Să nu iertaţi, căci nu e căderea
voastră să iertaţi,
În numele celor ce-au fost
vînduţi
Cînd se crăpa de ziuă.
Zbigniew Herbert
La piciorul podului de peste Dunăre,
aproape de vărsarea ei în Marea Neagră, se înfiinţase
în primăvara anului 1952 un lagăr de muncă, în care au
fost aduşi în special ţărani care refuzaseră să intre în
colhozuri. Unul dintre ei, un tînăr din Moldova, de 23 de ani,
care lăsase acasă, în ograda jefuită de miliţieni, doi
copii mici, l-a scuipat în faţă pe comandantul lagărului,
care îl pălmuise fără motiv. A primit 21 de zile de carceră,
dar după două săptămîni a fost dus la infirmerie cu ambele
picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu cătuşe peste
cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. „Cînd a fost
adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa
picioarelor, care putrezise“, consemnează medicul coloniei
penitenciare, care a încercat să îl salveze, cerînd
trimiterea sa la spitalul din Constanţa; dar comandantul,
amintindu-şi scuipatul pe care îl primise în faţă, nu
a aprobat-o. Tînărul a murit în chinuri cumplite după
11 zile, lipsit de vreun tratament şi putrezind cu încetul, de
viu, în infirmeria lagărului. În tot atîtea nopţi
de suferinţă de neînchipuit, strigătele sale de ajutor şi
vaietele au ţinut trează toată suflarea lagărului.
Un alt document consemnează depoziţia
unui deţinut din acelaşi lagăr: „În luna decembrie 1952,
fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi
am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu
m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă
de sînge, şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut pînă
am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi
m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore.
Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot
lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi
m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la
comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de
zile, am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut
acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai
să stai acolo pînă mori. Atunci am încercat să mă
sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a
pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicule şi
în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurîndu-mă“.
Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de un
ofiţer superior venit în inspecţie la colonia penitenciară,
care a mai găsit pe la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi.
Aceştia continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului,
pentru că, după cum declara comandantul, nu îşi încheiaseră
pedeapsa. Inspecţia s-a încheiat cu măsuri administrative.
Cîţiva gardieni au fost sancţionaţi. Nu li s-au mai acordat
prime pe 30 decembrie 1952 şi au fost amînaţi la avansare.
În ochii acestor oameni, cei vii
şi cei morţi erau, în egală măsură, subiect de batjocură.
În colonia penitenciară, într-o zi din iarna anului
1952, „au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a
pus cartoane în gură, pe care le scria numele“. Un deţinut
a fost adus de pe şantier mort, cu un astfel de carton în
gură, „iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor.
Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură“,
se consemna în acelaşi raport. Pe o altă pagină au fost
consemnate următoarele: „după ce un brigadier l-a bătut pînă
la moarte pe un deţinut, acesta a fost pus pe o targă în care
brigadierul bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la
infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat“.
Cu gîndul la acest Iisus din lagăr, am scris cele ce urmează.
*
Nu, nu este literatură – crimele,
torturile au existat întocmai. La fel şi dosarele care le
consemnează şi care au putut fi, pentru o vreme, consultate. Le-am
văzut cu ochii mei şi, cu mîinile tremurînde, am copiat
unele dintre filele lor, din care răzbăteau parcă vaietele şi
rugăminţile celor chinuiţi şi ucişi, ridicîndu-se
deopotrivă către Dumnezeu şi călăii lor.
De la cele petrecute mai sus s-au scurs
mulţi ani. Pînă la căderea regimului comunist din România,
nu se putea pune problema judecării celor vinovaţi pentru crimele
şi abuzurile comise în numele acelui regim, care nu numai că
le-a făcut posibile, dar în numele căruia ele au fost
făptuite. Sistemul nu avea cum să-şi condamne propria politică.
„Raţiunile de stat“ care l-au împiedicat să se
autocondamne au funcţionat şi după dispariţia sa oficială –
semn că, de fapt, undeva, în subteranele unei realităţi care
îl nega sau îl uitase, comunismul a continuat să
trăiască. În mod esenţial, lucrurile au rămas deci
neschimbate. Mitinguri de stradă, rezoluţii şi petiţii nu au avut
decît efecte limitate: aprobarea unei legi prin care se acordă
compensaţii foştilor deţinuţi politici (o pensie calculată în
funcţie de numărul anilor de închisoare, care nu depăşeşte
decît cu puţin echivalentul a o sută de euro pentru un an de
închisoare, şi locuri de veci pe gratis). Mult mai tîrziu,
în 1999, promulgarea unei legi care se definea drept una de
deconspirare a Securităţii „ca poliţie politică“ a
reprezentat un succes minor. Prompt amputată pînă la a nu mai
fi recunoscută nici de propriul ei iniţiator, fostul deţinut
politic Constantin Ticu Dumitrescu, şi mai ales administrată de
persoane care s-au făcut chiar ele instrumente ale moştenitorilor
Securităţii, legea a rămas departe de scopul său. Abia cu doi ani
în urmă, serviciile secrete au cedat parte din arhivele
Securităţii pe care le-au „triat“ în prealabil, vreme de
16 ani. Alte acţiuni propriu-zise de deconspirare a făptuitorilor
unor crime şi abuzuri s-au întîmplat doar în
paginile ziarelor, în lucrări ştiinţifice şi în
memorii ale supravieţuitorilor regimului concentraţionar comunist
şi, uneori, dar din ce în ce mai rar odată cu trecerea
anilor, în emisiuni de televiziune. Condamnarea oficială, la
18 decembrie 2006, de către preşedintele României, Traian
Băsescu, a regimului comunist drept ilegitim şi criminal, de la
tribuna Parlamentului României, şi crearea în decembrie
2005, la iniţiativa prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, a
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, al cărui
preşedinte sînt, reprezintă alte succese parţiale.
Cu toate
acestea, este evident că, după 18 ani de la căderea comunismului,
nimic nu s-a schimbat în mod esenţial. Nici măcar un ofiţer
din Securitate, fosta poliţie politică comunistă, nu a fost trimis
în judecată, nici un activist al partidului nu a răspuns
penal sau prin pierderea rangului de demnitar, pe care mulţi dintre
ei l-au ocupat după 1989, pentru faptele din trecut, pentru crimele
şi abuzurile pe care le-au comis, ordonat sau inspirat. Sînt
nevoit astăzi să pun un diagnostic necruţător. Procurorii nu au
făcut mai nimic, în lipsa unei voinţe politice, manifestată
prin legi şi dispoziţii care să urnească în această
direcţie imensul aparat birocratic al justiţiei. Vinovaţii îşi
încasează liniştiţi pensiile, fireşte, mult mai mari decît
acelea ale victimelor lor. Chiar şi morţi, ei au loc de veci în
cimitire militare şi parte de onoruri, după grad, iar pînă
atunci sînt trataţi cu grijă în clinicile Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Uneori au şi dileme, precum un
general magistrat, Şerbănoiu, cu care am stat de vorbă mai demult.
El a fost preşedinte al multora dintre instanţele de judecată
militare care au condamnat la milenii de închisoare numeroase
„loturi“ de deţinuţi politici. După 1989, a fost numit
director în Ministerul Justiţiei şi a avut în sarcină,
între altele, eliberarea de acte doveditoare pentru foştii
deţinuţi politici, în vederea stabilirii pensiilor acordate
cu zgîrcenie de autorităţi. „Ce ţi-e şi cu lumea,
domnule!“, se mira sincer, într-o bună zi, bătrînul
magistrat. „Eu i-am băgat la închisoare, şi-acum tot eu le
dau adeverinţe pentru asta!“
Aşa arată lumea în care trăim.
Renaşterea ţării, reconcilierea naţională, restituirea
adevăratei imagini a României, lucruri despre care atît
de frumos vorbesc politicienii, nu s-au petrecut în toţi
aceşti ani, îndeajuns de mulţi pentru ca nou-născuţii din
1989 să fi căpătat drept de vot. Refuzul distanţării de trecut
aruncă România în braţele nostalgiei după comunism.
Este cu siguranţă mult mai mult decît ar fi putut spera
foştii activişti ai partidului şi securiştii în zilele din
decembrie 1989. Acum, cînd România a trecut pragul
Alianţei nord-atlantice cu ei la cîrmă, tranziţia
comuniştilor de la Ceauşescu la NATO poate fi socotită drept cea
mai de succes telenovelă românească. În regia
Partidului, după scenariul Securităţii. Singurele reforme reale
sînt libertatea cuvîntului şi a presei şi pluralismul
politic, dar şi acestea sînt adesea subminate de omniprezenţa
unei mafii postcomuniste bine organizate, care controlează mare
parte din media şi din politicieni, indiferent de culoarea lor
politică. În România, comunismul nu a dispărut, ci s-a
privatizat. Deşi părea că ar fi murit, că s-a sinucis în
decembrie 1989, el se află, de fapt, în moarte aparentă. A
murit creierul său, dictatorul, ideologia; dar celulele sînt
încă vii.
*
Faţă de celelalte regimuri totalitare
comuniste din ţările satelite ale fostei Uniuni Sovietice, în
România comunismul a avut o notă particulară, constînd
într-o mixtură între stalinism şi modelul comunismului
asiatic, marcat de o centralizare excesivă, cultul personalităţii,
absenţa oricăror reforme, ceea ce a dus la degradarea continuă a
vieţii, şi, nu în ultimul rînd, o politică represivă
accentuată.
În România comunistă, de
la început şi pînă la căderea regimului, omul de rînd
a fost supus unei agresiuni continue, unui control excesiv, inclusiv
al vieţii private. Omul de rînd îşi ducea existenţa
între locul de muncă şi pereţii casei, iar fericirea însemna
o bucată de carne cumpărată după ore întregi de stat la
coadă. În condiţii de continuă lipsă a celor necesare unui
trai decent, stabilitatea regimului a fost în permanenţă
apărată de un adevărat triunghi represiv, care avea la baza sa
deciziile partidului, susţinute, pe de o parte, de acţiunile
Miliţiei şi ale Securităţii şi, pe de altă parte, de către
justiţia comunistă. În acest triunghi al morţii au fost
distruse destinele a peste 2 milioane de oameni, a căror vină era
doar aceea că renunţau cu greu la libertate şi îndurau la
fel de greu sărăcia şi lipsurile. Represiunea a fost îndreptată
în special împotriva celor ce au ales să lupte deschis,
cu arma în mînă, împotriva comunismului, dar şi a
ţăranilor care s-au răsculat împotriva colectivizării.
Supunerea a fost obţinută prin violenţă, iar materia primă
utilizată a fost frica, prin care regimul şi-a impus controlul
asupra majorităţii populaţiei. A fost însă de ajuns o
scînteie pentru ca întregul edificiu să se prăbuşească.
Reprimarea violentă a manifestaţiilor împotriva dictatorului
Ceauşescu, în decembrie 1989, rezidă tocmai în
specificul regimului comunist din România, în opacitatea
sa totală faţă de orice reformă, în afinitatea sa faţă de
practicile staliniste şi într-un centralism de tipul
despoţiilor asiatice.
Dar ceea ce în alte state fost
comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, se consumase
deja, anume instaurarea unui „comunism cu faţă umană“, în
România a început abia odată cu prăbuşirea regimului
Ceauşescu. După 1989, a început un proces de „privatizare a
comunismului“, în urma căruia, deşi au renunţat la
componenta ideologică, foştii comunişti, asistaţi de ofiţerii
poliţiei politice a fostului regim, au reuşit să-şi consolideze
poziţii economice şi să aibă un greu cuvînt de spus, pînă
astăzi, în politica internă a României. Sugestiv pentru
această situaţie este faptul că în România, deşi ţara
este membră NATO şi a Uniunii Europene, nici o crimă săvîrşită
în numele comunismului nu a fost pedepsită pînă acum,
la 20 de ani din momentul în care nişte necunoscuţi incendiau
cu ajutorul unor cauciucuri, ca semn al revoltei lor, o imensă
statuie a lui Lenin din capitala României. Atunci, pe 10
decembrie 1987, odată cu acest gest temerar, ei au scris pe soclul
statuii: „Daţi-ne ţara înapoi!“. Ţara a rămas însă
şi astăzi a lor, a activiştilor şi a comuniştilor. Singurele
lucruri la care aceştia au renunţat sînt partidul unic,
interminabilele şedinţe ideologice şi monopolul asupra
informaţiei. Dar nimeni nu a plătit pînă acum vreun preţ
pentru crimele şi atrocităţile comise, deşi în arhive
dovezile în legătură cu ele sînt nenumărate. Am
învăţat că, nici chiar atunci cînd statuile lor ard,
zeii nu mor şi nici credinţa în ei.
*
În 22 decembrie 1989, sub asaltul
mulţimii, un grup de ofiţeri din garda lui Ceauşescu s-a refugiat
într-un garaj al Comitetului Central al Partidului Comunist, de
unde a asistat neputincios la fuga dictatorului şi la evenimentele
care au urmat. Comandantul acestor ofiţeri, colonelul Burlan, fostă
sosie a lui Ceauşescu, şi colegii săi au aşteptat acolo două
zile, încercînd să-şi contacteze superiorii şi să
afle care sînt noile ordine. În cele din urmă, la uşa
garajului a apărut un transportor blindat, de pe care au coborît
un bărbat în civil – pe care îl văzuseră la
televizor alături de Ion Iliescu, autoproclamatul lider al Frontului
Salvării Naţionale, care preluase puterea – fostul lor comandant,
şeful Securităţii, Iulian Vlad, şi un militar – pe care îl
văzuseră de asemenea la televizor, lansînd apeluri către
armată. Ce a urmat, povesteşte colonelul Burlan: „am primit ordin
să ne strîngem şi să depunem jurămîntul faţă de
Front. Ne-am aliniat“1. Şi, aşa, aliniaţi, au intrat în
tranziţie.
Această mică poveste ilustrează ceea
ce s-ar putea numi „paradoxul român“2: o răsturnare de
putere în care represiunea ordonată de fostul regim a făcut
1.104 morţi şi 3.352 de răniţi, la capătul cărora România
avea o singură certitudine – Ceauşescu murise. Partidul comunist
a dispărut, s-a spus, odată cu fuga lui. În România nu
mai exista, dintr-odată, nici un comunist. Puterea a fost preluată
de Frontul Salvării Naţionale, apărut nu se ştia de unde şi din
care făcea parte toată lumea. Liderul providenţial al Frontului,
Ion Iliescu, vorbea engleză şi franceză, e drept, cu un accent
pronunţat, dar suficient de corect. A apărut la televizor descheiat
la cămaşă şi fără cravată. Deşi se referea întodeauna
la „revoluţie“, s-a ferit să condamne fostul regim, ci numai pe
Ceauşescu, care „întinase valorile socialismului“ şi
care, de altfel, a fost executat alături de soţie, chiar în
ziua de Crăciun a anului 1989. Pe măsură ce timpul trecea, oameni
şi instituţii au trecut de partea noii puteri. Curînd,
România avea un nou guvern provizoriu. Dar echipa care a
„umplut“ vidul de putere creat după fuga lui Ceauşescu nu avea
nimic comun cu idealurile anticomuniste ale mişcării de stradă. Ea
era formată din activişti marginalizaţi de dictator, structural
apropiaţi de practica şi ideologia comunistă. Aceşti oameni au
dat o lovitură de stat revoluţiei străzii, începută la
Timişoara în 17 decembrie şi continuată în zilele
următoare în Transilvania şi la Bucureşti, pînă cînd
sîngele morţilor şi al răniţilor a fost acoperit sub
banalitatea cotidianului zilnic al unui regim care s-a autodefinit
drept „democraţie originală“.
*
Nimeni nu poate nega un adevăr de
bun-simţ – şi anume că instaurarea comunismului s-a produs prin
represiune; la fel s-a întîmplat şi cu menţinerea
regimului. În absenţa ocupaţiei sovietice, care în
România s-a încheiat în 1958, rolul ei a fost
preluat de instituţiile represive create ca instrument al acesteia,
între care Securitatea avea rolul de vîrf de lance,
secondată de aparatul Justiţiei şi de Miliţie. Fără represiune,
regimul nu ar fi supravieţuit mai mult de cîteva zile. La fel,
nici dictaturile personale ale lui Dej şi Ceauşescu nu ar fi avut
şanse de impunere, fără a fi profitat de un climat caracteristic
terorismului de stat3, concept perfect aplicabil în spaţiul
politic al comunismului românesc. Prima caracteristică a
terorismului de stat presupune „o anumită organizare ideologică,
bazată pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neîndoielnică
şi care serveşte pentru a scuza sau a justifica distrugerea
oponenţilor ei“. „Dictatura proletariatului“ şi „făurirea
societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ au reprezentat
acoperirea regimului faţă de procedeul anihilării duşmanilor
„interni sau externi“. Constituţia şi ordinea legală puteau fi
încălcate sau ignorate în cazul în care aceste
„raţiuni supreme“ o impuneau. Al doilea element caracteristic
terorismului de stat presupune „un organism coerent de propagandă,
care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor
aplicate şi contraatacă şi stigmatizează poziţiile contrare“.
Acesta şi-a găsit corespondentul în aparatul propagandei
comuniste. Cel de-al treilea element al terorismului de stat,
„disciplina internă“ a membrilor organismului instituţional a
cărui funcţie este aplicarea mijloacelor coercitive, a funcţionat
ca regulă de bază în aparatele Securităţii, Justiţiei şi
Miliţiei, cele trei elemente ale triunghiului represiv care au
asigurat supravieţuirea comunismului în România. Un
triunghi în care s-au distrus milioane de destine, în
care au dispărut sute de mii de vieţi. Acest triunghi al fricii îi
macină încă pe mulţi. Urmele sale sînt vizibile,
apăsarea persistă.
Întrebarea care mi se pune cel
mai des, de cînd mă ocup de investigarea crimelor
comunismului, este dacă nu mi-e frică. Această întrebare se
repetă de fiecare dată după o iniţiativă, precum propunerea
recentă a unui proiect de lege care prevede reducerea pensiilor
ofiţerilor de securitate, ale activiştilor de partid, ale
magistraţilor şi miliţienilor care în timpul comunismului au
săvîrşit fapte ce au lezat drepturile omului, pînă la
nivelul pensiei minime pe economie. Chiar dacă, se spune, sînt
şanse mici ca legea să fie votată de Parlament, asemenea
iniţiative au sprijin popular, dar şi efecte imediate pentru
iniţiator, cum ar fi ameninţări sub diferite forme. Nu este o
muncă uşoară, iar soţia şi băiatul meu trăiesc de trei ani
undeva în Germania, unde se află la adăpost de ameninţări.
Dar nu sînt dispus să renunţ, cum nu am fost nici după
moartea lui Alexander Litvinenko, cu care am fost în relaţii
apropiate. Este bine să te fereşti, îmi spunea prietenul meu
Vladimir Bukovski, căci precauţiile nu înseamnă frică, ci
tocmai înlăturarea ei. Astfel că, în toţi aceşti ani,
am continuat cercetările în arhive şi am descoperit pînă
în prezent 107.294 de victime directe ale Securităţii; despre
alţi 250.000 de oameni, condamnaţi din motive politice, se află
date în arhivele Ministerului Justiţiei; alte 2.400 de dosare
politice sînt la Procuratura Generală. Am mai găsit date cu
privire la 173.000 de deportaţi; 118.068 de internaţi în
lagăre de muncă. Cifre bazate strict pe documente păstrate în
arhive, fără a le socoti pe cele care s-au distrus, pierdut,
deteriorat; sau, pur şi simplu, ce nu s-a trecut pe hîrtie.
Cifre ce reprezintă tot atîtea destine frînte. totalul
este oricum impresionant: 640.762 de oameni; dacă e să luăm în
considerare membrii familiilor lor, care au suferit diverse
persecuţii, de la pierderea locului de muncă la excluderea din
învăţămînt, putem lua în calcul peste 2 milioane
de oameni care au suferit diverse forme de represiune. Dintre cei
închişi în lagăre şi închisori, o treime au
murit acolo şi o altă treime în primii ani de la eliberare.
Un număr pe care îl estimez ca fiind de peste 7.000 de oameni
au fost executaţi fără judecată, odată cu impunerea
colectivizării agriculturii. Au murit în închisori
oameni care au reprezentat elita democratică, intelectualitatea
României; au suferit copii care nu au apucat să simtă în
copilăria lor gustul unei ciocolate, dar care au văzut cum le erau
umiliţi părinţii; sau au fost ucişi simpli ţărani, răstigniţi
pe cuie, în lagăr, pentru că nu au vrut să intre în
colhoz. În numele tuturor acestora, al familiilor şi urmaşilor
lor, o condamnare simbolică, fie chiar rostită de la tribuna
parlamentului de către preşedintele României, este
insuficient. Ca peste tot în lume unde au avut loc asemenea
crime, care pot lesne fi încadrate drept crime împotriva
umanităţii, ele se cer scoase la iveală. Scuzele formale
prezentate urmaşilor nu ajung. Făptaşii trebuie să fie pedepsiţi
prin judecată, chiar şi după moartea lor, prin judecata istoriei,
după adevăratul chip ce l-au purtat – cel al morţii4.
––––––––––
1. Lumea Magazin, nr.11/2001.
2. „Paradoxul român“, formulă
pe care mi-am permis să o utilizez aici, este titlul cărţii de
succes a eseistului român Sorin Alexandrescu, care trece în
revistă mai multe episoade controversate din istoria României.
3. Ernesto Garzon Valdes, El terrorismo
de estado, în Revista de estudio politicos nr. 65, Madrid,
1989. Vezi şi Marius Oprea, Cuvînt înainte la
Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente
(1949-1989), Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.9-17, cu privire la
caracteristicile terorismului de stat în România
comunistă.
4. Fragmente din textul conferinţei au
apărut în volumul Moştenitorii Securităţii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2004.
––––––––––
Textul intervenţiei susţinute de
Marius Oprea în cadrul Conferinţei Internaţionale Fall of the
Berlin Wall: from Budapest to Vilnius, care a avut loc în
intervalul 5-6 iunie 2008 la Vilnius, Lituania. Conferinţa a fost
dedicată celei de-a XX-a aniversări a Mişcării de Independenţă
din Lituania, „Sajudis“, a Fronturilor Populare din Estonia şi
Letonia, precum şi celei de-a XL-a aniversări a Primăverii de la
Praga.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters