OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In urma cu un an si jumatate, cind m-am inscris pe lista unui medic de familie in Marea Britanie, am primit, odata cu fisa de inscriere, un talon in care eram intrebata daca doresc sa donez organe sau tesuturi dupa moarte. Daca raspunsul era da, urmau mai multe optiuni: (a) orice organe sau tesuturi si (b) rinichii, corneea, inima, plaminii, ficatul, pancreasul (pot fi bifate una, mai multe sau toate). in urma acestei intimplari, am fost inregistrata ca donatoare (cu optiunea a). Nu insa si in Romania.
Medicul meu de familie din Romania nu stie ce trebuie facut pentru a deveni donator/-oare si, implicit, nu ma poate inregistra. in Romania, nu m-am confruntat niciodata, in nici un context, cu intrebarea daca doresc sau nu sa devin donatoare.

Recent, presa romaneasca a publicat o serie de articole pe tema propunerii de a modifica legislatia in privinta transplantului, in scopul cresterii numarului de donatori. Unele din aceste articole au fost informative si la obiect. Altele au demonstrat, in grade diferite, o iresponsabila lipsa de interes sau empatie pentru oamenii care sufera si/sau mor din cauza penuriei de organe si tesuturi. Din aceasta din urma categorie fac parte articole ca „Se pregateste un abuz: Pacientii pot ramine fara organe“ (Gardianul, 13 iunie 2006), „Prelevarea de organe de la decedati fara acceptul rudelor incalca drepturile omului“ (Gardianul, 14 iunie 2006), „Vom fi donatori de organe fara voia noastra“ (Evenimentul zilei, 14 februarie 2007), „Cine vrea un ficat“ (Evenimentul zilei, 17 februarie 2007). Ambitia jurnalistilor de a ridiculiza sau contracara propunerea nu a fost egalata decit de comentariile scandalizate ale multor cititori. Ideea generala a acestor articole era ca se incearca impunerea unor modificari legislative conform carora, odata decedati, vom putea fi goliti de organe de catre medici fara scrupule. Pe alocuri se recunostea ca, de fapt, nu ar fi vorba decit despre ignorarea dorintelor familiilor persoanelor decedate, dar se pastra sugestia ca acordul se cere „mortului“.

Nu incetez sa fiu uimita de cit de captivi putem fi credintei nestramutate ca cineva vrea ceva de la noi, dar noi nu trebuie sa cedam (literalmente, nici morti)! Este o mindrie romaneasca „sanatoasa“, de neclintit, in aceasta credinta. imi aminteste intrucitva de reactiile la demersurile in favoarea drepturilor persoanelor cu orientare sexuala minoritara si la orice fel de „corectitudine politica“ (conform careia majoritatea ar trebui sa renunte la unele privilegii sau practici daca acestea vatama minoritati vulnerabile). Instantaneu, romanul s-a simtit pipait, vizat, pindit de aceste elemente pofticioase. Reactia a fost un fel de cotonogeala a pacatosului care a poftit la integritatea noastra corporala. Toti minoritarii, laolalta cu toti strainii si muribunzii si medicii si cei de alte religii sau fara religie ne vor, ne pindesc, ne asteapta sa lasam garda jos, universul insusi e despre noi. Sintem romanocentristi si homo homini lupus in acelasi timp: de noi sa nu va atingeti, noua nu ne pasa ce se alege de voi si sintem mindri ca sintem astfel!

Consimtamintul explicit/prezumat
Atit in Marea Britanie, cit si in Romania, functioneaza principiul consimtamintului explicit. Aceasta inseamna ca nu se pot preleva organe sau tesuturi de la persoane aflate in moarte cerebrala fara consimtamintul prealabil al persoanei sau/si cel al familiei (in unele state in care functioneaza acest principiu, refuzul familiei poate chiar anula consimtamintul anterior al persoanei). in alte state europene a fost insa adoptat principiul consimtamintului prezumat. Contrar opiniilor unor jurnalisti din Romania, acesta din urma nu inseamna ca oamenii nu mai pot refuza sa devina donatori. Principiul consimtamintului prezumat este opusul principiului consimtamintului explicit: cei care nu doresc sa devina donatori isi pot inregistra optiunea intr-o baza de date. in acest fel, (1) cei carora nu le pasa devin donatori, (2) cei care nu doresc sa devina donatori nu vor deveni si vor dormi linistiti cu certitudinea ca vor putrezi/arde intacti, tragind una sau mai multe victime dupa ei (o continuare a acestei propozitii ar fi, poate, „pentru ca asa doreste Dumnezeu, amin“), (3) cei care refuza donarea pot fi, pe buna dreptate, scutiti de situatia de a deveni recipienti. Mi se pare absolut corect ca o persoana care refuza sa doneze, daca se va afla in situatia de a necesita organe sau tesuturi, sa nu fie eligibila pentru a beneficia de transplant. in acest fel, alegerile persoanelor vor fi intr-adevar respectate, pina la capat.

in fine, (4), ramine la latitudinea fiecarui cetatean pentru sine sa decida cit de semnificativ este interesul familiei sale ca el/ea sa nu devina donator/-oare dupa moarte. Daca integritatea personala este valoarea promovata in impunerea obligatiei de a se tine cont de deciziile familiei, atunci cine poate fi un mai bun judecator al felurilor in care trebuie respectata aceasta integritate decit subiectul insusi.
- Consimtamint versus recrutare a organelor
Revenind la insistentele din presa autohtona in legatura cu imposibilitatea de a refuza sa devii donator de organe dupa moarte, exista de fapt propuneri si in acest sens, desi nu la noi in tara. Este vorba despre recrutarea organelor (conscription of cadaveric organs). O privire fie si fugara prin numere recente ale revistelor internationale de etica medicala va arata ca dezbaterea actuala intre eticieni nu este intre consimtamint explicit si prezumat, ci intre necesitatea de a obtine consimtamint si lipsa acestei necesitati.

Sint mai multe argumente care sustin lipsa necesitatii de a obtine vreun fel de consimtamant: (1) organele si tesuturile respective nu mai sint de folos persoanei decedate, (2) odata ce oamenii mor, ei nu mai sint persoane sau cetateni, pentru ca nu mai detin nici una din caracteristicile necesare care fac ca cineva sa fie persoana sau cetatean, asadar dreptul la integritate sau exercitarea autonomiei nu este lezat, (3) suferinta familiei, desi de inteles, nu trebuie sa interfereze cu prelevarea de organe sau tesuturi pentru ca (a) optiunile familiei nu le reprezinta pe cele ale persoanei decedate (si chiar daca le-ar reprezenta, vezi (1), (2), (3) si (4)), (b) credinta familiei ca trupul rudei decedate va ramine intact este eronata (trupul se descompune sau este incinerat), (4) chiar daca interesul persoanelor, sau al rudelor acestora, de a fi ingropate intacte, merita atentie, pierderea de vieti in numele lor este un pret prea mare, (5) fiecare dintre noi a beneficiat de suferinta si sacrificiile altor persoane si fiecare dintre noi am dori ca alte persoane sa ne salveze viata daca ne vom afla in situatia de a necesita organe sau tesuturi, ceea ce creeaza o obligatie morala de a contribui la rindul nostru, cel putin atunci cind, in acest fel, nu renuntam la nimic care ne este util. Iar lista poate continua.

Asadar, paleta de optiuni este mai larga decit tensiunea dintre principiul consimtamintului prezumat/explicit. in cele din urma, alegerea este intre ce ne decidem ca respectam mai mult: viata sau moartea.
Acestea fiind spuse, trebuie adaugat ca poate cea mai dureroasa situatie posibila in contextul donarii de organe este aceea in care persoanele care tocmai au pierdut pe cineva drag sint abordate cu intrebari despre golirea de unul sau mai multe organe, a trupurilor decedate. imi este greu sa inteleg in ce fel impunerea recurgerii la o astfel de practica manifesta respect pentru persoana decedata sau pentru oamenii care ii sint apropiati. Nu se poate vorbi despre exercitarea autonomiei cuiva, fie si a rudelor, pentru ca aceasta este in mod automat viciata de durerea prin care trec acesti oameni. Daca este prea mult sa ne asteptam de la oamenii care sint indiferenti fata de ideea donarii de organe sa devina donatori „din oficiu“ (principiul consimtamintului prezumat), cum oare de nu este prea mult sa ne asteptam de la cineva care tocmai si-a pierdut (in aceasta ordine, in legea romana) sotul sau sotia, parintele, copilul, fratele sau sora, sa fie rezonabil/-a si sa accepte acum, repede, imediat, taierea trupului celui sau celei dragi.

Profanarea cadavrelor
Unii cititori grabiti ar putea riposta la ideea obligativitatii de a deveni donatori dupa moarte, prin aceea ca, fie si acceptind faptul ca, odata decedati, nu mai sintem persoane, totusi nu am dori sa traim intr-o lume in care trupurile noastre neinsufletite devin spatiu public si pot fi folosite in orice scopuri. Obligativitatea de a deveni donatori dupa moarte nu implica deloc acest lucru. Justificarea actului in aceste cazuri decurge direct din balanta dintre respectarea intereselor oamenilor de a nu dona si beneficiul in termeni de salvare a vietii si diminuare a suferintei celor care au nevoie de organe sau tesuturi. Acest aspect este cu atit mai important cu cit, conform unor articole din presa romaneasca si comentatorilor acestora, pare ca niste indivizi (medicii) doresc sa ne jupoaie de organe pentru a le expune ca trofee personale – o dovada limpede si dureroasa a eliminarii din ecuatie a recipientilor reali.

Este de asemenea gresit cind se afirma ca recrutarea organelor post mortem decurge dintr-un rationament sec utilitarist si contravine eticilor de tip deontologic. Sa ne amintim, de exemplu, prima formulare a imperativului categoric kantian („actioneaza numai conform cu acea maxima care poate in acelasi timp sa devina o lege universala“). Avem astfel doua optiuni: (a) nu donez – nimeni nu doneaza – ai nevoie de un organ – suferi si/sau mori si (b) donezi – oricine in locul tau doneaza – nevoia de organe este diminuata – devine din ce in ce mai putin probabil ca va fi nevoie de organele tale (desigur, faptul ca universalizarea propusa de Kant poate fi desfasurata in acest fel nu inseamna ca autorul sau chiar a privit lucrurile in acest mod). Mai mult, aceste doua variante se repeta identic in cazul donatorilor in viata. Ba chiar mai mult, in registru kantian, donarea poate fi prezentata ca o datorie imperfecta fata de altii (de a-i ajuta) si ca o datorie imperfecta si perfecta fata de sine (de a proceda astfel incit sa iti maximizezi sanatatea – ceea ce ar decurge din universalizarea donarii). La acestea se adauga faptul observat mai sus, anume ca prelevarea de organe de la persoanele decedate nu limiteaza in nici un fel autonomia sau exercitarea drepturilor acestor persoane – pentru ca acestea nu mai au nici autonomie nici drepturi: o distinctie semnificativa fata de donarea de la persoane in viata.

Ceea ce ne duce la a doua formulare (si cea mai celebra) a imperativului kantian: „actioneaza astfel incit sa tratezi umanitatea atit in persoana ta, cit si in persoana altuia, intotdeauna ca scop si niciodata numai ca mijloc“. Desigur, a accepta sa fii recipient de organe sau tesuturi, desi ai refuzat ca, la rindul tau, sa donezi inseamna sa tratezi donatorul/-ea ca pe un mijloc si nu ca pe un scop (pentru ca doresti ca interesele tale sa fie respectate intr-un fel in care tu nu ai respectat interesele altora). in plus, paradigma kantiana este foarte relevanta pentru a face mai multe distinctii intre prelevarea de la donatori vii si prelevarea de la cadavre. Cea mai importanta astfel de distinctie pentru contextul nostru decurge din faptul ca, in inteles kantian, persoanele ca fiinte rationale sint scopuri in sine. Kant nu extinde imperiul scopurilor si asupra fostelor fiinte. Asadar, trupurile fostelor persoane nu ne obliga sa le tratam conform imperativului categoric. Aceasta nu inseamna ca este moralmente indiferent cum le tratam, ci doar ca nu sint persoane, nu sint scopuri in sine, si, drept urmare, nu avem fata de ele aceleasi datorii pe care le aveam fata de fiintele rationale.

„Mort, dar nu complet“
Odata ajunsi aici, imi permit sa raspund unui articol publicat de Anca Manolescu in numarul 69/2005 al Dilemei vechi, cu privire la articolul meu „Mortul complet, salvarea de vieti si capra vecinului“. Mi se reprosa in acel articol „stinjenitoarea superioritate“ cu care „am dat peste degete“ si am „tras de urechi“ opinia publica scandalizata la ideea prelevarii de organe fara consimtamintul familiei, pe ai carei numerosi reprezentanti i-am „probozit“. O rog pe A. Manolescu sa ma creada ca a interpretat gresit demersul meu.

Voi face in cele ce urmeaza citeva observatii pe marginea criticii care mi-a fost adresata. Recunosc, nu inteleg „simbolismul plan care exprima, la nivel social, libertatea indivizilor de a decide soarta (si imaginea) propriului corp sau al rudelor“ – ma refer la exprimarea libertatii de a decide soarta si imaginea corpului rudelor. Care este sursa acestei libertati, pe ce se fundamenteaza, care este interesul rudelor, de natura sa creeze o obligatie. Nu reusesc sa banuiesc raspunsul la nici una din aceste intrebari. Mai mult decit atit, nu imi este clar nici cum poate fi construit „dreptul completitudinii mortului“, pe care, sustine A. Manolescu, „modernitatea l-a promovat si incearca sa-l asigure“ (!). Nu am sa citez tot articolul (care continua cu aprecieri despre modele verticale de umanitate, realitate sensibila si trancendenta, ordine superioare de realitate, Platon, Peter Brown, mici universuri ardente, astre stralucitoare, armonia nivelurilor superioare, lanturi simbolice verticale, reintoarcerea in paradis, vieti de tip angelic, posturi prelungi, fantezii bigote, contemplatie angelica, feciorie, monakhos, microcosmosuri, Archimboldo, Francisc I, Christos pe cruce, analogii inverse si multe altele).

Am esuat in a identifica argumentele din articol, iar modelul prezentat este, categoric, mai vast decit al meu. Sper, insa, ca A. Manolescu nu impartaseste opinia conform careia oricarei culturi trebuie sa i se acorde precedenta in toate privintele doar pentru ca exista si pentru ca este profunda. Sint intru totul de parere ca intelesurile spirituale pe care integritatea trupului propriu le are pentru unele persoane si care le motiveaza comportamentul, sint demne atit de respect, cit si de protectie, insa nu la modul absolut si nu cu orice pret. Nu am sustinut si nu am sugerat in nici un context ca nimanui nu trebuie sa i se permita sa refuze sa doneze post mortem. Este posibil, de asemenea, ca neintelegerea dintre mine si A. Manolescu sa se datoreze partial si unei reprezentari diferite a proportiei opiniei publice care gindeste si simte in termenii expusi de domnia sa. Acestea fiind spuse, sint intru totul in favoarea dezbaterii pe aceasta si pe oricare alta tema (cu conditia ca abordarea sa fie la obiect, argumentata si exprimata in mod inteligibil).

Daniela Cutas, doctor in Stiinte Politice, este cercetator in bioetica
la Universitatea din Manchester
danielacutas@gmail.com