OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eseistii francezi din ultimii 10-20 de ani – sa-i numim aici pe cei mai cunoscuti: Luc Ferry, Alain Finkielkraut, Pascal Bruckner, Clément Rosset, Guy Scarpetta, BHL, André Glucksmann, dar si altii, pentru care eticheta nu convine intru totul – au doua modele, de viziune si de scriitura deopotriva: unul ar fi preopinentul de-o viata al lui Sartre, Raymond Aron, iar celalalt, Jean Baudrillard. Unul este asadar liberal, de moda kantiana, criticista, iar discipolul sau cel mai valoros este probabil Luc Ferry. Al doilea e stingist, urmat, cu devieri, de Pascal Bruckner si, partial, de Alain Finkielkraut. Scarpetta, Rosset si Glucksmann ii mostenesc pe ambii, dar nu numai pe ei. BHL, singur, poate, tinjeste dupa „secolul lui Sartre“ in care vointa de a spune totul avea intiietate asupra pertinentei expunerii. Toti acesti eseisti enumerati mai sus, si altii inca, mostenesc cite ceva de la „intelectualul“ francez, sint niste post- sau anti-intelectuali pentru care „recursul la universalitate“ s-a emancipat de sub tutela obligatiei activismului politic si ideologic. Ei nu mai sint „intelectuali“, fie in varianta grandios-sartriana sau in cea circumstantial-foucauldiana. Ajuns pe patul de moarte, si cu limba de moarte, „intelectualul“ francez de azi isi recompune genealogia privind prin termopan la o societate care pare sa se descurce foarte bine si fara Dumnezeu, dar si fara el, „intelectualul“ (vezi doliul in care s-a invesmintat cultura franceza la moartea lui, cartile lui Michel Winock).
Ce au atunci in comun, sa spunem, un Sartre si Pascal Bruckner sau, chiar mai recent, un Bourdieu si acelasi Pascal Bruckner? Raspunsul rezida in rolul social pe care si-l aroga prin ceea ce scriu. Cum necum, ca e vorba de Sartre sau de Bruckner, (anti-)„intelectualul“ francez vrea sa problematizeze trasaturile considerate de el esentiale ale existentei individului si societatii care-l include.

Textele intelectualului francez de descendenta baudrillardiana (dar, ca sa fim corecti, inspirate si de Raoul Vaneigem sau Guy Debord, situationistii de la 1968, adica) perpetueaza mania revolutiei la care francezii nu renunta usor de doua secole incoace, fie ca la tribuna stau Voltaire, Robespierre, Zola, Sartre sau, de data asta la poarta fabricilor, Pierre Bourdieu. Intelectualul francez trebuie sa ii reaminteasca permanent societatii, prin trimiteri elogioase sau critice, implicit sau explicit, ca Marx a fost si continua sa ramina un mare filozof. Dar, in ultima vreme, fie ca e vorba de lucrari „voioase“ à la Clément Rosset, fie de studii granitic-academice precum cel scris in urma cu trei ani de Didier Franck (Nietzsche et l’ombre de Dieu), gindirea franceza se elibereaza ideologic sub impulsul vital al filozofiei lui Nietzsche. De aceea poate textele unui intelectual francez au fost, pina deunazi, in masuri diferite, manifeste. Asa si trebuiau citite, ca niste texte mobilizatoare. In retorica statea succesul lor literar si/sau, cind era cazul, esecul lor teoretic. (Anti-)„intelectualii“ de astazi scriu viatice, fascinati de fulminantul succes al cartilor care ne „predau“ viata, elaborate de tot felul de guru asiatici, unii foarte inteligenti, de altminteri, altii, jalnice clone. Mai concis, intelectualii scriau pentru a schimba societatea, noii intelectuali scriu pentru a schimba individul.

Cit despre viziunea istorica pe care si-o insusesc, ea este aproape mereu cea impusa in 1966 de Foucault, care situeaza la sfirsitul secolului al XVIII-lea, adica „recent“, aparitia „omului“.
Din 1979, de la Noua dezordine amoroasa, Pascal Bruckner si-a luat in serios rolul de anti-„intelectual“, adica de gropar al „visului francez“, cel nutrit de studentii de la 1968, dintre care eseistul face parte. Pascal Bruckner este un trouble-fête intr-o societate care de asta data ofera, prin hedonismul afisat si promovat – acela al individului-consumator –, panaceul tuturor problemelor existentiale ale occidentalului contemporan, cu conditia ca acest individ sa nu deroge de la regulile sistemului – sa-l numim capitalist, desi, crede eseistul, atit comunismul, cit si democratia occidentala impun o fericire standard, otravind-o si schimbindu-i semnul. Societatea hi-tech, in care totul este de vinzare, se vede sufocindu-se sub greutatea bunastarii pe care nu inceteaza s-o sporeasca cu obstinatia cu care, in comunism, planurile cincinale nu existau decit pentru a fi depasite.

Pascal Bruckner, care cunoaste bine pretul succesului si nu-si epuizeaza resursele de a-l plati iar si iar, exploateaza la suprafata zacamintul teoretic si retoric din opera lui Baudrillard. Fericirea, iata, dupa sex si strins legata de el, o tema care nu se poate sa nu atraga cititorul de toate virstele, cititorul amator, care a auzit de Kant si Hegel sau chiar de Jankélévici si Amiel, citati ocazional cu enunturi de doua-trei rinduri, dar a auzit, sau este curios sa auda despre asa-numitele Pacs, Pacte civil de solidarité, un fel de contract de concubinaj mai adaptat individului emancipat decit certificatul de casatorie, sau despre Pierre Pinoncelli care a aruncat manusa manusii aruncate establishment-ului artistic de catre Marcel Duchamp, usurindu-se in celebrul pisoar (happening la patrat).
Lucrarea lui Pascal Bruckner n-are valente teoretice deosebite (un eseu inrudit cu Euforia perpetua este L’Homme-Dieu ou Le Sens de la vie, scris de Luc Ferry in 1996, o lucrare solida), nici furie iconoclasta, nici sententiozitate. Nu da dovada de acribie stiintifica deosebita, nu investigheaza in adincime, nu propune grile de interpretare, nu sapa hermeneutic.

Din punctul de vedere al viziunii istorice, se inscrie in trend-ul general francez despre care vorbeam, pentru care secolul al XVIII-lea reprezinta inceputul erei noastre, interpretare amendata de destui istorici, si pe drept cuvint, dar pe care intelectualul francez o branseaza la priza de fiecare data cind vrea sa-si asculte melodia preferata. Secolul al XVIII-lea ar fi, asadar, hegelian vorbind, intilnirea omului cu sine insusi intr-un spatiu desacralizat si privat de chipul patern al unui Dumnezeu – mar al discordiei scolastice. Secolul al XVIII-lea ar fi momentul in care, ca in hocus-pocus-ul genial al lui Foucault, s-a nascut dorinta laica de fericire in mintea unui om nou, acela definit in celebra Enciclopedie. Fericirea, astazi, isi este siesi povara, crede Pascal Bruckner, pentru ca lipsa ei devine automat nefericire, pentru ca criteriul performantei impus si intr-ale spiritualitatii a ajuns sa spurce fragila existenta umana. Traim intr-o societate ticsita de imperative, printre indivizi care cer prea mult de la ei, cu o lipsa de masura ucigasa. Traim, cu alte cuvinte, intr-o societate bolnava de anxietate care, la capatul unor vinatori de reusite, satisfactii, idealuri, daca nu cumva spunem prea mult, se prabuseste in plin fuleu sub propria greutate si cade intr-o depresie bulimica, bine intretinuta prin „strategiile fatale“ deconspirate de Jean Baudrillard.

Cartea „Copilului divin“ al eseului francez este, in conditiile spatiului mental care a nascut-o, cathartica. Ea se adreseaza depresivilor, abulicilor, vietilor caldute care si-au pierdut termostatul, nu pentru a le oferi solutii, ci pentru a-i mai palmui roborativ, pentru a le deschide ochii in 3,14 si, nu in ultimul rind, asupra lor insisi. Pentru a ispiti succesul, eseul lui Pascal Bruckner trebuie sa ofere surprize, sa irizeze pe ici pe colo senzational, ca orice emisiune de televiziune care se respecta. Fara sa exhibe o baza teoretica serioasa, am mai spus-o, eseul lui Pascal Bruckner imbina crimpeie de cultura formativa cu informatie mass-media si compune, ca la Lego, figuri cu care cititorul se joaca din placere, pentru a invata despre sine. Euforia perpetua este oglinda unei lumi. Si sociologie, si psihologie, si literatura, si filozofie, Euforia perpetua vorbeste despre individul dezabuzat si debusolat, acela impus in literatura franceza cu trei ani in urma de Michel Houellebecq, in Particulele elementare, un individ pentru care sexul constituie unica activitate prin care mai poate spera sa-si suporte existenta, si caruia, o data solutia fiziologica la indemina epuizata, moartea ii pune brusc piedica. Dintre toate cartile care au aparut in ultima vreme, Euforia perpetua nu este, desigur, cea mai importanta.

Este insa una de care avem nevoie – orgoliul intelectualului de a-i fi cerute textele se vede satisfacut; el, Pascal Bruckner, vorbeste iar, dar acum doar din pagina, multimii. Nu este o lucrare care sa suscite polemici pretentioase, dovada si interviurile acordate de autor, prezent recent la Bucuresti pentru lansarea acestui volum, atit revistei „destepte“ Dilema, cit si unor cotidiane centrale si, printre altele, saptaminalului TV Mania. Dovada ca cea mai ferventa bruckneriana autohtona este nimeni alta decit abyssal-cioraniana Chris Simion, acum regizor si dramaturg, „micuta Picasso“ a literelor romanesti de acum citiva ani.
Pentru a nu-i isca vise neplacute cititorului care se regaseste in trasaturile individului contemporan enuntate cu pretentie de model paradigmatic, Pascal Bruckner incheie in nota optimista: „Fericirii propriu-zise ii putem prefera placerea ca scurt extaz furat mersului lucrurilor, veselia (poate ar fi trebuit tradus voiosia, termenul nietzschean, subl. mea, A.M.), betie usoara care insoteste desfasurarea vietii, mai ales bucuria, care presupune surpriza si inaltare. Caci nimic nu se compara cu irumperea in viata-ne a unui eveniment sau a unei fiinte care ne pustieste si ne farmeca. Intotdeauna sint prea multe lucruri de dorit, de descoperit, de iubit. Si parasim scena fara macar sa fi gustat din sarbatoare“.

Ce sa mai adaugam, noi, oameni ai anului 2000(1), care i-am citit de mult pe Gide cu ale sale Fructe ale pamintului, dar si pe un Emmanuel Lévinas sau pe o Hannah Arendt, care tinjim s-o fi intins vreo saptamina la Woodstock in ’69 (chit ca eu unul nici nu ma nascusem pe atunci), dar nici evrei in anii ’30 n-am fi vrut sa fim, ce sa mai spunem despre o concluzie pe care nu o intilnim pentru prima oara (dar nu spunea Noica acum vreo saptezeci de ani ca orice mare filozofie sfirseste intr-o banalitate?) si pe care n-avem destula experienta s-o contrazicem? Important este ca am fost flatati, Pascal Bruckner a vorbit despre noi, si cite texte contemporane cu volée-uri filozofice mai vorbesc despre noi, oamenii de rind din (sau inspre) lumea opulenta a Occidentului decadent?
Daca vreti, Euforia perpetua este o carte fara coloana vertebrala teoretica, cu o „ontologie slaba“, dar suficient de vie pentru a-i face pe cititorii sai inteligenti sa traiasca prin procura lecturii. Este o carte, pentru a nu omite vocabula, postmoderna. Ce altceva s-ar mai putea spune dupa acest cuvint? Totul, ceea ce nu se poate, sau nimic.