Ceea ce îndepărtează un cititor
liniştit de cartea lui Rob Riemen e în primul rînd tonul
alarmist, al urgenţei istorice care sufocă această carte: „Morala?
Fiecare cu morala lui! Bunăstarea materială deţine supremaţia,
iar dintre zeii mărunţi, banul este cel mai influent“. O fi chiar
aşa? Nu ştiu, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Chiar
dacă ar fi adevărat, nu cred că moralismul acesta vag profetic
face vreun serviciu cărţii. Stilistic, cel puţin. Şi asta pentru
că autorul se încăpăţînează să facă dintr-o carte
de idei o carte de literatură prin mijloace ce nu par a-i fi la
îndemînă: imaginează dialoguri socratice, îl
dramatizează pe Thomas Mann, pe Leon Ginzburg etc. Ceea ce nu ar fi
un lucru rău, în măsura în care, de acord sau nu cu ea,
cauza sa este, totuşi, una dreaptă: aceea a unui umanism luminat şi
a unei nobleţi intelectuale ce este destul de greu de găsit printre
intelectualii secolului al XX-lea. Singurul neajuns pe care îl
aduce Ron Riemen ideilor frumoase care îl însufleţesc
este că le literaturizează inutil, făcîndu-ne, de exemplu,
să ni-l închipuim pe Nietszche astfel: „Seara, la lumina
slabă a unei lămpi cu gaz, care nu îngăduie întunericului
să se aştearnă, el scria în singurătatea lui“. Tot ceea
ce autorul subliniază cu inteligenţă ca fiind tarele
intelectualităţii occidentale a secolului al XX-lea devine deodată
lipsit de importanţă în faţa spectacolului stilistic
nereuşit la care sîntem martori.
Însă dincolo de încăpăţînarea
autorului de a fi liric şi dramatic în acelaşi timp, rămîne
natura acestui umanism adoptat de el. Umanism ce, e adevărat, are un
soi de atracţie vetustă care-l face admirabil, lăsînd la o
parte considerentele morale ce însoţesc argumentarea lui Rob
Riemen. Ceea ce nu pare a fi deprins însă autorul olandez de
la maestrul său, Thomas Mann, sînt umorul şi autoironia care
pot şi trebuie să însoţească umanismul; o autoironie care
nu scade din acurateţea afirmaţiilor susţinute, ci, dimpotrivă, o
susţin.
E farmecul un pic ridicol al vechiului,
prin care Serenus Zeitbloom sau Settembrini devin mult mai credibili
decît Leverkühn sau Naphta, pentru că sînt mereu
descrişi cu o ironie blîndă; ironie ce îi face mai
interesanţi în faţa seriozităţii ultimative, naive a
ultimilor doi. E vorba de aerul uşor caraghios al papionului lui
Horia-Roman Patapievici, care-i permite acestuia să scrie în
„Postfaţă“ rînduri minunate, total exagerate despre
carte, însă pe care Riemen nu le-ar fi putut semna niciodată:
„O carte minunată, de o inactualitate senină, profetică şi
vertiginoasă“.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters