„Faptul că scriu, că nu mă lipsesc de cuvintele mele a echivalat cu a nu
mă pierde. Cu a nu mă da bătut. Cu a nu dispera.“
Noul volum al scriitorului şi
ziaristului italian Roberto Saviano cuprinde 24 de articole
(publicate în La Repubblica, L’espresso, Il Manifesto, Pulp
şi Nazione indiana), discursul rostit la Academia Suedeză în
seara dedicată celor doi curajoşi scriitori obligaţi să trăiască
ascunşi, Saviano însuşi şi Salman Rushdie, precum şi
introducerea la versiunea în italiană a cărţii Cecenia a
ziaristei Ana Politkovskaia. Cele două scrieri, Pericolul de a citi,
o confesiune în adevăratul sens al cuvîntului, şi Oase
de cristal, sînt însă inedite.
Roberto SAVIANO
La bellezza e l’inferno. Scritti
2004-2009 (Frumuseţea şi infernul. Scrieri 2004-2009),
Editura Mondadori, Colecţia „Strade
blu“, Milano, 2009, 262 p.
Faţă de Gomora (Editura Univers,
Bucureşti, 2009), stilul acestor articole este mult mai elaborat,
frazele mai bine articulate, iar trimiterile la alţi autori, de la
anticii greci pînă la scriitorii contemporani, sînt
nenumărate, dar, ca şi în cazul Gomorei, impresionează
sinceritatea, spiritul critic şi analitic, temeinicia documentării.
Titlul este explicat de scriitor chiar
în paginile cărţii: „Dacă, pe de o parte, există
libertatea şi frumuseţea necesare pentru cine scrie şi trăieşte,
de cealaltă parte, există contrariul lor, negarea acestora:
infernul care pare că prevalează mereu“.
Adevărul
Dorinţa de a face să triumfe adevărul
şi numai adevărul, chiar şi cu preţul vieţii, încrederea
în faptul că scrisul poate schimba cursul istoriei,
mentalitatea şi atitudinea maselor reprezintă firul călăuzitor al
întregului volum. („Adevărul este ceea ce mă obsedează cel
mai mult. Este obsesia cărţii mele. Adevărul nu este măsurabil:
parametrii, probele, rezultatele anchetelor nu spun niciodată
adevărul, doar se aproprie de el, îi circumscriu teritoriul.
[...] Trebuie să înţelegi spaţiul care îi este acordat
reflecţiei, drumului pentru a putea ajunge la adevăr, să-l
argumentezi, să găseşti modalitatea de a-l spune. Şi, în
special, să găseşti instrumentele pentru a-l focaliza, să găseşti
punctul de vedere care să nu transforme în ceva simplu ceea ce
este complex şi care să-l facă să poată fi văzut şi citit.
Pentru că adevărul, orice adevăr, trebuie înainte de toate
citit.“)
Mişcătoare sînt şi rîndurile
dedicate adevăratului patriotism, un răspuns dat tuturor acelora
care-l acuză că prin demascarea răului ar face un imens deserviciu
Italiei. Mi se pare important să subliniez acest lucru, pentru că,
în ultimii ani, în Italia, faptul de a afirma în
public că îţi iubeşti propria ţară a devenit o dovadă de
curaj, avînd în vedere că situaţia din Peninsula
Italică a început să semene din ce în ce mai mult cu
cea din România: intelectualii italieni emigrează în
masă; italienilor, şi cu atît mai mult celor din Sud, a
început să le fie ruşine de ce întîmplă în
propria lor ţară, dar nu ştiu să dea o soluţie; cu nespusă
tristeţe se văd obligaţi să recunoască faptul că au rămas cu
mult în urma marilor naţiuni, precum cea franceză, engleză
sau germană, în ciuda trecutului lor măreţ şi a ţării lor
superbe; îi irită faptul că străinii asociază din ce în
ce mai mult Italia cu Mafia, tot aşa cum mulţi se gîndesc la
România ca la o ţară locuită de ţigani şi de delincvenţi.
În ceea ce priveşte tematica, o
serie de articole reiau problema camorrei, aducînd elemente
noi, ceea ce ar putea reprezenta pentru cititorul român nu
numai o punte de legătură cu Gomora, dar şi lămurirea anumitor
aspecte care ar putea rămîne doar simple puncte de întrebare
pentru cei nefamiliarizaţi cu complexele realităţi din sudul
Italiei, cum ar fi, de exemplu, explicarea adevăratei cauze a
succesului boxerilor campani la toate marile competiţii sportive.
Extrem de interesante în acest sens sînt şi multiplele
explicaţii pe care i le oferă lui Saviano Joe Pistone, alias Donnie
Brasco, fost agent FBI sub acoperire, despre organizarea şi
practicile mafiei americane.
Cei care au văzut filmul Gomora vor
găsi în relatările lui Saviano despre Festivalul de la Cannes
din 2008, precum şi despre actorii care au jucat în film, o
multitudine de informaţii, de la cele de ordin general (atmosfera şi
desfăşurarea Festivalului, calitatea persoanelor care frecventează
oraşul cu ocazia acestui eveniment, succesul garantat al starurilor
americane, statutul filmelor europene) pînă la cele ce ţin
strict de Gomora (cine erau, de fapt, actorii, felul în care
tinerii care au jucat în film au trăit acest eveniment şi
implicaţiile pe care le-a avut pentru ei succesul răsunător de
care s-a bucurat pelicula: datorită presiunilor camorrei, ei au fost
picaţi la examene etc.).
Unele dintre evenimentele tratate în
aceste articole nu numai că au făcut subiectul ştirilor la nivel
internaţional, dar se potrivesc mănuşă realităţii româneşti,
ca, spre exemplu, cutremurul din L’Aquila (aprilie 2009), ale cărui
pagube materiale şi omeneşti au avut drept cauză exclusivă
corupţia şi construcţiile abuzive.
Ceea ce este de admirat la Saviano,
atunci cînd vorbeşte despre regimurile comuniste din Europa de
Est, este faptul că a înţeles perfect în ce situaţie
se aflau toate aceste ţări înainte de căderea Zidului
Berlinului, la fel cum înţelege şi starea de lucruri actuală.
Consider necesar să subliniez acest aspect, pentru că în
Italia, chiar şi acum (lucru ce poate părea incredibil, pentru că
documentarele despre istoria acestor ţări, transmise pe toate
posturile de televiziune, au fost nenumărate; studiile de istorie
abundă în librării; foarte mulţi italieni, de toate
condiţiile, vizitaseră această parte a Europei chiar înainte
de anii ’90; în mediile intelectuale se cunoşteau în
detaliu adevăratele probleme ale sistemului comunist; mulţi dintre
intelectualii de marcă, cu orientări de stînga, din chiar
prima jumătate a secolului trecut, după ce s-au întors din
călătoriile oficiale în Rusia, au criticat aspru acest
sistem, negînd mare parte din teoriile pe care le susţinuseră
şi simpatiile politice pe care le avuseseră înainte de a
vedea cu propriii ochi ororile comunismului) nu sînt mulţi cei
care reuşesc să dea o interpretare corectă a faptelor trecute sau
prezente.
Forţa vitală a scrisului
Prin intermediul recenziilor dedicate
unor cărţi precum Cecenia (Ana Politkovskaia), Cămaşa de gheaţă
(William Trevor Volmann), Depeşe (Michael Herr), Satan în
Goray, Gimpel Idiotul (Isaac Bashevis Singer), Speculaţii în
legătură cu Jakob, A treia carte despre Achim, Zile şi ani (Uwe
Johnson), O lume îndepărtată (Gustaw Herling), Saviano aduce
în faţa cititorului realităţi mai mult sau mai puţin
cunoscute în lumea europeană occidentală (războaiele din
Vietman şi Cecenia, situaţia din Germania de Est după instalarea
la putere a comunismului etc.), dar cu toate înfricoşătoare,
precum faptele analizate în Gomora. („Pretutindeni cuvintele
sale şale Anei Politkovskaiaţ au devenit nitroglicerină pentru
Guvernul lui Putin, astfel încît această carte şCeceniaţ
a devenit mai periculoasă decît o emisiune de la televizor,
decît declaraţiile unui martor, decît un proces la
Tribunalul internaţional. Deoarece Cecenia înmănunchează tot
ceea ce Ana a văzut într-unul dintre cele mai cumplite
războaie pe care specia omenească le-a provocat, un război în
care femeile violate şi soldaţii torturaţi trebuiau să declare în
procesele verbale că sînt vinovaţi de violenţele îndurate.“)
Comun acestor volume este faptul că
ele reprezintă, fără excepţie, mărturiile directe ale celor care
le-au aşternut pe hîrtie, în scopul demascării
evenimentelor la care au luat parte şi a vremurilor în care
le-a fost dat să trăiască. („Scriitura literară este
labirintică, multiformă, nu cred că pot să existe drumuri
univoce, dar eu le recunosc pe cele pe care trebuie să-mi pun
picioarele. Philip Roth afirmă că, după Mai este oare acesta un
om?*, nimeni nu mai poate să spună că nu a fost la Auschwitz, nu
că nu ştie de existenţa „Auschwitz-ului, ci că nu a stat chiar
la coadă la uşa unei camere de gazare. Atît de mare este
forţa acelor pagini. Cărţi care nu sînt mărturii,
reportaje, nu sînt demonstraţii, ci îl duc pe cititor în
chiar teritoriul lor, îi permit să fie trup din trupul acelor
oameni. Într-o oarecare măsură, aceasta este diferenţa reală
dintre ceea ce este cronică şi ceea ce este literatură. Nu
subiectul, nici măcar stilul, ci această posibilitate de a crea
cuvinte care nu comunică, ci exprimă, capabile să şoptească sau
să urle, să strecoare în mintea cititorului că ceea ce
citeşte îl priveşte. [...] Forţa vitală a scrisului
continuă să fie condiţia necesară pentru a distinge o carte pe
care merită să o citeşti de una pe care merită să o ţii
închisă. [...] Nu mă interesează literatura ca viciu, nu mă
interesează literatura ca gîndire slabă, nu mă atrag
povestioarele frumoase, incapabile să-şi bage mîinile în
sîngele vremurilor mele şi să privească în ochi
porcăriile politicii şi duhoarea afacerilor.“)
Deşi toate aceste articole au fost
scrise în camere de hoteluri şi de cazărmi sau în
minusculele şi întunecoasele apartamente în care Saviano
este obligat să-şi ducă viaţa de protejat special, deşi
subiectele tratate sînt tulburătoare, analiza tuturor
tragediilor este făcută dintr-o perspectivă foarte umană: „Am
ajuns la concluzia că omul poate fi uman doar în condiţii
umane şi consider că este absurd să-l judeci sever în baza
acţiunilor pe care le săvîrşeşte în condiţii
inumane, după cum este absurd să măsori apa cu focul“, iar
optimismul nu lipseşte niciodată, căci răul nu este relatat de
dragul răului, ci în speranţa că, fiind cunoscut de toţi şi
sub toate aspectele sale, va putea fi, în cele din urmă,
extirpat: „Să povesteşti mizeria oamenilor, toxicodependenţa nu
înseamnă că eşti atras de abject sau că exalţi degradarea.
Ci că vezi cu mai multă claritate propriul timp şi prin
intermediul urmelor prezentului cauţi, ca un arheolog, sedimentările
trecutului acolo unde omul rămîne acelaşi, în dorinţa
sa de putere, în sînge, în cuceriri“.
––––––––––––––––
* Primo Levi, Mai este oare acesta un
om?, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters