OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca religia, politica sau institutiile nu pot produce „saltul“, singurul instrument dionisiac, originar, suficient de flexibil pentru a ingloba „forme“ de import ramine cultura. Panculturalismul cioranian e o evidenta, dar in acest punct, cred, Schimbarea la fata… propune cele mai acute dileme. In prima parte a eseului, Cioran precizeaza limpede ca propasirea Romaniei nu poate fi decit colectiva, un dezacord dintre „substanta nationala“ ramasa in urma si indivizii „culturali“ care au facut un pas inainte, dovedindu-se fatala pentru acestia din urma, fiindca ei ar ramine singuri, suspendati, legati de „forme“ care stau atirnate in neant: „Daca toata Romania nu pleaca la drum ca sa se cucereasca pe sine insasi intr-un elan colectiv, indivizii care vor sa se salveze dintr-o romanitate deficienta sint condamnati mai curind sau mai tirziu ratarii, neavind la baza rezistenta substantei nationale“. Spre partea mediana a eseului insa, autorul sugereaza ca iesirea colectiva din anonimitate poate fi realizata numai prin intermediul indivizilor care o iau inaintea marii mase, fiindca numai prin indivizi – instrumente ale culturii –, poporul dobindeste constiinta de sine, care e nationala: „Cultura este un triumf al individuatiei. Fiinta individuala ia un caracter specific si o directie proprie, separindu-se de colectivitate.

Epocile culturale de mare stil au o structura monadica. Lumi individuale, a caror armonie deriva dintr-o comuna participare la spirit. O cultura nu atinge culmi, decit in masura in care individualitatile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu.“ [Ca si in cazurile anterioare, sublinierile ii apartin lui Cioran – St.B.]
Am citat toate acestea pentru a sugera ca Schimbarea la fata… e un eseu scris in mai multi timpi, cu intensitati intermitente, asemenea unui vulcan care arunca lava. Marta Petreu demonstreaza stralucit ca inainte de a fi un „document“, sau o „solutie“, cartea e o stare de spirit: incandescenta, stridenta, biciuitoare, dar patrunsa de o surdina filozofica bine orchestrata. Fara suprastructura filozofica, eseul ar fi fost, poate, doar un strigat: prin ingredientele culturii, el devine un tipat subminat prin filozofie. Cioran se afla, in volum, la jumatatea distantei dintre dezlantuire si disciplina, dozajul fiind nu intotdeauna egal dramuit. Dar el exista in subconstientul autorului, ceea ce-l determina sa confere eseului sau tinuta evaziva a unui sistem, mai pregnant spengleriana in prima parte, si mai estompata in a doua. Marta Petreu e fascinata de acest joc detectivistic superior al identificarii surselor, in care filozoful isi iteste capul cind nu te astepti, venind din directii pe care de asemenea nu ai cum sa le prevezi dinainte. E cu totul altceva decit lectura unui filozof monocord, unde piesele sint puse, peremptoriu, la locul lor, intotdeauna acolo unde trebuie. Dimpotriva, aici e joc, ispita intelectuala, provocare, inselatorie ludica: nimic n-o prinde mai bine pe Marta Petreu decit acest turnir pe teren accidentat, in care virtuozitatea ei se poate desfasura in voie, nestingherita, sustinuta de temperament.

Partitura exegetica realizata de catre Marta Petreu in Trecutul deocheat… (expresia ii apartine lui Cioran insusi!) e impecabila. Invocind o „linie modernista“ in articularea integrarii proeuropene a Romaniei (D. Draghicescu, G. Ibraileanu, St. Zeletin, E. Lovinescu), autoarea precizeaza, din start, ca Cioran, „prin Schimbarea la fata a Romaniei (1936), apartine acestei directii proeuropene si moderniste a culturii noastre, el se desparte de ea numai in masura in care propune, ca mijloace de atingere a scopului, tehnici politice care apartin extremei drepte si, totodata, extremei stingi“. Marta Petreu demonstreaza ca lucrari de genul celei a lui Cioran au rasarit, in epoca, pe doua filoane, psihologia frustrata a indivizilor de buna calitate, striviti de gindul apartenentei la o cultura iremediabil condamnata la insignifianta, conjugindu-se cu promisiunea spectaculoasa de reforma mesianica, izbavitoare, preconizata de legionarism. De fapt, sugereaza autoarea, ne aflam aici in fata a doua constante ale mentalitatii autohtone, fiindca la zece ani de la revolutia din decembrie 1989, frustrarea este aceeasi (numai ca imbraca alte forme), iar convingerea populara ca numai un Mesia pe cal alb, cu o mina puternica, poate salva tara de la degradare e la fel de pregnanta ca acum sase decenii.

Interpretarea scheleriana a consecintelor psihologice ale Unirii din 1918 din capitolul dedicat Doctrinei legionare, realizata cu cifre statistice foarte precise, ar putea supara firile mai putin sensibile la cinismul auster al adevarului. Prin Marea Unire din 1918, demonstreaza Marta Petreu, „minoritatile nationale formau 28,1% din populatia tarii“, un procent pentru care noii diriguitori ai tarii nu pareau sa fie pregatiti managerial. „Unele dintre aceste minoritati nationale, ungurii, germanii, evreii – citim mai departe in carte – sint mai evoluate economic decit populatia romaneasca majoritara, iar din punct de vedere cultural tin, in mare parte, de alte culturi (maghiara sau germana), de asemenea mai evoluate decit fragila cultura romana.“

Ca o consecinta, diriguitorii tarii introduc votul universal – eliminindu-l pe cel cenzitar –, dar nu ca pe o victorie a democratiei, ci fiindca doar relativizind inegalitatea de principiu a votului cenzitar puteau ei sa consfinteasca legal caracterul de stat national, cum a remarcat cu acuitate C. Radulescu-Motru in Romanismul. Catehismul unei noi spiritualitati (1936). Sub aspect cultural, racordul cultural cu Europa al maghiarilor si germanilor nu are cum sa fie relativizat, fiindca urca din istorie, impunindu-se ca o evidenta. Strategic, aici au existat doua sanse potentiale de afirmare pentru cultura romana: sa exacerbeze modernismul abrupt al avangardei, foarte putin agreat de catre Putere datorita caracterului sau radical inconformist, demistificator, sau sa mearga pe linia irationalismului organicist mesianic, de provenienta majoritar germana (scoala filozofica din care proveneau majoritatea formatorilor de opinie). S-a ales aceasta cale din urma fiindca avea o incarcatura psihologica negativa superioara (debordata in xenofobie), si fiindca ea contribuia la consolidarea identitatii nationale a unui stat abia format, aspect – strategic vorbind – indispensabil. Rezultatul este „romanismul“, articulat incipient in secolul trecut, dar consolidat ca psihoza colectiva abia in al nostru (cum demonstreaza atit Marta Petreu, cit si Cristian Preda, intr-o carte recenta, intitulata Occidentul nostru).

Aici intervine o disjunctie. In Carticica sefului de cuib (sesizeaza Marta Petreu), Constantin Zelea Codreanu afirma ca „statul nou etnic-national“ pe care-l preconizeaza se poate infaptui numai eliminind vestigiile „ideologiei perimate a revolutiei franceze“ articulate in democratie; dimpotriva, cum am mai vazut deja, pentru Cioran, „tipatul“ scurt al Revolutiei franceze si modelul hexagonal, in general, inseamna mai mult decit o mie de ani de somnolenta mioritica. (Nu e de mirare ca Zelea Codreanu nu a fost entuziasmat de Schimbarea la fata…) Pe de alta parte, Capitanul s-a opus statului ereditar, istoric, fiindca zamisleste „boieri“, or, numai „eroii“ pot mintui tara. Aici, opinia e consonanta cu aceea a lui Cioran, pentru care suprastructura ereditara nu inseamna nimic, dar „eroismul“ exista, ca sansa unica de salvare si de „salt“. Din nou, insa, intervine o disjunctie: pentru seful legiunii, resurectia poate veni doar de la „opinca“, de la taran, prin resuscitarea virtutilor sale „rasiale daco-romane“, pe care „jidanii“ si politicianismul le-au distorsionat; dimpotriva, pentru Cioran, mioritismul adormit al taranului inhamat la jug nu poate decit sa prelungeasca agonia si somnolenta milenara a tarii.

Exemplele ar putea continua, fiindca unul din meritele enorme ale cartii Martei Petreu rezida in diferentiere: autoarea demonstreaza, cu textul in mina, si cu cartea de filozofie deschisa pe raft, ca reprezentantii marcanti ai „generatiei ’27“ nu gindeau unitar, dimpotriva: solidaritatea lor de principiu (fiindca toti adera lucid, in deplina cunostinta de cauza, la legionarism) e subminata de temperamente si de diversitate. La fel se intimpla si in interiorul strict al legiunii: Vasile Marin, cu Fascismul (1932), e mai articulat filozofic decit Zelea Codreanu, viziunea sa fiind mai conceptualizata in directie vitalista si nietzscheana. Ceva ii apropia, totusi: privirea in afara, spre Mussolini, spre Hitler, fiindca in interior ideile lor nu puteau gasi reazam. „Statul roman n-a avut, in perioada interbelica – noteaza transant Marta Petreu – o politica coerenta si constanta prin care sa incurajeze majoritatea romaneasca inapoiata economic…“. Ramine – ca sursa de „salvare“ – eternul model extern.

Cioran – demonstreaza cartea – a fost un aderent „eretic“ la doctrina legionara. Unele diferente de doctrina le-am punctat deja; exista, insa, cu mult mai multe. Cioran a intuit din start – opineaza Marta Petreu – ca pericolul de fond al legiunii este acela de a-i submina libertatea de gindire, Schimbarea la fata… ilustrind si vointa afirmarii cu orice pret a „unicitatii“ autorului sau, a gindirii sale neaservite si ireductibile – indicii evidente (dar benigne) de orgoliu. „In filozoful Cioran – precizeaza Marta Petreu –, sint prezente doua filoane antinomice: unul romantic, morbid, decadent, usor de detectat in opera lui aforistica; unul constructiv, de luptator si ginditor pus in serviciul unei cauze colective inalte, filon manifestat in articolele politice si in Schimbarea la fata…“. Cel de-al doilea duce intr-o directie spengleriana (cu licentele de rigoare…), pe cind cel dintii accentueaza iremediabil fondul originar nietzschean, in perimetrul unui rasfat substantial anticartezian, mica perversiune pe care Cioran si-o ingaduie in exil, de vreme ce tot traieste la Paris…

Ma opresc aici, desi as putea continua, pe pagini intregi, fiindca volumul e realmente formidabil. Am si dezacorduri: nu cred, de pilda, ca „filozofia lui Nietzsche este una de factura compensatoare“ (p. 186: „Bolnav, fragil, singur si politicos, Nietzsche lauda sanatatea, forta, virilitatea, brutalitatea, absenta milei, «vointa de putere».“), dar mi-as dori sa traiesc o viata prin preajma Martei Petreu, pentru a ne certa la infinit pe marginea lucrurilor pe care le vedem altfel…