OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceea ce îndepărtează un cititor liniştit de cartea lui Rob Riemen e în primul rînd tonul alarmist, al urgenţei istorice care sufocă această carte: „Morala? Fiecare cu morala lui! Bunăstarea materială deţine supremaţia, iar dintre zeii mărunţi, banul este cel mai influent“. O fi chiar aşa? Nu ştiu, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Chiar dacă ar fi adevărat, nu cred că moralismul acesta vag profetic face vreun serviciu cărţii. Stilistic, cel puţin. Şi asta pentru că autorul se încăpăţînează să facă dintr-o carte de idei o carte de literatură prin mijloace ce nu par a-i fi la îndemînă: imaginează dialoguri socratice, îl dramatizează pe Thomas Mann, pe Leon Ginzburg etc. Ceea ce nu ar fi un lucru rău, în măsura în care, de acord sau nu cu ea, cauza sa este, totuşi, una dreaptă: aceea a unui umanism luminat şi a unei nobleţi intelectuale ce este destul de greu de găsit printre intelectualii secolului al XX-lea. Singurul neajuns pe care îl aduce Ron Riemen ideilor frumoase care îl însufleţesc este că le literaturizează inutil, făcîndu-ne, de exemplu, să ni-l închipuim pe Nietszche astfel: „Seara, la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, care nu îngăduie întunericului să se aştearnă, el scria în singurătatea lui“. Tot ceea ce autorul subliniază cu inteligenţă ca fiind tarele intelectualităţii occidentale a secolului al XX-lea devine deodată lipsit de importanţă în faţa spectacolului stilistic nereuşit la care sîntem martori.