OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sonia Larian
Bietele corpuri
Prefata de Adriana Babeti,
Editura Polirom, Iasi, 2004, 294 p.

Cred ca oricine scrie despre cartea Soniei Larian simte nevoia sa o faca altfel. Altfel decit ar scrie orice cronica, altfel decit ar analiza orice carte. Asta pentru ca, asa cum foarte bine intuieste Adriana Babeti scriind prefata editiei aparute la Polirom, daca „intri in rezonanta cu stilul Soniei Larian“, cartea te problematizeaza in cel mai inalt grad, pina simti ca devii tu insuti un biet corp (sau intelegi in sfirsit asta), iar intelegerea acestui lucru te misca intr-o asa de mare masura pentru ca destinul tau se desfasoara de fapt acolo, implacabil, marandenbonic, cum este conditionat sa o faca.
Romanul de fata vine neasteptat, in 1986, din partea unei cunoscute scriitoare de literatura pentru copii, dar, daca ne gindim ca cea care l-a scris este autoarea Bibliotecii fantastice, ne asteptam ca si o carte ca Bietele corpuri sa fie rezultatul unui tip special de conectare la misteriosul sau „de neatinsul“ lumii, conectare ce penetreaza aici o tema grava, cea mai grava dintre toate.

- O personalizare a mortii, o coabitare cu ea
Bietele corpuri e o carte despre imbatrinire si moarte, o carte prin care trece un suflu universal si in acelasi timp o tulburatoare infuzie a privatului, o personalizare a mortii, o coabitare cu ea, prin constientizarea faptului ca ea se afla in corp, in bietul nostru corp. Moartea nu este ceva ce survine la un moment dat, ea este mereu acolo, in esenta lucrurilor, de la bun inceput. Este acolo, sub diferite nume: crestere, dezvoltare, bratarile de argint zanganind pe mina bunicii, „gusturile si dezgusturile“ parintilor, supranumiti Pisica si Ursul, si, nu in ultimul rind, in nenumaratele identitati ale celei care scrie: Gelsomina, Gels, Ariadna I, II, III, Clelia, Sonja. Moartea poarta numele schimbarii, al constantei transformari, ea capata, de fapt, aspectul normal al lucrurilor, ritmul firesc al vietii in eterna ei invirtire.
„Tocana Sukiyaki se face fara intrerupere, se face, se tot face mereu, in continuare. (Asta, da!). Astfel incit ii poti cunoaste si recunoaste toate componentele s…t caci se face pe masa dinaintea ta, fara intrerupere, in timp ce maninci. s…t Uneste intr-o singura durata timpul prepararii cu acela al consumarii. s…t Sukiyaki e supranumita de Barthes hrana fara centru“. Cartea Marandenbone, spune autoarea, este tot un fel de tocana Sukiyaki, viata este Marandenbone, adaugam noi.

Dar ce este Marandenbone? Este in primul rind un cuvint rau, caci instanta scriitoriceasca este deosebit de sensibila la viata secreta a cuvintelor, o senzitiva absoluta, un organ detector de nuante infinitezimale. Este, cum spune Gels sau Gels Cot. B sau Ariadna, „partea aceea a lumii (de lume) raspunzindu-ne cu rautate: Pai sigur, pai sigur“. Este cinismul, cinismul mare – responsabil de trecere, de caderea in timp –, dar si cinismul mic al lumii de linga tine, al celorlalte corpuri amestecate in Sukiyaki, al corpurilor care, simtind ca te imbolnavesti, simtind ca cedezi, te trimit sa-ti faci analizele, un altfel de a-ti spune „Mori odata“, de a-ti hotari ele momentul mortii ca sa participe intr-un fel la acest mare mister. Marandenbone este uritul, Putregaiul, varul Gelsominei, fiul lui Tante Lucy, colegele de scoala cu figuri si gesturi imbatrinite, Maria Koffler si Mariana Nürnberg. Semnele lui Marandenbone pot aparea cind nu te astepti, de exemplu cind Ursul (in perioada Strainul cel rau), observind pisica pe linga soba, cind in jur sar scintei, spune sec: „Sa nu ia foc blana!“ – sarcasmul lui vidind animalul de continutul vietii lui, de continutul corpului.

- Un filigran de senzatii ale postumului
La intilnire cu Marandenbone vine o familie burgheza evreiasca, din Bucurestiul interbelic, in plasa fatalitatii se tes obiectele dragi, intimplarile cotidiene, elementele miniaturale ale unei vieti de familie, chipurile si obiceiurile celor iubiti si mai ales interferenta vietilor lor afective, a psihismelor lor, conturate blind, auroral, undeva intre fizic si metafizic. Intr-adevar, cartea musteste de afectivitate, o descarcare uriasa de energii emotionale da nastere acestui stil unic, ca intr-un filigran de senzatii ale postumului. Forma specifica de tragism pe care o traseaza romanul in toata trama sa consta in faptul ca personajele nu sint niciodata doar corpuri, sau corpul nu este simpla viata vegetativa, avem de-a face cu oameni frumosi, eleganti si increzatori in insusi faptul de a exista. Care fapt, mai apoi, ii tradeaza fara crutare. Pisica, mama, este o fiinta delicata, fragila, cu bun-gust. Ursul, tatal, alintat si Copilul, Ursuletul, Mormor, Haplea, Haplisor, este barbatul care se hraneste numai cu lucruri „curate“, care merge „voios si usor saltat“, barbatul linistit si ginditor. Bunica este femeia inca tinara, eleganta si culta.

- Fiinta supusa prea multor agresiuni, singerari si caderi
Parca singurul lucru care reuseste sa stea in calea inca nebanuitei, imposibilei morti este inaltul simt moral si estetic al acestor oameni, tocmai „dez-gusturile“ lor pentru tot ce este vulgar, rau ca intentie, depravat ca natura, de la babele rele care ii terorizeaza pe cei tineri, consumindu-le cu buna stiinta vitalitatea, pina la mincarea de la „restorant“, care nu poate fi decit veche, toxica, nesanatoasa, probabil fiindca nu se gateste la vedere, pentru ca este ascunsa si nu este facuta pentru a hrani, ci cu un scop care face din hrana, categorie a vitalului, o categorie depravata a festivului. Felul in care personajele se pazesc de toate acestea presupune un fel de fuga din fata alterabilului, a substantelor care pun in pericol esenta buna si onesta a vietii insesi.

Cu totii vor fi, insa, atinsi de Marandenbone, cu totii vor deveni de nerecunoscut: bunica va deveni tifnoasa, suparata pe lume, in agonia ei dureros prelungita, fixata intr-o pozitie indecenta pe o masa in mijlocul camerei, Pisica imputinata in pat, iar Ursul, cu plaminii sai ciclopici la radiografie, Ursul, suparat si el, dracuind pe toata lumea, Ursul devenit fragil, simtindu-se prea mic si prea slab pentru lumina unei zile frumoase, intr-o lume din care simte deja ca nu mai face parte.
Dar cita tandrete si cita gingasie ascunde, sau mai degraba exhiba tonul naratiunii! In buna masura, cartea are si un caracter lamentativ-performativ: este concretizarea, intr-un exceptional registru artistic, a starii de doliu, a meditatiei dureroase care insoteste trecerea unui corp drag dincolo. Nimic mai tulburator, iata, decit felul in care este deplins Ursul in zilele apropiate disparitiei sale:

„Bietele lui revere pricajite! Bietul Urs! Bietul Urs! s…t Reverele alea ale lui, mici, prapadite. Mici, inguste si inegale, si strimbate, si rasucite. Mici, inguste, inexistente. Bietul Urs, Bietul Urs! si rasucite, intoarse in sus, asa prapadite si mici si inguste cum se aflau rasucite in disperare (ca si cind aceasta penibila, infima rasucire a lor ar fi putut folosi la ceva, ar fi putut sa-i tina de cald), dar rasucite absolut degeaba, rasucite fara rezultat s…t. Bietele lui revere uritele, atit de economicos croite, atit de strimte, atit de triste. Bietele lui revere pricajite! Bietul Urs! Bietul Urs!“
In buna masura, romanul este si un lamento la disparitia tatalui, disparitie ce concentreaza in volutele ei dureroase destinul pieritor al intregii umanitati, intreaga lui lipsa de sens pare descifrabila doar aici, in semnele acestei indescriptibile pierderi. Trimiterea la mitul pasarii Phoenix, care face un ou-sicriu pentru a transporta cadavrul tatalui din Arabia pina la Templul Soarelui, este o reusita mise en abyme.

Bietele corpuri este o carte in care esteticul si factualul, traitul sau traibilul se distileaza unul in altul in conditiile unice, irepetabile ale unei nise a scrisului, in care prea putine constiinte creatoare au indrazneala de a se avinta, tocmai datorita terenului estetic alunecos, de o natura emotionala si de o incarcatura existentiala si filozofica greu de stapinit. Autoarea chiar isi reproseaza ca nu a putut sa depaseasca starea de Marandenbone, asa cum au facut-o mari scriitori, cum a facut-o Rebreanu, de exemplu, care a putut sa intoarca spatele raului lumii. Sonia Larian a facut insa foarte mult cu aceasta carte: a pasit pe acest tarim, drept in mijlocul lui, pentru a face radiografii, aducindu-se pe sine acolo, onesta, cumva ca o jertfa, cu propriile experiente de doliu, cu propriul corp fizic si literal, aflat pe marginea indecidabilului existential, totul cu o demnitate si o eleganta de mare doamna, imprimind cartii, in tot parcursul ei, si o importanta miza fata de corpul uman: cea a ingrijirii, a vegherii, a consolarii, a plingerii si resemnarii sublime care innobileaza fiinta de carne si de suflet, fiinta supusa prea multor agresiuni, singerari si caderi.