi cum, şi aşa şi este, nevoia
crispată de atitudine trădează în primul rînd un
complex. Care nu mai poate fi, într-o lume postvirtuală, decît
al omenirii, al umanului, şi nu al individului. Poate un bun exemplu
ar fi nonşalanţa cu care poetul refuză să se ferească, la fel
cum nu se fereşte de natură, la antipod faţă de majoritatea
colegilor săi de generaţie, de folosirea cuvîntului „poezie“
în „text“.
Cel mai edificator pentru arta poetică
a lui Vlad Moldovan este primul poem, cel cu care se deschie volumul,
Nimic de văzut: „Nimic de văzut, sub maşină stă pregătită
pisica./ La trei străzi într-o tavernă îngheţată noi/
ne ameţim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine./ Atenţia
vine din plictis care vine din melodia asta prea lungă/ care vine
dintr-o palincă ratată care vine din bucuria/ revederii chiar acum
cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa de
rău, nu-i nimic de văzut: busculade de cartoane ude în
curţile/ pe lîngă care am trecut./ Un beculeţ verde aprins
pe veci la calculator,/ şi cheagul întărit ce blochează
pasta de dinţi./ O mamă cheamă un Ionuţ sus./ O tranzacţie
aproape încheiată în care/ cineva a greşit la calcul./
Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze./ Vine suta din
bancomat,/ pleacă suta pe ţigări“. Cînd la Vlad Moldovan
nu se întîmplă nimic nu înseamnă însă
neapărat depresie, ci mai degrabă fatalitate, aceeaşi veche greaţă
intelectuală, dar a unui nou secol. Nu se întîmplă
nimic, trebuie să ne gîndim, poate însemna, pînă
la urmă, şi că nu se întîmplă nici Răul. Ci doar la
un moment dat, plictisul, care are cel puţin meritul de a nu fi, în
mod normal, traumatic.
Blank-ul lui Vlad Moldovan marchează
un fel de ieşire a douămiiştilor, după deja destui ani, din
peştera în care domnesc instinctele la un fel special de
lumină a zilei şi a atenţiei (chiar dacă aceasta „vine din
plictis“) şi după cum bine şi limpede spune poetul: „Mai tare
decît poezia e ziua“.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters