Ororile din istoria umanităţii devin
uneori simple poveşti a căror reamintire nu mai înseamnă,
poate, decît un act lipsit de puterea de transpunere a groazei
şi a spaimei încercate cîndva de mii de oameni.
Receptarea acestor fapte ajunge să fie însoţită de detaşare.
De pildă, Torquemada şi crimele înfăptuite de Inchiziţie
sînt semne ale unui trecut pe care nu ni-l mai asumăm şi care
nu mai provoacă un sentiment acut al responsabilităţii. În
mentalul colectiv, marii criminali ai istoriei, cu cît sînt
mai îndepărtaţi de momentul prezent, cu atît tind să
gliseze către domeniul ficţiunii, ajungînd să fie
resemnificaţi pînă la a deveni eroi de romane sau de filme.
Sînt însă crime şi
atrocităţi ce rezonează încă puternic, iar amintirea lor nu
poate să stîrnească decît acel sentiment al
culpabilizării ce sugerează necesitatea de a păstra vie în
memorie imaginea unor fapte din istorie, ce acum ni se par de
neînchipuit. Refuzul sau neputinţa de a rememora teroarea
istoriei ar avea drept consecinţă uitarea, cu garanţia aproape
sigură a repetării celor mai teribile greşeli, printre care se
numără crimele comise împotriva evreilor, în numele
unei aşa-zise purităţi rasiale. Amintirea Auschwitz-ului, după
mai bine de jumătate de secol, este încă vie şi dureroasă,
iar cartea lui Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la
Auschwitz, e o dovadă în plus că evenimentele din timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, cînd evreii sînt
împinşi în sfera marginală a duşmanului par
excellence, nu pot şi nu trebuie să fie încă îngropate
într-un compartiment al trecutului despre care credem că este
pentru totdeauna abolit.
Contemporani cu bunicii sau cu părinţii
noştri, oamenii care au trecut prin experienţa terbilă a lagărelor
naziste nu pot fi încadraţi în seria reconfortantă a
personajelor romaneşti. Povestea romanţată ar fi o recompensă
prea măruntă pentru cei care ne sînt dovada incomodă a
faptului că două mii de ani de greşeli ale istoriei nu au reuşit
să ne ofere suficientă maturitate. Este încă nevoie de
mărturii vii, intense, care să păstreze autentic fiorul groazei,
în consecinţă, de mărturii neajustate stilistic.
Pentru cei care au uitat sau au ignorat
trecutul în ceea ce are el mai întunecat şi mai ruşinos,
Dieter Schlesak oferă ocazia unei anamneze pînă la acel
fragment temporal în care s-a dorit exterminarea evreilor, un
răstimp de cîţiva ani a căror amploare psihologică se
prelungeşte pînă în prezent. Cartea lui Schlesak nu
este o poveste centrată, aşa cum ar părea sugerat în titlu,
pe un singur personaj. Documentaţia pe care o foloseşte Schlesak
are în vedere declaraţii ale naziştilor judecaţi şi
condamnaţi, de pildă, în procesul de la Frankfurt, primul
proces al Auschwitz-ului (documentaţia este bogată, Schlesak
trecînd în bibliografia consultată atît texte
memorialistice, cît şi scrisori şi jurnale personale,
interviuri cu Capesius, documente din arhiva acestuia etc.).
Mărturiile lui Capesius – pe care Schlesak l-a cunoscut în
copilărie –, conducător al farmaciei SS de la Auschwitz, deţinînd
ultimul grad, cel de sturmbahnfürer (maior), se alătură celor
ale altor participanţi la maşinăria infernală a nazismului, ca de
pildă, doctorul Fritz Klein, doctorul Johann Paul Kremer sau Irma
Grese, supraveghetoare SS în lagărul de femei din Ravensbrück.
Schlesak alternează aceste mărturii cu cele ale cîtorva
supravieţuiori ai Holocaustului, cum sînt profesoara Ella
Solomon sau mama ei, Gisela Bohm, medic pediatru. Mai cutremurătoare
decît amintirile lor, care privesc faptele retrospectiv, sînt
fragmentele altui supravieţuitor al lagărelor naziste, Adam.
Marcate în italic, consemnările acestuia se diferenţiază de
celelalte mărturii învăluite de privirea retrospectivă prin
faptul că sînt extrase din jurnalul ţinut în plină
desfăşurare a cruzimii: „poate că oroarea e aşa de vie şi de
reală în micile «suluri» de cenuşă fiindcă Adam
scrisese în plină oroare şi în timp ce trăia oroarea,
deci în ACEA stare inexplicabilă de coşmar de la Auschwitz,
incomprehensibilul de ACOLO“. Adam, „ultimul evreu din
Sighişoara“, exprimă cel mai puternic traumele nevindecabile ale
celor care au fost „dincolo“ şi s-au întors la o viaţă
ce nu le mai aparţine. Spaima nedefinită, înrădăcinată în
tot ceea ce îl înconjoară îl transformă pe Adam
într-un prizonier al propriilor amintiri. Poate cea mai
teribilă senzaţie este cea a prizonieratului în libertate,
sentimentul că viaţa din timpul zilei este doar un vis frumos din
care se trezeşte în coşmarurile ce îi otrăvesc nopţile
şi care, prin intensitatea lor, se transformă în adevărata
realitate. Libertatea devine adevărata închisoare, prin spaima
că oricînd o poţi pierde. Odată ce te-ai aflat în
închisoare nu mai poţi ieşi din ea, claustrarea devine una
mentală.
Pierderea identităţii este una dintre
cele mai cumplite consecinţe ale lagărelor naziste: transformarea
individului într-o masă uniformă, într-un „singur
corp lipsit de atractivitate“. Surprinzătoare este durerea încă
vie a lui Adam în urma pierderii identităţii sale germane:
„abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu […],
eu eram german, iar ei erau animale […] şi aşa rămîn cu
toate sentimentele mele, cu întreaga mea existenţă, cu
poeziile şi jurnalele mele“.
Dezumanizarea atinge nu numai călăii,
ci şi victimele. Deţinuţii ajung să vadă în moartea celor
de lîngă ei o şansă în plus pentru supravieţuirea
lor. Dar rămînerea în viaţă nu este o garanţie pentru
păstrarea echilibrului: amintirile din timpul terorii se întorc
cu efectul unui bumerang pentru unii dintre foştii deţinuţi, care
se sinucid după ce reuşiseră, aproape prin minune, să se salveze.
Sînt o serie de scene teribile
prin cruzimea lor: trupuri moarte – destinate crematoriului –,
peste care este aruncată o fată încă vie, infirmă; replici
ce împietresc prin cinismul şi prin lipsa lor de umanitate –
la cererea disperată a unui bătrîn de a vorbi cu comandantul,
i se răspunde că, foarte curînd, îl va avea în
faţă pe comandantul suprem: „dar fii atent: să spui şi acolo
Heil Hitler!“; starea de nesiguranţă a celor care abia sosesc în
lagăr, disperarea de a se agăţa de ceea ce mai rămăsese din
averea lor, crezînd că le va fi de ajutor; imposibilitatea de
a conştientiza că sînt, într-adevăr, destinaţi
morţii, după o serie de criterii pe care nu le pot înţelege.
Colajul de fragmente, ce trec de la
notaţiile emoţionante ale supravieţuitorilor la stilul detaşat al
acuzaţilor, sugerînd că tot ceea ce se petrecuse fusese în
limitele normalului, toate acestea trecînd prin firul roşu,
unificator al destăinuirilor lui Adam reiterează un cadru de
coşmar, de infern dezlănţuit pe pămînt. Din păcate, nu a
fost o simplă reprezentare ficţională a răului, un tip de
alegorie cu care ne obişnuiseră scrierile Evului Mediu, ci un
episod real, care nu trebuie trecut sub tăcere.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters