OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marta PETREU
Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei“
Biblioteca Apostrof, Colectia „Ianus“, Cluj, 1999, 440 p., f.p.


Profesionalismul Martei Petreu este impecabil. Indiferent de ce intreprinde lidera Apostrofului – fie ca scrie poezie, redacteaza revista, editeaza carti sau lucreaza pe teme de filozofie si de logica manierista, moderna –, nu ai cum sa nu pleci fruntea in fata valorii, chiar daca autoarea Poemelor nerusinate nu e o persoana cu care sa fie usor de lucrat – dimpotriva. Ascunzind, in interstitiile unei personalitati mature transante, directe, neconcesive, umbra jucausa a unui copil rasfatat, solicitind sagalnic protectie, Marta Petreu e unul din cei mai siguri oameni pe care-i are in acest moment cultura romana, prin exemplaritatea energetica a optiunilor sale si prin perfectiunea textelor pe care le incredinteaza circuitului public. Linia majora a poeziei romanesti de acum coboara din Angela Marinescu, trece prin volumele Martei Petreu sau ale Magdei Carneci, si se duce mai departe, spre psihismul vizionar al lui Judith Mészáros, atingind in treacat alte personalitati si carti, unele cu iluzorii veleitati de primogenitura. O viitoare istorie a presei culturale postrevolutionare nu va putea omite Apostroful (si seria de carti din Biblioteca Apostrof, complementara), din care tandemul Marta Petreu-Ion Vartic au facut nu numai un pol al normalitatii spirituale clujene in vreme de seceta prelungita, derizorie, ci si o instanta majora de recuperare culturala a unor valori autentice, multe dintre ele fiind resuscitate prin intermediul unor documente la care nimeni nu a avut, pina acum, acces.

Putini stiu ca Sfirsitul istoriei al lui Fukuyama s-a tradus pentru prima oara in romaneste, integral, in Apostrof; ca numele lui Evelyn Underhill a aparut tot aici, intr-un climat usor jenant pentru adulatorii trecutului nostru cultural irational. Nimeni nu va putea omite, pe viitor, formidabila serie de recuperari a Apostrofului, de la personalitati din jurul Cercului literar de la Sibiu, la cele, mult controversate, ale generatiei Cioran-Eliade-Ionescu, pentru a termina cu atmosfera de admiratie obiectiva intretinuta in jurul lui Norman Manea, exilatul. Alexandru Vona a fost restituit critic aici, desi editat in alta parte. Marta Petreu a fost aceea care a demonstrat ca sursa de inspiratie a multor pagini din Nae Ionescu o reprezinta ocultata Mistica a lui Evelyn Underhill, si tot ea este aceea care a editat textul in romaneste (in 1995), pentru a pune la dispozitia cititorului roman instrumentul necesar de raportare bibliografica „insidioasa“, ignorat cu buna-stiinta de catre necrofilii extatici ai Maestrului. Nu in ultimul rind, venind pe o turnanta deschisa de catre universalismul de tip enciclopedic si rationalist al lui Adrian Marino, Marta Petreu a impus la noi, cu pretul unor scaparari publice iritate, distanta critica lucida, transanta in recuperarea generatiei majore interbelice (Cioran-Eliade-Ionescu), opunind unui climat politic si cultural de apologie irationala hipertrofianta, prezent nu numai la persoane, ci si la institutii foarte agreate de public, din tara, academismul erudit si avizat al receptiei restitutive obiective, practicat in Occident.

Desigur, interventiile Martei Petreu au deranjat de fiecare data, suscitind nu putine luari de pozitie scandalizate, minimalizatoare printre confrati. Lidera Apostrofului nu e facuta pentru o viata usoara, ea fiind cea dintii care sa stie acest lucru, prin stilul de turnir energic pe care il intretine in jur, exasperant pentru multi, dar foarte catalitic pentru cei putini alesi, fiindca, invatindu-l, ajungi sa-l confunzi in sens benefic cu o sursa de admiratie stenica, molipsitoare. Marta Petreu nu cultiva prietenii, ci solidaritati iradiante, pe fondul unui magnetism spiritual inconfundabil, pe care nici cei mai ardenti dusmani nu i-l pot nega. Am vorbit cu multi dintre acestia din urma, si am ajuns, de fiecare data, la doua concluzii paradoxale: ca indiferent cit de otravite ar fi vituperantele care i se expediaza conducatoarei Apostrofului, ea ramine o obsesie si un plan – real sau virtual – de raportare, si ca indiferent cit de suparat ar fi cineva pe ea, tot la Marta Petreu ar recurge daca ar fi sa opteze pentru un climat intelectual obiectiv, neduplicitar, stimulativ, dispus – vorba lui Cioran – „sa te puna la teasc“ in beneficiul propriei tale economii intelectuale.

Personal, i-as atribui Martei Petreu, ca marca de prestigiu, ceva ce s-ar putea defini drept o charisma taioasa: o aura puternica, dar nu una invaluitoare, ci una care tine de superioritate, de distanta critica, ierarhizanta, proprie valorii. Temperament de lider cultural autentic, deloc atras de filonul derizoriu al politicului, Marta Petreu a creat institutii durabile din nimic, a faurit un stil personal si revuistic inconfundabil, a cultivat idiosincrazii amagitoare pentru economia intelectuala proprie – obsesia de a disocia Echinoxul „de ieri“, „autentic“, caruia ii apartine, de Echinoxul „debil“ de azi fiind cea mai staruitoare… – si a impus un etalon valoric major, toate pe logica bradului falnic, singuratic de pe culmi, la umbra caruia vegetatia se piperniceste, trebuind sa iei distanta pentru a-l admira in voie sau pentru a-ti atrage oxigenul minim pentru vietuire.

Marturisesc ca, scriind acum despre ultima dintre optiunile sale editoriale (Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei“), am ezitat intre titlul cu care in cele din urma acest text a ramas, si cel de Imersiunea in rau, foarte potrivit si el pentru exercitiul critic, filozofic si existential pe care Marta Petreu il intreprinde, confruntindu-se cu Cioran pe terenul uneia dintre cartile cele mai dificile ale ginditorului („Niciodata nu s-au spus cuvinte mai aspre si mai adevarate despre romani ca in aceasta carte, niciodata negatia n-a sunat mai acut, mai strident“ – p. 255). Dificultatea vine si din faptul ca Cioran si-a abreviat dupa revolutie volumul din 1936, scotind din el pasaje pripite, incriminante, legate de unguri si – mai ales – de evrei.

Editia „definitiva“ din 1990, de la Humanitas, pe care „nimeni nu are dreptul s-o modifice“, fiind „singura versiune autorizata“, e prefatata de un medalion introductiv, in care se afla concentrata o parte din drama de viata prudenta, voalata, pe care Cioran a trait-o din 1936 incoace, respirind in exil atmosfera eterogena a unui mixaj etnic pe ai carui reprezentanti nationali ii pusese partial la zid in cartea din 1936. Pe rind, in medalionul testamentar de la Humanitas, autorul isi minimalizeaza opera din tinerete, reducind-o la statutul de „divagatii“ (desi textul e sistemic, strict conceput ca intentie logica), pune o distanta orgolioasa, carteziana intre autorul matur de acum si cartea sa vivace, de odinioara, scrutind-o cu o suspiciune agresiva („Din tot ce am publicat in romaneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si in acelasi timp imi este cel mai strain. Nu ma regasesc in el…“) si, in cele din urma, taie din ea „citeva pagini pretentioase si stupide“, fara a furniza vreo explicatie multumitoare.

Ca o consecinta, exegetul din 1999 al eseistului – beneficiind si de distanta temporala necesara pentru articularea unei pozitii lucide, critice – are de ales intre editia abreviata din 1990, decretata ca fiind „definitiva“, „singura versiune autorizata“, si cea originala, din 1936. Dilema nu e superflua, mai ales in cazul corectiilor pe care reprezentantii „generatiei ’27“ s-au simtit obligati sa le faca in perceptia publica a propriilor biografii. Criticul de azi are libertatea de a accepta pactul cosmetic sau de a-l refuza, coborind la surse – cu pretul, uneori, al iritarii autorilor cu pricina, a descendentilor acestora si a unor adulatori hiperbolici. Pentru a deschide un exemplu, biograful Mircea Handoca e, in cartile sale despre Eliade, o calamitate, edulcorind prin omisiune voluntara. Culianu, in monografia sa dedicata aceluiasi Eliade, s-a lasat ghidat de temerile acestuia, omitind din trecutul profesorului de la Chicago segmente definitorii. Pentru a incheia seria, fatalmente prea scurta, Humanitas-ul, care detine exclusivitate la noi pentru editarea operei lui Eliade, facind lucruri exemplare pina acum, pastreaza o tacere interdictiva asupra cartii despre Salazar, fara de care seria de opere complete nu ar putea fi, obiectiv vorbind, desarvirsita. Sa nu mai vorbim de faptul ca editarea acestei carti ar face lumina intr-o situatie delicata, punind in discutie chiar accentul pe care biografiile catifelate il edulcoreaza. Cultura romana e, cred, suficient de matura, azi, pentru a nu confunda rataciri din tinerete cu opera integrala a autorilor in cauza, fiind in stare, fara excesive probleme de constiinta, sa separe griul (mult) de negara (putina). A nu edita premeditat carti, viciind astfel adevarul unor biografii prin privilegiul exclusivitatii editoriale inseamna sa iei drept premisa imaturitatea publicului, a carui menajare echivaleaza, de altfel, cu o infantilizare. Nu cred ca publicul romanesc de azi nu rezista la proba adevarului in cazul lui Nae Ionescu, Cioran, Eliade sau Noica; mai mult, biografia de tinerete a acestora a fost cercetata de catre autori scrupulosi din Occident, ale caror carti au inceput sa circule si la noi; prin urmare, a ne preface ca nu le vedem se dovedeste a fi un gest imatur si superfluu.
Observatiile de mai sus nu sint straine de cartea despre Cioran a Martei Petreu; mai mult, citirea ei a avut, ca de atitea ori, un rol catalizator.

Vorbeam de Imersiunea in rau, ca posibil titlu al acestui text. El deriva tot din exceptionala carte pe care o ofer acum cititorilor, fiindca, inainte de a fi exegetica, raportarea Martei Petreu la subiectul cercetat e existentiala. Tensiunea participarii e prezenta pe fiecare pagina, angajamentul opozitiv – de asemenea. Scrutindu-l pe Cioran din Schimbarea la fata…, autoarea se defineste in primul rind pe sine, printr-un efort de lucida rezistenta la fanatism, unde atmosfera orasului in care i-a fost dat sa traiasca joaca si ea, inevitabil, un rol catalitic insemnat. As mai spune, de asemenea, ca perspectiva lucida, critica pe care Marta Petreu o adopta in acest volum apartine, de fapt, unei intregi generatii, in avangarda careia autoarea Trecutului deocheat scrie; o generatie in care se pune accentul pe obiectivitate si detasare critica, chiar cu riscul sacrificarii unor fetisuri. Trecutul selectiv in care am trait pina in decembrie ’89 nu ne indreptateste, acum, la unul abreviat sau edulcorat. Marta Petreu a trait, de fata cu noi toti, calvarul polemicii sale pe marginea Misticii lui Evelyn Underhill, cind i s-a reprosat „iconoclasmul“ „minimalizarii“ lui Nae Ionescu.

N-ar fi de mirare ca acum, dupa publicarea Trecutului deocheat, sa i se reproseze si obiectivitatea de a-l fi privit neconcesiv pe Cioran, frustrind generatiile mai noi de baia de irational la care imaturitatea le da dreptul. Sub acest aspect, Trecutul deocheat e un model, prin scepticismul erudit, filozofic pe care-l impune, coborind la documente, la surse. Se stie ca autoarea pregateste un volum despre Nae Ionescu, extinzind deriva de mentalitate a generatiei pe care o scruteaza si asupra incontestabilului mentor al acesteia, deja abordat in citeva studii publicate in presa. Ca si cartea de acum despre Cioran, se presupune ca si aceea va fi impecabil lucrata, si incendiara ca relevanta ideologica. Sa speram ca acestea, si nu altele vor fi cartile care vor influenta mentalitatea generatiilor ce vin: daca aceasta selectie se va impune, ea fiind compatibila cu atmosfera demistificatoare a exegezelor din Occident si cu pregnanta unui model existential referential (Adrian Marino), atunci am putea spune ca mai sint sperante si pe meleagurile noastre. Resuscitarea misticii irationale interbelice – ce numara, chiar si in generatiile mai noi, destui admiratori infierbintati, stimulati institutional de catre biserica – ar fi catastrofala spiritual si contraproductiva ca strategie culturala de ansamblu.

O perspectiva critica difuza, persistenta aleatoriu in cercuri dintre cele mai diverse (nu neaparat culturale) tinde sa relativizeze participarea lui Eliade si Cioran la legionarism, socotind-o drept o „ratacire“ scuzabila de tinerete. Cum bine se stie, cu Noica lucrurile stau altfel, el aderind la legionarism ostentativ, ca un raspuns personal la sacrificiul de singe al suprimarii Capitanului, din 1938. Felix culpa, celebrul eseu al lui Norman Manea, si exemplara carte a lui Z. Ornea despre Anii treizeci au pus deja accentele necesare pentru subminarea acestei fantasme de exonerare, pregatind terenul pentru o viitoare sinteza, desi cartea lui Z. Ornea eludeaza capitolul istoric si factual despre francmasonerie (un capitol pe care numai Dumnealui il putea scrie…). Premisa de lucru a cartii Martei Petreu afirma raspicat – daca mai era cazul, si uite ca este… – ca aderenta lui Cioran la irationalismul legionar si hitlerist a fost constienta, chiar daca decantarea acestei fascinatii se produce prioritar intr-o directie speculativ filozofica, nu pragmatica.

Judecind la rece – un aspect pe care Marta Petreu nu il discuta –, Schimbarea la fata… e o carte inegala, fiind remarcabila in sectiunea ei prima, obosit-redundanta in sectiunile IV si V – Razboi si revolutie, respectiv Lumea politicului – si din nou ascendenta spre final. Nucleului spenglerian initial, bazat pe logica evolutiei culturilor mari si mici, Cioran i-a adaugat, in capitolele ulterioare, o analiza extensiva a „sanselor“ culturii „mici“ romanesti, dominata, ca perspectiva de lucru, de logica „saltului“ istoric abrupt inregistrat de catre revolutia rusa, folosita nu ca model efectiv, ci exclusiv analogic. Cartea e inrudita ca spirit cu España invertebrada a lui Ortega y Gasset (1921), desi hegelianismul referential al lui Cioran vine mai degraba din Unamuno, la care se adauga, cu siguranta, o serie de lecturi temeinice, si pe alocuri piezise („Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei…“). Il mai desparte de Ortega absenta credintei in vocatia populara izbavitoare a elitei, formulata in Revolta maselor (1930), Cioran vorbind tot timpul, in Schimbarea la fata…, de vocatia mintuitoare a colectivitatii mari, a „poporului“ ce tinde sa devina „natiune“, desi – cum vom vedea – lucrurile nu ne apar ca fiind intotdeauna consecvente in aceasta privinta. Spania e pentru Cioran, ca si pentru Ortega, o obsesie inrudita („Spaniolii, desi aveau atitea presupozitii ale unui mesianism, n-au creat totusi o idee spaniola de cultura…“), dar nu comparativ, ci tot prin analogie, in schite ce tind sa extrapoleze spenglerianismul originar al capitolului prim in directia unei destul de aproximative ecuatii de filozofie a istoriei, derivata din caracterologii nationale.

E limpede, sub aspectul metodologiei generale a volumului, ca Cioran vizeaza, de fapt, un model neorganicist, derivat din teoria istoricista a rupturilor de ritm evolutiv, prin „salt“. Pe de alta parte, modelul nu e structural, ci polifonic, sosit din directia „orizontalei“ energetice de sorginte schopenhaueriana si nietzscheana, colorata in sens spenglerian. Potrivit acestui model, intre culturile harazite „destinal“, „germinal“, sa fie mari si cele mici exista o bariera substantiala de netrecut; culturile mari evolueaza in indiferenta fata de cele mici, acestea din urma rezervindu-si cel mult dreptul de a micsora prapastia care le desparte de cele mari prin „febra salturilor“. Ca o consecinta, o cultura mare isi poate rezerva luxul de a fi „obosita“, prelungind starea de trindavie in decadenta, pe cind culturile mici trebuie sa demonstreze o continua stare de efervescenta vitalista, daca tin sa refaca distanta care le separa de cele mari. „Civilizatia“ spengleriana, inteleasa ca faza crepusculara a culturilor, lipseste din ecuatia lui Cioran, cu exceptia unor vagi consideratii despre „massa“. Omisiunea e, privita din perspectiva intregii opere ulterioare, spectaculoasa, dar ea indica o identitate spirituala de moment, prea atasata de auroralul nietzschean pentru a-si ingadui luxul decadent al imersiunii in crepuscul. Am putea spune ca, ulterior, exilindu-se in Franta, Cioran va recupera crepusculul in detrimentul aurorei; mai mult: ca va ramine pina la capat prizonierul confortabil al crepusculului, amendindu-si indirect vitalismul „iresponsabil“, auroral de odinioara.

Sa mai spunem ca unele notatii din partea mediana si finala a eseului nuanteaza prezumtia de nepatriotism dureros, care i s-a lipit de frunte lui Cioran dupa publicarea Schimbarii la fata…, fiindca, desi cultura „somnolenta“, mica, neimplinita, cea romaneasca are, in raport cu alte culturi, avantajul deplin al virtualitatii, al „saltului“. „Daca defectele Romaniei, constatate aici, cu pasiunea si regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne si iremediabile – noteaza patetic autorul –, tara aceasta nu m-ar interesa deloc si mi-ar parea stupid sa scriu o carte de fapte fara o viziune de reforma.“ Romania nu a realizat inca, spune Cioran, „o dezlantuire a fondului esential al unei tari“, prin explozia „primordialitatii“ fondului ei prim, „destinal“; or, Schimbarea la fata… (pe model nietzschean) tocmai aceasta isi propune: sa fie biciul care sa stirneasca vifornita, explozia care sa deschida fintina dionisiaca a natiei. Cu toate acestea, precizeaza filozoful, „saltul“ nu se va realiza prin intoarcerea la origini, printr-un act retardant, de repliere in autohtonism, ci dimpotriva: prin integrarea in lumea Apusului, prin „modernizare“ (afirmatie prin care se vede foarte bine ca Cioran merge mai degraba – cum demonstreaza de altfel si Marta Petreu – pe mina lui E. Lovinescu decit pe aceea a autohtonistilor): „Febra sustinuta a modernizarii (pe toate planurile) este singura noastra salvare…Va trebui sa aparam Romania de taranii ei“. Optiunea lui Cioran e totusi ciudata, fiindca preconizeaza drept solutie de viitor pentru Romania o… Europa desubstantializata (concept destul de obscur…): putem avansa cu formele Europei (lectia lui Maiorescu – sesizeaza cu acuitate Marta Petreu), dar… fara substanta ei: „Fara forme, adica fara Europa (minus substanta ei), toata Romania nu ar fi decit o suma de presimtiri in cultura.“ Modelul sugereaza, pe de o parte, un mimetism formal („Romania nu e o tara originala.“) si, pe de alta, prezumtia – excesiva – ca resurectia autohtona poate construi o „alta Europa“, cu o alta „substanta“ decit aceea acumulata de secole.

Saltul – incompatibil cu democratia – poate fi realizat numai prin dictatura, care „trebuie sa puna tara la teasc“ (expresia ii place teribil de mult Martei Petreu): „Marsul Romaniei in istorie sa semene unei coarde incordate la paroxism. O amenintare care sa creasca pas cu pas… Efortul care trebuie cerut acestei tari nu poate fi comparat decit cu acel ce l-au pretins bolsevicii Rusiei“. Cioran intelege dictatura in sensul „revolutiei permanente“ a lui Trotki („Concep dictatura ca o revolutie permanenta“), dar nostalgia sa merge in directia „concomitentei ofensive“ mussoliniene (prin reflex german, cum demonstreaza publicistica): „Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce nu au facut secole de evolutie politica“. Pentru cei ce vor ridica sprincenele vazind analogiile cu Rusia bolsevica, ma grabesc sa precizez ca si cea mai vaga identificare a gindirii lui Cioran cu idealurile rosii este superflua: ginditorul din Rasinari interpreteaza proletariatul si muncitorimea cosmopolita prin prisma categoriei resentimentului a lui Max Scheler, legindu-le exclusiv de frustrare: atita vreme cit proletariatul va fi tinut sub obroc si in saracie, pentru a-i ingadui sa-si dezvolte resentimentul, el va fi viabil si energic, dar el poate fi sugrumat usor, ridicindu-i-se pur si simplu nivelul de trai: „Muncitorimea, daca nu poate fi integrata constient intr-o natiune, poate fi facuta sa uite natiunea. Cum? Dindu-i-se perfecte conditiuni de viata, aruncind-o pe linia moarta a fericirii“.

Cine poate intreprinde „saltul“? Poporul ajuns la constiinta „natiunii“ – conceptul, desi foarte agreat in epoca prin purismul de singe pe care il evoca, este in realitate destul de difuz, daca analizam esafodajul pe care-l are la dispozitie pentru a produce „saltul“. Cioran nu are incredere in institutii, in politica, dar nici in biserica, acuzata ca ar fi in mod coplesitor vinovata pentru degringolada de o mie de ani a Romaniei. „As muri de tristete daca Romania – printr-o perversiune a soartei – ar renaste in viitor cultura bizantina… Un singur tipat din Revolutia franceza este pentru noi un indemn infinit mai mare decit toata spiritualitatea bizantina laolalta… Cultura bizantina n-a fost decit un val negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre nationale.“ De fapt – lucru surprinzator, poate, pentru adeptii mesianismului teologic actual –, Cioran – fiu de preot, remarca Marta Petreu… – nu are deloc incredere in forta resurectionara a isihasmului autohton („Stilul nostru religios este labil si gelatinos… In viitor, ortodoxia se va tiri dupa Romania“), optind ferm – ca Eminescu, odinioara – pentru catolicismul medieval al „extazului“ (circumscris, de asemenea, destul de difuz): „Evul Mediu s…t ne-a condamnat a fi pe veci ignoranti in materie religioasa. Si el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu“. Un Ev Mediu ucigator al sacrului prin supraconceptualizare trebuie inlocuit cu „un nou Ev Mediu“, participativ, extatic. Sintagma pare cunoscuta… Pentru aceasta, Cioran recomanda „lectura evangheliilor cu interes politic“, sugestie suficient de puternica pentru a incurca planurile tuturor irationalistilor nostri de ultima ora… Marta Petreu aminteste, de pilda, de frustrarea lui Cioran, pe care acesta a resimtit-o cind, trimitindu-i cartea cu dedicatie Capitanului, a primit un raspuns conventional. Logic, era singura reactie plauzibila, fiindca nu-mi imaginez ca Cioran putea fi atit de lipsit de luciditate incit sa nu observe ca remarcile sale despre forta retardanta a ortodoxiei nu au cum sa cistige simpatia unui om care mizase integral pe misia resurectionara a sacralului autohton institutionalizat.