Austria, din goana autocarului

Autor: Geo ŞERBAN | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Şansa mi-a surîs să mai prind două locuri în autocarul angajat a duce un grup de şcolari şi dascăli într-un seducător periplu austriac. După treceri fugitive prin Viena şi Salzburg, itinerarul a cuprins escale succesive în zonele de altitudine ale lacurilor alpine şi gheţarilor eterni. Programul turistic era gîndit astfel încît, pe parcursul a numai cîteva zile, să mijlocească observaţii şi meditaţii edificatoare de pe urma confruntării dintre prestigiul vestigiilor istorice şi intensa cultură de azi a naturii în parametrii civilizaţiei şi tehnologiilor moderne.

Luam pe cont propriu scurtele opriri la Viena şi Salzburg, mai mult spre a răscoli, cu soţia, reminiscenţe din călătorii anterioare. Un prim reper ni l-au sugerat panourile publicitare, care ispiteau lumea spre Albertina, la o expoziţie dedicată picturii moderne europene. Era cu totul insuficient răgazul avut la dispoziţie ca să parcurgem cu folos sălile, dar catalogul consultat făcea impresie şi invita la asociaţii multiple. Cea mai incitantă se profila ocazia de a contempla lucrările expuse din perspectiva mişcării de emancipare spirituală, cu geneza chiar în mediile artistice ale locului, de tipul „Secession“ (scrupulos puse în valoare de un Carl E. Schorske, Viena sfîrşitului de secol, sau Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii).

Cu alte expoziţii, altădată, avusesem mai mult noroc. Aveam bine sedimentată în memorie o retrospectivă de desen şi gravură Egon Schiele (tot la Albertina), precum şi avalanşa imaginilor tenebroase, chinuite, o adevărată apologie a grotescului, de raportat la întreg cortegiul absurdităţilor generate de destrămarea Imperiului Habsburgic. Dacă nu încurc anii, expoziţia coincidea cu unul dintre tradiţionalele festivaluri vieneze, cînd se desfăşoară şi un amplu tîrg de carte. În acea ambianţă l-am întîlnit pe Vintilă Ivănceanu, care-şi urmase soţia de origine austriacă. În mulţimea foind de colo-colo, îşi făcea loc foarte aferat, cu un maldăr de cărţi în braţe. Pentru un moment, mi-a trecut prin gînd că nu s-ar cuveni să-l abordez, bănuind că îndeplinea vreo funcţie subalternă în cine ştie ce angrenaj editorial. Dar mă înşelam! În vizita sa pe la diverse standuri, mi-a ieşit direct în faţă, plin de efuziune şi gata să mă iniţieze în realizările propriei edituri. N-am putut să-mi ascund surprinderea. Îl ştiam „de acasă“, pus pe năzdrăvănii, poet şi prozator de sorginte avangardistă, ostil tiparelor sclerozate, agitat mereu de un neastîmpăr al inovaţiei radicalizate şi, deodată, dădeam peste un Vintilă pragmatic, priceput să obţină subvenţii pentru proiecte sustrase regulilor „de piaţă“. Avea cu ce să se laude. O colecţie de poezie contemporană, în condiţii de tipar remarcabile. Cărţi ilustrate destinate a-i familiariza pe cei mici cu deliciile lecturii. Şi un sector special rezervat creaţiei experimentale: mi-a pus sub ochi un voluminos roman, lucrat pe program de calculator, de către un inginer electronist, care exclusese cu totul intervenţia fanteziei, lăsînd greul „creaţiei“ pe seama computerului, pus să combine cuvintele, să amestece caracterele de literă, mărimea lor şi să alcătuiască sintagme cît de cît inteligibile, de unul singur. Rezultase o bizarerie, de fapt, însă editorul spiriduş credea că va ajunge să impună o inedită formulă epică. Acelaşi inventiv, inepuizabil confrate, poate mai puţin boem decît îl ştiam. Ne-a invitat şi la el acasă. O locuinţă spaţioasă, ca pentru o familie cu doi sau trei copii şi alţii în aşteptare. Atmosferă de laborator şi de producător în inepuizabilă căutare de soluţii pentru proiecte-şoc. Volubil, încrezător, avea colaborări permanente la ziare de vîrf din fosta Germanie Federală, angajat concomitent în emisiuni de radio şi TV. Stătea bine pe picioarele proprii şi nu prea da semne de accese nostalgice. Daniela ţine minte că ne-a făcut şi proba înzestrărilor lui culinare, improvizînd un prînz savuros. Au trecut anii, amfitrionul nostru de ocazie s-a dus, de asemenea. Ar fi vrut să se apuce de teatru, în vreme ce continua să scrie. Ce se va mai fi întîmplat, ar merita să aflăm cîndva.

De pe terasa Albertinei, arunc priviri circulare asupra oraşului, năpădit de un flux uman copleşitor. E spectaculoasă această invazie turistică, numai că implică riscul unui amestec uniformizator, cu reglementări destul de ciudate din partea autorităţilor. În Stephansdom, de pildă, accesul e pe jumătate îngrădit. În zona altarului pătrunzi doar la ore dinainte stabilite pentru vizitarea obligatorie sub supraveghere de către un ghid translator. Astfel, se instaurează un orar drastic al limbilor vorbite pe glob: italiana, să zicem, e permisă la 13 fix, apoi urmează engleza, franceza, japoneza şi, într-un tîrziu, vine şi rîndul românei.

Grija limbii noastre am lăsat-o pe seama sorţii, preocupaţi de iminenta etapă Salzburg. Şi aici, aceeaşi avalanşă de turişti. Autocarul se strecoară printre şiruri de automobile şi printre construcţii vizibil recente, hale industriale la început, hangare tipizate pentru firmele de supermarket, apoi blocuri-turn şi orgolioase edificii oficiale, care amînă regăsirea patinei istorice a legendarului oraş mozartian. Îl revedeam la distanţă de peste treizeci de ani, fără a reactiva memoria afectivă, nici după ce începe a se zări conturul dominant al Cetăţii, deasupra turlelor Domului. Izbeşte forfota derutantă de oameni şi vehicule.

Nu prea mai e loc pentru contemplaţie, pentru reculegerea prielnică reflecţiei şi regăsirii urmelor atîtor destine ce au făcut gloria oraşului. Zarva actuală aproape că aneantizează senzaţia de altădată a unei aşezări umane parcă anume concepute în aşteptarea venirii pe lume a lui Mozart. Sub puhoiul omenesc, grădina Mirabell şi-a pierdut graţia nobilă, deşi păstrează efervescenţa coloristică dată de aranjamentele florale demne de fantezia ilustră a barocului. Pătrundem în catedrală şi am vrea să auzim, mental, discrete acorduri de orgă, însă percepţia suportă atentatul unui zumzet plebeu, produs al curiozităţii de duzină, afone, inculte. Casa unde s-a născut Mozart şi cea locuită împreună cu familia în vremea copilăriei sînt luate cu asalt. Cei ce le trec pragul beneficiază de mijloace moderne de ghidare cu aparatură capabilă să ofere, fiecăruia, informaţii în limbile de circulaţie. Totuşi, e un exces de zbenguială prin încăperi, iar la ieşire nu prea se citeşte emoţia autentică pe chipuri. Aproape unanimă se manifestă graba după suvenirurile ce se găsesc în magazinele învecinate sau după angajarea unei trăsuri pentru un tur pe străzile tradiţional-istorice. Fiind mai puţine echipaje ecvestre decît la Viena, e şi mai puţină duhoare înţepătoare de grajd. Apoi, Primăria a avut iniţiativa să autorizeze o baterie de mobile (ase-mănător cu „rishca“ asiatică), pe structură de bicicletă, care poate plimba doi oameni, plus driver-ul de la pedale. Au apărut muzee noi, motiv suplimentar pentru amplificarea impactului turistic. Oferta e bogată, ai de unde alege, cu condiţia de a nu-ţi pierde calmul personal, absorbit de bezmetica îmbulzeală, de parcă ar bate clopotele sfîrşitului de lume.

Sărbătorile naturii

Îţi stau la îndemînă remedii pentru a scăpa teafăr din marasmul turistic. Ajunge să continui ruta către regiunile zise ale Austriei de sus, în Salzkammergut, spre Zell am See şi mai departe, dincolo de marile lacuri alpine, pînă spre trufaşii gheţari. Deocamdată, poposim în miez de noapte la Steinbach am Attersee. La ziuă, cînd facem ochi, surpriza e mirifică. De pe balconul pensiunii, privirile sînt, efectiv, furate ba de întinderea lacului din vale, ba de pereţii împăduriţi ai muntelui dublat de culmi stîncoase, înşiruite sub cerul limpede. Soarele generos pune în evidenţă tăpşanele, cu covoarele lor de iarbă ce se întind între pîlcurile de locuinţe şi fermele răsfirate pe coaste, pînă unde brădetul începe a se îndesi. Eşti ispitit să iei la rînd arterele asfaltate, drumuri laterale de acces şi tainicele poteci, spre a avea măsura pulsului vieţii locale.

În acelaşi timp, nu-ţi vine să te dezlipeşti de splendoarea podoabelor din flori concepute spre a individualiza faţada oricărei case. Pînă şi parapetele podurilor de peste micul rîu din localitate beneficiază de vesel asortiment floral. Puzderie de flori pretutindeni, unele cunoscute şi la noi, cîrciumărese, gladiole, crăiţe, tufe de maci de culori variate, numai că, fiind expuse compact, aici, efectul vizual este infinit sporit. Nimic fanat, totul pare răsădit ieri, cu hărnicie, cu gust, cu o preocupare pentru frumos ajunsă reflex, în cadrul cutumelor moştenite de la părinţi şi străbuni. Inevitabil, te întrebi: ce vine din negura timpurilor, ce corespunde educaţiei moderne? Unele răspunsuri răsar în cale, de la sine. La şosea, într-o arhitectură de stil rustic, sediul sucursalei Raifeissen Bank iar deasupra, pe pajiştea unde hălăduiesc, calme, vaci de rasă, silueta albă a bisericii, cu turla înfiptă în cer şi avînd la intrare o inscripţie care atestă vechimea fundaţiilor lăcaşului de acum mai bine de 15 secole. Zidurile propriu-zise vor mai fi fost restaurate, părţile lemnoase înlocuite, dar clopotul cheamă credincioşii de pe la anul 900, iar orga datează din pragul lui 1600. Cum nu sînt ruine, nu sînt nici locuri lăsate să se sălbăticească. De jur-împrejurul lacului, o salbă de aşezări cochete, respirînd curăţenie, puritate şi confort lăuntric. Un vaporaş de croazieră face turul lor în aproximativ două ore: Attersee, Nussdorf, Parschallen, Stockwinkel, Unterach, Weissenbach, Steinbach. Fiecare îşi motivează o doză de îndreptăţită mîndrie pentru faptul că, sezoane în şir, pictorul Gustav Klimt a căutat inspiraţia pe aceste meleaguri. E de reţinut că însuşi vasul cu care am străbătut întinderea lacului poartă numele pictorului. Nu poate fi imaginată exegeza operei lui Klimt fără referinţe copioase la stagiile efectuate aici, iar capitolul despre peisaj citează un complex proces prin care artistul a filtrat impresiile naturii din zonă, începînd din 1900-1901, pînă la începutul Primului Război Mondial. În toate staţiile de pe traseul vasului se pot vedea panouri explicative şi reproduceri, în sprijinul celor care n-au avut ocazia să consulte monografii dedicate subiectului (cum ar fi lucrarea vienezului Gottfried Fliedl, apărută în colecţia „Taschen“, în 1990).

Panouri similare mai semnalează interferenţe ale locului cu opera muzicală a lui Gustav Mahler. Atîta insistenţă poate să nu fie neaparat indiciul unui interes generalizat faţă de cultură. Se înscrie, totuşi, meritoriu, într-un efort organizat de a stimula preocupări de ordin artistic. În cea mai modestă comună, un mănunchi doar de case risipite prin văi, am văzut afişe cu programe regionale de spectacole teatrale, concerte şi manifestări estivale cu caracter popular. Am şi fost martorul unei asemenea festivităţi locale, cînd am poposit în ultima fază la Mallnitz, undeva pe la 1.200 de metri altitudine. Pe o estradă din micul parc al urbei, o formaţie muzicală, semifanfară, interpreta, dirijată ţanţoş de un personaj hîtru, bucăţi de rezonanţă folclorică, mai ales în ritm de polcă; unele se pretindeau a fi din familia valsului, deşi execuţia trăgea mai abitir către cadenţa de marş. Dincolo de indicaţiile partiturii, esenţial era ca asistenţa să se distreze. La atingerea acestui obiectiv mai contribuia şi desfăşurarea evenimentului ca un soi de picnic nocturn, cu vurşti fierţi şi bere la halbă.

Veselia unanimă creştea la apariţia pe scenă a unui bătrîn mînuitor de armonică, sincronizat cu o formaţie de dansuri populare. În formaţie evoluau cu rîndul, cînd tînărul de la sursa de bere, cînd juna care-i servea pe cei instalaţi la mese. Chiar dacă nu cunoşteam regulile jocului colectiv, ne furnica totuşi ispita dansului în doi, aşa că am îndrăznit a urca pe scenă cu soaţa, în nota de diletantism a serii. Am primit cu aplomb aplauzele din stal, socotind că le merităm, ca unii ce am ridicat cît de cît cota divertismentului, în comparaţie cu serile de dinainte, cufundate într-o linişte că începeau să-ţi ţiuiască urechile. Liniştea pare să fie regula absolută a impresionantului tărîm montan. N-am auzit un radio, n-am zărit prin perdelele ferestrelor nici un ecran de televizor în funcţiune. Ne plimbam printre case şi nu răzbătea decît clipocitul rîuleţului ce-şi vedea de drumul secular către lacul cel mare. Cîte o pereche întîrziată lua cina pe terasă, prezenţă identificată în întuneric numai după clinchetul tacîmurilor în farfurie. Claxon de automobil nu ştiu dacă am auzit de două sau trei ori, numai nişte timide semnale. Poliţia nu utilizează sirenă, ci un scrîşnet repetat, habar n-am unde să-l plasez, eventual să-l asemăn cu spargerea simultană a cîtorva nuci. Există o straşnică protecţie antifonică.

Totuşi casele cufundate în linişte, oamenii scumpi la vorbă, calmul respectuos generalizat trebuie să aibe o explicaţie de fond, de pus probabil în relaţie cu mentalul străvechi. S-ar putea considera evlavie comportarea acestor oameni (trădată şi de extraordinara atenţie acordată cimitirelor, croite cu real zel ornamental), desluşită în noi înşine în cursul urcuşului spre culmea gheţarului Grossglockner, ca să ne plasăm aproape de vîrful situat la 3.798 de metri, de unde părea că a-i putea atinge cerul cu mîna. Vîntul, pornit să sufle în rafale, produce senzaţia intrării în releu comunicativ cu nesfîrşitul cosmic. Cît cuprind uimiţii noştri ochi, numai lanţuri de culmi, a căror măreţie ar trebui să ruşineze complacerea în frivolitate zgomotoasă şi să împuţineze vanitatea bietelor noastre făpturi.