Resemnarea este antidotul perfect la revoltă. Greva totală a
fost parţială; şchioapă şi inhibată de posibile represalii şi de conştiinţa
inutilităţii protestului. Cadrele didactice şi-au lăsat elevii să bîntuie
aiurea prin şcoli, iar singurele probleme pe care le-au creat au fost pentru
părinţi. Liderii sindicatelor din învăţămînt s-au războit în procente de
participare cu ministrul de resort şi au acuzat de intimidare autorităţile
şcolare de pe toate palierele ierarhice. Ministrul s-a lăudat, în schimb, că a
salvat bacalaureatul. Nu şi educaţia. A gestionat momentul ca un politician de
duzină, mizînd pe trădare, profitabilă doar pe termen scurt. Altul, în locul
lui, mai înţelept, şi-ar fi dorit un adversar redutabil, pe care să şi-l facă
partener de calibru, un corp profesoral solid şi unit, capabil să reziste
presiunilor, nu unul care să se frîngă la primul asalt protestatar şi care să
contabilizeze, penibil, măruntele succese punctuale ale grevei într-un eşec de
ansamblu. Derută, teamă, frustrare, reprezentativitate discutabilă a liderilor,
lipsă acută de încredere în aceştia, dar şi în şansa de a schimba ceva. Boli
cronice ale societăţii româneşti. Modelul neputinţei este replicat la toate
nivelurile, astfel că nici măcar un proiect de o zi – greva generală – nu a
putut fi dus pînă la capăt. Măcar atît să fi învăţat de la greci – abilitatea
de a face grevă, adică de a nu face nimic, dar temeinic şi cu mesaj.
După ce a salvat bacul, puterea încearcă să se conserve pe
sine. Bacul şi Bocul la pachet, priorităţile momentului. Protejat de o
majoritate creată artificial, care nu mai are nici o legătură cu votul din
2008, Guvernul va fi ţinut în viaţă cel puţin pînă la toamnă. Îi vor veni,
totuşi, de hac cifrele, şi nu opoziţia sau sindicatele nevolnice. Inexpresivul
ministru al Muncii, cu nume predestinat să prevestească răul, anunţă, deja,
nivelul următor al Apocalipsei bugetare. Salariile din sistemul public riscă să
scadă cu alte zeci de procente, dacă austeritatea de acum nu este digerată sau
nu dă roade. Digerată va fi, deoarece românii au deprins exerciţiul răbdării
supuse, dar rezultate pe termen lung nu va da. Şi aceasta pentru că este doar o
austeritate contabilă.
România tinde să devină un caz european, cu datorii
necontrolate, ce nici măcar nu au fost convertite în investiţii de durată. FMI
ţine în lesă apetitul consumist pentru a salva bugetul, iar Bucureştiul nu-şi
permite să întrerupă relaţia cu Fondul, dacă nu vrea să pună pe fugă
investiţiile. Pieţele financiare vor înregistra, asemenea unui seismograf,
orice ezitare a Guvernului în a restructura un aparat de stat supradimensionat.
Eşecul previzibil al acestui proces va impune noi ajustări, fie de taxe şi
impozite, fie de salarii. Greu suportabile social, aceste noi măsuri vor genera,
probabil, proteste radicale ce pot bloca acordul cu Fondul, moment în care ţara
se va duce într-o fundătură.
Pe de altă parte, tot ce întreprind autorităţile riscă să
fie zădărnicit de corupţie, menajată de rapoarte europene neînsoţite de
sancţiuni. Bucureştiul trebuie să restructureze serviciile publice pe criterii
de competenţă şi de utilitate. Nici un guvern nu a fost, însă, capabil să
ignore clientela, cea care impune regulile şi oamenii. Corupţia macină,
încontinuu, resursele oricum limitate în vremuri de recesiune, alterează
competiţia din interiorul mediului de afaceri şi viciază funcţionarea statului.
Slujbe indecent plătite sînt parazitate de oamenii puterii, care girează un
parteneriat oneros public-privat ce se transformă, automat, în sursă de
venituri pentru partid. De aici ar trebui să înceapă deratizarea, într-un
scenariu ideal, care i-ar permite puterii să revină la poporul uitat şi sărăcit
pentru a-i cere sprijin, solidaritate şi înţelegere pentru măsurile nepopulare,
dar necesare.
Altminteri, austeritatea va fi fără de folos şi nu va reuşi
decît să prelungească agonia şi să amîne dezastrul. De prea mult timp aşteaptă
românii o schimbare de paradigmă, care să genereze o revoluţie instituţională
şi de mentalitate. Fie şi numai dacă îndrăznesc să viseze la aşa ceva, în faţa
ochilor le apare rînjetul cinic, de coiot agresiv, al celui mai longeviv dintre
parlamentarii şi miniştrii României, Radu Berceanu. Cel care recunoaşte că, în
campania din 2009 pentru realegerea „Salvatorului“, au fost ascunse populaţiei
indicii tot mai deterioraţi ai unei realităţi economice sumbre. Acelaşi
Berceanu despre care presa scrie, repetat, că învîrte, prin rude şi apropiaţi,
afaceri de anvergură cu statul. Efigie a unei puteri puhave, arogante şi
autosuficiente, Berceanu este exemplul viu al profitabilităţii carierei
politice şi ucigaşul oricăror iluzii.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters