OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul CERNAT, Ion MANOLESCU,
Angelo MITCHIEVICI, Ioan STANOMIR
Explorari in comunismul romanesc Volumul al II-lea,
Editura Polirom, Colectia „Plural“, Iasi, 2005, 544 p.

Intr-un moment in care „dictionarul lui Simion“ al scriitorilor romani ambiguizeaza pina la deruta abdicarile morale din comunism, volumele Explorari in comunismul romanesc, scrise de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, arata ticalosia revarsata, ticalosia care a existat si pe care multi ar dori sa o oculteze. La adapostul unei sintagme vinovate – „discutam opera si nu autorul“ – nu vom mai intelege nimic din comunismul romanesc si nici din trainicia lui pe aceste meleaguri. Cuplul Ceausescu n-ar fi rezistat atit de mult si atit de rapace fara sustineri din lumea scriitoriceasca si nu numai.

- „Prietenii sovietici“ ai lui G. Calinescu
In primul volum din Explorari in comunismul romanesc, aparut in toamna anului 2004, se discutau cazurile cele mai flagrante (Adrian Paunescu, Sergiu Nicolaescu, Titus Popovici). Deja, din cel de-al doilea volum analiza se extinde. Stiam de inregimentarea lui G. Calinescu, dar nu-ti puteai inchipui, decit cu textele pe masa, pina unde a ajuns abdicarea. Autorii reproduc, spre edificare, un fragment de articol din Natiunea, publicat de G. Calinescu in 1946, dupa o vizita in URSS: „Prietenii sovietici ne-au intimpinat cu o gingasie infinita, ne-au satisfacut toate curiozitatile si chiar capriciile in ce priveste fenomenul social al marei noastre vecine de la Rasarit. Daca ne gindim ca noi am pacatuit fata de Uniunea Sovietica, atentia ei afectuoasa, plina de o rara deferenta apare si mai delicata. Si nu poate fi o clipa vorba de o receptie studiata protocolar. Fiecare isi da seama ca Uniunea Sovietica reprezinta o putere atit de uriasa, incit excesele de atentii diplomatice nu se pot explica decit prin firea ospitaliera a poporului sovietic, printr-o stima fata de om, indiferent de dimensiunile poporului caruia ii apartine“. Ca vizita lui G. Calinescu in Uniunea Sovietica era una strict controlata (la care criticul a acceptat sa se supuna), ca G. Calinescu a vazut si a scris numai ce trebuia sa scrie este foarte clar.

Dar nu trebuie uitat rolul lui nefast de a induce in literatura idei staliniste si de a sustine noua putere instalata arbitrar. Si, ceea ce este oribil, profesorul nu are nici o retinere in actele sale. Scrie Angelo Mitchievici in textul consacrat lui G. Calinescu: „G. Calinescu este profesor universitar, catedra nu-i va fi niciodata retrasa, spre deosebire de colegi de-ai lui care o vor parasi pentru a face puscarie sau pentru a deveni bibliotecari. Profesorul mimeaza o mare dezamagire in fata reprosurilor de acest fel, pe care le gaseste bineinteles nefondate. Rolul lui este acela de a asigura o umbra de onorabilitate, de credibilitate noilor lideri pe cale de a prelua puterea fara nici un scrupul pentru soarta celor care le stau in cale, fie ei si intelectuali“.

- Ambiguitatea, la fel de nociva ca si absenta libertatii
Dupa „epoca Dej“, primii ani ai lui Ceausescu au putut fi vazuti ca semne de „dezghet“, cu efecte benefice in literatura. Aceasta afirmatie, vinturata si dupa 1989, este demontata de autorii Explorarilor in comunismul romanesc. Nimic nu e inocent, va arata Paul Cernat in studiul din volum intitulat Lirismul in slujba revolutiei. Era vorba de o „pseudolibertate de tip feudal, cu voie de la politie, permisa de Suveranul devenit blind si generos in schimbul servitutii si al cautionarii – fie si numai implicite – a Puterii totalitare“. Chiar Dej insusi va face o schimbare de directie in 1964. „Declaratia de independenta“ fata de Moscova nu va insemna renuntarea la comunism. „Imblinzirea“ de dupa 1964 este, mai degraba, un subterfugiu al puterii politice de a se instala mai bine. Este o pauza de respiratie a ucigasului, care a fost asimilata drept o gura de libertate.

Cind incep sa analizeze comunismul din vremea lui Ceausescu, autorii Explorarilor isi mai asuma, implicit, un rol: acela de a arata ca ambiguitatea este la fel de nociva ca si absenta libertatii. Poeziile despre patrie vor fi anexate unei poetici in favoarea socialismului. Inca o data trebuie spus: nimic nu este inocent! In 1964 apare o culegere-bilant intitulata Poezia romana contemporana. 1944-1964, in populara colectie „Biblioteca pentru toti“ (Editura pentru literatura, Bucuresti, prefata si tabel cronologic de Eugen Simion). Antologia il are drept far calauzitor pe Arghezi (prima ambiguitate!) care este „recuperat“ si publicat cu poezia Intoarcere la brazda, un semnal politic ca toate comandamentele epocii nu mai vin de la Moscova. Prefatatorul, Eugen Simion, marturiseste in prefata: „Poezia romaneasca contemporana isi afirma, astfel (prin Arghezi – n.m.), originalitatea prin efortul tuturor generatiilor si sta hotarit sub semnul revolutiei socialiste. Dupa imaginea potrivita a unui poet, ea strabate inaltimile intr-un zbor de cocori, avind pe virful unghiului, ca despicator de efluvii, pe cel mai batrin si mai destoinic“.

- Reperele se sfarma
Antologia din 1964 va fi, in opinia lui Paul Cernat, „prima si ultima antologie importanta de poezie contemporana in care canonul estetic si cel partinic se afla intr-o simbioza aproape perfecta“. Dar nicaieri canonul estetic nu este cu desavirsire invingator. „Poezia lirica devine Centru magic al identitatii nationale si vehicul propagandistic de manipulare a emotiilor colective“, scrie Paul Cernat, care aduce si un alt exemplu, ilustrat de urmatoarea antologie, din 1974, unde stau impreuna, ca sa dam doar citeva nume, Alexandru Andritoiu, Maria Banus, Mihai Beniuc, Ion Barbu, Ana Blandiana, Radu Boureanu, Ion Brad, Constanta Buzea, Virgil Carianopol, Ion Cringuleanu, Dan Desliu, Mircea Dinescu, Stefan Augustin Doinas, Nicolae Dragos, Geo Dumitrescu, Victor Felea, Petre Ghelmez, George Macovescu, Gabriela Melinescu, Adrian Paunescu, Ion Potopin, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Virgil Teodorescu, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru. Sigur ca, luate separat, poate ca o parte din poeziile publicate nu au nimic compromitator. Adunate in volum, puse de-a valma, fara sublinierea identitatii fiecarei voci poetice, volumul este dezgustator.
Orice autor din antologie este folosit, iar Paul Cernat nu uita sa aminteasca ca o parte din texte se regasesc „si in primul florilegiu omagial dedicat de Uniunea Scriitorilor Intiiului Presedinte al Romaniei cu ocazia inscaunarii sale“. Citeva exemple.

In volum este anexat, postum, Lucian Blaga, „al carui discurs liric panteist, orfic si oracular convenea noului autohtonism ceausist“. Daca vrei sa intelegi literatura din comunism, incepe sa fie tot mai greu de acceptat de ce Nichita Stanescu, de pilda, troneaza cu o poezie din volumul Sensul iubirii, care are urmatoarea strofa: „Cu timpu-acesta boltii ii supun/ rubine si smaralde, ametiste/ si caramida trupului mi-o pun/ la ridicarea Lumii comuniste“. Apoi, descoperim cum Anei Blandiana i s-a selectat primul poem, Partidului, din volumul Persoana intiia plural. Paul Cernat spune ca dupa 1960, volumele de versuri incepeau invariabil cu astfel de poeme, pentru a „tine spatele textelor necontaminate politic“. As mai da un exemplu: Florin Mugur va dedica un poem inceputurilor iubirii platonice dintre Nicolae Ceausescu si Elena Petrescu, poem intitulat Cei doi: „Cei doi trec prin linistea plina de frunze/ si nu s-au sarutat inca niciodata“.

Exista, asadar, o clara intentie a regimului Ceausescu de a amesteca valorile – toti sa fie maculati – si o perpetua intentie (mai intii onctuoasa, mai apoi directa) de a-si anexa scriitorii. Cei patru autori vin cu citate neasteptate. Reperele se sfarma, aproape fiecare scriitor incepe sa aiba o mica „scama“, un neasteptat compromis. Din acest punct de vedere, al aducerii in fata a micilor si marilor turpitudini, volumul al doilea din Explorari in comunismul romanesc incepe sa nu fie doar o istoriografica radiografie a epocii, ci ajunge sa arda, e o caramida incinsa care devoaleaza tradarile, abdicarile si prostirile. Miezul incins al volumului este capacitatea celor patru autori de a spune cine, cind si cum s-a lasat inregimentat si in ce proportie. Dar vom reveni la acest insectar al celor care s-au lasat arsi de „crezul“ comunist sau doar s-au pirlit.

- Bunica regreta ca nu e pioniera
Sint in volum pagini care continua descrierea lumii comuniste prin detalii culese „la firul ierbii“. Ion Manolescu face o spumoasa incursiune in „cliseele tematice ale manualelor comuniste de clase primare“, in „cumplitul mestesug de timpenii“, unde un salvat de la inec striga „Traiasca armata romana! Traiasca Romania!“, iar un copil este felicitat pentru ca vrea sa coloreze berzele in drapelul romanesc, „cu pieptul galben, o aripa rosie si una albastra“. Eroii-pionieri cu nume ciudate, Costachel, Anghelus si Viorel, „invata fierbinte“ sa fie „activisti civici“ si afla ca si bunica lor si-ar dori sa fie ca ei: „Oare ce n-ar da bunica/ Sa mai fie atitica/ Sa se vada prima data/ Cu insigna si cravata“.

Numai ca zimbetul nostru va deveni rictus cind aflam ca Marin Sorescu scria, in 1984, un text intitulat Prestigiul presedintelui, prestigiul Romaniei socialiste. Este de citit cu creionul in mina si textul consacrat de Angelo Mitchievici lui Paul Everac si piesei sale Un fluture pe lampa. Privim la Paul Everac ca la un scriitor-girueta, care s-a pliat pe modul de manifestare al regimului politic. In anii stalinismului, Paul Everac incuraja din toate puterile constructia socialismului, triumful abjectiei activistilor care nimiceau rosturile unei lumi. Din anii ’70, Paul Everac incepe sa cultive o falsa problematizare, o falsa interogatie. Numai ca volutele sale verbale din piesele de teatru au acelasi scop, de a convinge ca socialismul este „cea mai buna dintre lumile posibile“, iar „fuga“ in Occident, asa cum este prezentata in Un fluture pe lampa – ratacire, prostie, usuratate, accident.

Atentie, baietii acestia, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, care au fost salutati in diverse cronici pentru insistenta de a descrie comunismul si pentru ceea ce Paul Cernat numea, intr-un interviu acordat in Observator cultural (nr. 286, 21 septembrie 2005), „sadism al adevarului“ si „masochism al amintirii“, ajung in acest al doilea volum sa sape mai adinc si sa scoata mai mult la suprafata, nu zoaiele de laturi, ci mici stropi de otrava. Ei musca mai adinc si, cumva, letal. Aici e marea schimbare a volumului. Nu se vorbeste doar de „virfurile“ impregnate de comunism, ci si de „caderile“ celor care, astazi, nu ne-am fi inchipuit ca au satelizat in zona puterii comuniste. Volumul al doilea din Explorari in comunismul romanesc este mult mai mult impregnat de exemplele celor care au intrat intr-o hora unde pasul propriu a fost folosit la invirtirea tuturor spre sustinerea comunismului.

- Eminescu si „constructia socialismului“
Ce „tinere condeie din epoca de lumina“ erau pregatite la cenaclul „Sagetatorul“, de la Liceul Gh. Lazar din Bucuresti? Cine publica in volumul-bilant din 1983 De juventute, o replica peste ani la antologia din 1964 a lui Eugen Simion, unde „modelul lirismului encomiastic matritat propagandistic ramine dominant“? Sint acolo Ioana Craciunescu, Doina Uricariu, Dinu Adam, Florin Iaru, Magdalena Ghica, chiar si actualul lider liberal Valeriu Stoica este prezent cu o tandra poezie de dragoste. Cine este vinovat de acest „hei-rupism“ liric? Autorii adolescenti? Scoala? Parintii tumefiati de frica? Nu avem un raspuns.

Dar ne vom trezi cu citeva alte nume. Acestea, in 1989, la o suta de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, „cinstind memoria lui Mihai Eminescu“ ajung „sa faca totul pentru a asigura infaptuirea neabatuta a programului partidului de constructie socialista“. Sa citim, cu deliciile timpului scurs, lista scriitorilor care il omagiau pe Eminescu, in prezenta primilor secretari de partid si a responsabililor cu propaganda: Dumitru Radu Popescu, George Balaita, Constantin Toiu, Traian Iancu, Mircea Radu Iacoban, Andi Andries, Lucian Avramescu, Vasile Baran, Constantin Ciopraga, Ion Cocora, Mihai Dragan, Marcel Mureseanu, Grete Tartler, Corneliu Sturzu, Dumitru Vatamaniuc, Horia Zilieru, Teofil Balaj. Poate ca unii dintre ei vor motiva ca „au fost obligati“, ca a fost „sarcina de la partid“. Ramine intrebarea: de ce?
In toata aceasta cohorta de compromisuri, un singur punct luminos in carte: Alexandru Monciu-Sudinski, prezentat de Ion Manolescu, prozatorul care face altceva in scrisul sau: stie, ca nimeni altul, sa prezinte „bruta proletara“, „inginerul sadic“ si „rebuturile unei societati rebutate“, motiv pentru care volumul sau din 1971 Rebarbor a fost dat la topit.

Parerea noastra este ca o fraza rostita de Ioan Stanomir poate fi o concluzie a cartii: „Iesirea din Labirint, la 1959 ca si peste doua decenii, nu este posibila decit prin urmarea acelui fir al Ariadnei pe care solutia partinica il ofera, providential, creatorului“. Cu cit se apropie mai mult de timpul prezent, de ultimul an al comunismului, 1989, Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir fac din proiectul lor nu doar „o critica din perspectiva libertatii“, ci un act curajos si polemic de a surprinde si de a spune ca vinovatiile nu sint numai ale inregimentatilor stiuti si blasfemiati public, ci si ale altora, mult mai multi, care, inconstienti, naivi sau oportunisti, si-au inchipuit ca libertatea publicarii unei poezii nealterate poate fi echivalata cu libertatea pur si simplu.