Noi descoperiri medicale şi
terapeutice în domeniul memoriei fac posibilă atît
îmbunătăţirea ei semnificativă, cît şi modificarea
ei. Valenţa emoţională şi intensitatea reacţiilor emoţionale
asociate cu o memorie specifică pot fi estompate sau modificate. La
rîndul ei, după cum susţine Alexandre Erler, posibilitatea de
a modifica memoria ridică problema autenticităţii: cum putem fi
siguri că trăirile noastre sînt veritabile şi nu plăsmuiri,
din moment ce memoria a fost modificată?
Pe de altă parte, de fapt nu uităm
niciodată nimic. Ceea ce se pierde este abilitatea de a rechema o
anumită memorie în conştient. Bineînţeles, ne
chivernisim în mod activ memoriile, le edităm şi le
înfrumuseţăm constant. Uitarea simplă nu este altceva decît
o metodă de a elimina memoriile neimportante, iar autoamăgirea, un
proces prin care memoriile sînt modificate, astfel încît
să devină mai consistente cu dezideratele personale şi sociale.
Măsura în care sîntem
conştienţi de acest proces de asimilare a datelor noi la memoria
existentă şi la procesul de acomodare a memoriei la datele nou
absorbite (ca să folosim terminologia lui Piaget) depinde de factori
structurali şi dinamici.
Freud a diferenţiat procesele mentale
prin gradul lor de disponibilitate faţă de conştienţă: cele
conştiente formează conţinutul perceput al activităţii mentale
în orice moment şi sînt în punctul focal al
atenţiei; cele pre- sau subconştiente, care, deşi nu constituie
conţinutul activităţii mentale, pot fi rechemate cu uşurinţă,
dacă este necesar (de exemplu, nu sîntem conştienţi de
greutatea hainelor de pe noi cînd citim, dar, odată ce a fost
menţionată, senzaţia este conştientizată); şi cele
inconştiente, care nu pot fi accesate de conştienţă. Procesul
care face imposibil accesul la conţinutul mental inconştient are
trei aspecte: lipsa unei reprezentări mentale asociate, lipsa de
importanţă (ca, de exemplu, în uitarea simplă) sau un proces
de interdicţie activă, numit refulare. Autoamăgirea este un proces
complex, care are componente conştiente, subconştiente şi
inconştiente, iar importanţa specifică a fiecărei componente
depinde de caracteristici individuale şi de contextul social.
Bazat pe gradul de conştienţă al
proceselor mentale şi pe relaţia lor cu memoria şi atenţia, putem
face următoarea clasificare:
1. Procese inconştiente:
n lipsite de reprezentare mentală;
n reprezentate mental, fără asociaţie
cu conţinutul conştiinţei (ne-rechemabile);
n refulate: reprezentate mental,
rechemabile, amplificabile prin atenţie, dar nu rechemate sau
amplificate;
2. Procese preconştiente:
n reprezentate mental, rechemate
folosind asociaţia cu conţinutul conştient, dar neamplificate de
atenţie;
3. Procese conştiente:
n reprezetate mental, amplificate de
atenţie.
Considerată în acest context,
refularea devine o decizie de a nu rechema sau de a nu amplifica prin
atenţie reprezentări mentale asociate cu conţinutul activităţii
conştiente. Decizia este bazată pe două judecăţi de valoare:
gradul de concordanţă cu codul moral interiorizat şi gradul de
importanţă. Ambele judecăţi de valoare au loc în mod
necesar în afara conştiinţei: este inutil să determini în
mod conştient dacă un conţinut mental trebuie exclus sau nu din
conştienţă.
În concepţia lui Ericson,
identitatea este o stare de asemănare cu tine însuţi şi
abilitatea de a menţine continuitatea acestei stări atît
longitudinal, de-a lungul propriei existenţe, cît şi
transversal, în diverse situaţii. Identitatea are consistenţă
internă şi este validată prin interacţiunile cu alţii.
Simţul identităţii este factorul
constant – pe baza căruia judecăm relevanţa tuturor
experienţelor – şi o informaţie încastrată în
fiecare memorie. Nu ne aducem aminte de clasa a treia, ci de noi în
clasa a treia. Cu toate astea, nu sîntem conştienţi de
procesul prin care generăm şi menţinem identitatea. Dacă ne
raportăm la clasificarea proceselor mentale prezentată mai sus,
majoritatea proceselor de menţinere a identităţii sînt
inconştiente sau preconştiente. Reprezentarea sinelui este cel mai
lung proces mental activ şi o covîrşitoare proporţie din el
are loc în afara conştiinţei. Esenţa acestui proces este o
autoevaluare permanentă şi reamintirea selectivă a situaţiilor şi
a acţiunilor consistente cu cerinţele de continuitate şi
integritate în cadrul unui context social specific.
Autoevaluarea este un proces iterativ: rezultatele autoevaluării la
momentul „n“ devin input-ul pentru evaluarea la momentul „n+1“.
Naraţiunea sinelui şi sensul identităţii pot prezenta variaţiuni,
dar vor cădea întotdeauna între limitele impuse de
cerinţele de continuitate, asemănare cu sine şi validare prin
interacţiunea cu alţii. (Procesele cu această calitate sînt
numite, în teoria haosului, atractori.) Reprezentarea sinelui
în memorie are o dimensiune fractală: ne regăsim întregi
în fiecare fragment, pentru că sensul identităţii este
conţinut în orice activitate conştientă. Un exemplu bun este
Proust: À la recherche du temps perdu este iniţiată de aroma
unei madeleine.
Componenta interpersonală constă
într-o negociere interactivă, al cărei scop este minimizarea
discrepanţelor dintre experienţa subiectivă a identităţii şi
prezentarea sinelui în situaţii sociale. Procesul implică
atît amăgire, cît şi autoamăgire. Sîntem
conştienţi de actele de amăgire, dar, în cazul autoamăgirii,
stabilirea măsurii în care este conştientă, subconştientă
sau inconştientă este mult mai dificilă. Procesul de modificare a
memoriei prin autoamăgire are limite: poţi modifica numai memoriile
care nu joacă un rol esenţial în naraţiunea sinelui. De
exemplu, moartea tatei este o amintire foarte dureroasă, pe care nu
o pot uita, şi rămîne o parte din mine însumi. În
schimb, pot crea naraţiuni coerente diferite, fiecare compatibilă
cu o versiune a evenimentelor, construind alternative corespunzătoare
necesităţilor momentului. De exemplu, un fost delator poate avea o
versiune a vieţii sale în care a fost un comunist consecvent
şi o alta în care el a colaborat cu Securitatea numai de
nevoie şi oferind numai minimul necesar pentru a-şi salva pielea.
Versiunea curentă, adaptată situaţiei de moment, este întotdeauna
percepută ca cea adevărată; celelalte versiuni sînt refulate
prin autocenzură, dar gata s-o înlocuiască pe cea prezentă
la nevoie. Acest proces a fost numit de Orwell „gîndire
dublă“ – un vast proces de înşelătorie mentală, care
înfloreşte în societăţi totalitare. Ricoeur a propus
existenţa unui „nucleu intim al personalităţii“, la nivelul
căruia autoamăgirea este imposibilă, nu un arbitru moral, ci doar
un martor incoruptibil, garantînd că fiecare autoamăgire este
un act de liber arbitru, care constituie o autodefinire. „Gîndirea
dublă“ a lui Orwell, „starea de agent“ a lui Milgram sau
„dublarea psihică“ a lui Lifton sînt strategii mentale
care permit individului să evite conflictele morale legate de
modificarea memoriei. Tzvetan Todorov, dezvoltînd ideea
limbajului dublu al lui Orwell, considera că „viaţa sub comunism
erodează spiritul, folosind sistematic cuvintele nu pentru a desemna
obiecte, ci pentru a ascunde opusul lor. Cînd conducătorii
noştri vorbeau despre egalitate, putem fi siguri că îşi
apărau privilegiile, lauda libertăţii ascundea opresia,
proclamaţiile de pace prevesteau acte de agresiune“.
Problema autenticităţii, ridicată de
Erler în contextul mai restrîns al modificării chimice a
memoriei, se transformă într-o trăsătură a caracterului
naţional atunci cînd este considerată în contextul unei
societăţi totalitare, în care autoamăgirea şi retragerea în
sine (emigrarea lăuntrică) erau mecanisme de adaptare folosite de
majoritatea populaţiei.
Filon Morar scrie într-un articol
recent în revista 22: „De ce înţelegerea trecutului
pare să eludeze răul comis, iar memoria să opereze cu selecţii
idealizante? Titus Livius se întreba cum s-au năruit în
dictatură şi exces echilibrul de putere şi moderaţia vechilor
romani. La noi întrebarea nu ar fi cum de am uitat binele
pentru a îmbrăţişa răul, ci cum am uitat răul
confundîndu-l cu binele… Amintirea trecutului comunist s-a
lovit de o mişcare de rezistenţă profund partizană, de un
veritabil cartel de distilare a memoriei şi de posologie a
amneziei“.
Într-o scurtă corespondenţă
personală, prietenul Fil m-a întrebat dacă există un
principiu psihologic prin care memoria este transformată. I-am scris
că nu există o soluţie simplă; răspunsul e complex şi cuprinde
întreaga psihologie a individului. Întrebarea lui m-a dus
la articolul lui Erler şi s-a transformat în sîmburele
prezentului eseu.
Reacţionînd la sondajele de
opinie care arată că 61% din populaţie regretă regimul Ceauşescu,
Ion Vianu comenta asupra eşecului generaţiei care a trăit sub
comunism de a transmite experienţa totalitarismului noilor
generaţii: „Oamenii şi organizaţiile mărunte care compun grosul
falangei anticomuniste au alunecat într-un discurs din ce în
ce mai demagogic, călărind pe caii mari ai «genocidului»
şi «fratricidului», repetate pînă la saţietate.
O caracteristică a acestor vocalize este că emiterea lor este cu
atît mai sonoră cu cît vine de la oameni mai puţin
implicaţi în anticomunism pe vremea comunismului, oameni a
căror vocaţie anticomunistă s-a conturat mai ales în
perioada postcomunistă. Anticomunismul, pe care ni-l imaginasem ca
pe o lucrare vie, făcînd parte dintr-o dinamică societală, a
devenit un slogan înţepenit. El este asociat acum cu visele
cele mai conservatoare, cu nostalgia de-a reveni la starea antebelică
a României, ca şi cum Timpul ar fi o maşină pe roţi care ar
putea să facă marşarier! Cu alte cuvinte, anticomunismul a
«încremenit în proiect»! Anticomunismul a
devenit o formulă din ce în ce mai golită de conţinut, pe
măsură ce afirmarea lui s-a asociat mai puţin cu reforma mereu
amînată“.
Putem să ne întrebăm în
mod legitim care sînt procesele prin intermediul cărora, în
expresia lui Buzura, laşii de ieri se transformă în curajoşii
de azi. În opinia lui Tzvetan Todorov, trebuie să facem o
distincţie între procesul individual de modificare a memoriei
şi cel colectiv: „Memoria este întotdeauna şi exclusiv
individuală; memoria colectivă nu este o memorie, ci un discurs
care are loc în spaţiul public. Acest discurs reflectă
imaginea despre sine pe care o societate sau un grup din cadrul unei
societăţi vrea să o proiecteze“. Cu alte cuvinte, memoria
colectivă este o meta-autoamăgire realizată prin negociere într-un
spaţiu public structurat de factori cultural-istorici, psihologici
şi sociali, negociere care rezultă într-un consens. Acţiunile
care înfruntă memoria colectivă sînt întîmpinate
cu agresivitate pentru că ameninţă strategiile şi convenţiile
prin care grupul îşi menţine imaginea despre sine precum şi
pe cea publică.
După cum am discutat altădată,
cetăţenii statului totalitar se pot împărţi în patru
grupe: oponenţii activi, oponenţii pasivi, suporterii pasivi şi
suporterii activi. Două dintre acestea, oponenţii activi
(necesarmente puţini la număr) şi suporterii activi nu au nevoie
să recurgă intensiv la autoamăgire pentru că există o
concordanţă între sistemul interiorizat de valori şi
acţiuni.
Celelalte două grupuri, mult mai
numeroase, sînt formate de către oponenţii pasivi şi
suporterii pasivi ai regimului. Goldhagen a demonstrat, în
cazul Germaniei naziste, că gradul de colaborare al acestor două
grupuri este esenţial pentru abilitatea statului totalitar de a-şi
duce planurile la bun sfîrşit. Opoziţia pasivă este tolerată
pentru că are loc preponderent în spaţiul interior: opinia
individului nu poate fi declarată public şi, drept consecinţă, se
autocenzurează. De asemenea, suportul pasiv este considerat o
aprobare tacită. Pentru că nu conţin un mecanism de schimbare al
puterii, statele totalitare se consideră veşnice. Ca atare, au timp
să aştepte pînă cînd opoziţia activă e exterminată
şi oponenţii pasivi sînt transformaţi în suporteri
pasivi, dat fiind că are nevoie de un grup relativ restrîns de
suporteri convinşi pentru a funcţiona.
Ambele grupuri au recurs la aceleaşi
me-canisme şi au făcut compromisuri asemănătoare, folosind
intensiv autoamăgirea ca să-şi prezinte acţiunile într-o
lumină cît mai favorabilă. Cheia pentru raţionalizarea şi
autojustificarea faptelor lor o constituie o categorie de
comportament numită „ca şi cum“ (as if): ajunge să acceptăm
premisa conform căreia nu există altă alternativă decît cea
care ni se impune şi dilema morală reprezentată de efectul
acţiunilor noastre dispare. Oponenţii pasivi, care au recurs mai
mult la amuţirea sinelui şi emigrarea către interioritate ar dori
să fie consideraţi oponenţi activi. Din acest motiv ideea
„rezistenţei prin cultură“ se bucură de atîta
popularitate: reprezintă un mecanism de absolvire în masă, o
convenţie a memoriei colective a grupului.
Suporterii pasivi sînt mai
vulnerabili din cauza unor fapte sau vorbe, scrise sau nu, care
aduceau avantaje atunci şi compromit acum. Ei ar dori să fie
consideraţi măcar oponenţi pasivi, lucru care cere o editare mult
mai temeinică a memoriilor prin autoamăgire. Una dintre strategiile
folosite pentru a şterge, măcar simbolic, trecutul de suporter
pasiv este anti-postcomunismul, idealizarea valorilor de dreapta şi
rescrierea istoriei: „Greşeala fondatoare a regimului
postrevoluţionar a fost aceea că a tratat cu măsuri diferite cele
două totalitarisme ale secolului al XX-lea. O tratare egală a celor
două orori apare în ochii «dreptei» ca excesiv de
«corectă politic», ca un semn de criptocomunism.
Mişcările de extremă dreaptă sînt condamnate din vîrful
buzelor, cînd nu li se găsesc circumstanţe atenuante.
Profeţii anticomunismului au crezut că vor dobîndi o mai mare
credibilitate în faţa poporului menajînd extrema
dreaptă. A fost o socoteală greşită. Dacă ideologia
anticomunistă ar fi fost prezentată sistematic ca o parte a răului
din secolul al XX-lea, ea ar fi devenit, în cele din urmă, mai
convingătoare, chiar dacă ar fi avut mai multă dificultate în
a se impune. Omului îi plac ideile clare, chiar dacă are o
dificultate în a le admite: tipul de condamnare a
totalitarismului care a fost adoptat s-a dovedit neconvingător. Nu
există drepturi ale omului de dreapta şi drepturi ale omului de
stînga. Totalitarismele de orice sens au fost, înainte de
toate, uriaşe încălcări ale drepturilor omului“ (Ion
Vianu).
În fizica cuantică principiul
incertitudinii teoretizat de Heisenberg afirmă că este imposibil să
determini cu precizie în acelaşi timp poziţia şi viteza unei
particule elementare. Poţi cunoaşte fie una, fie cealaltă.
Principiul este ilustrat de următoarea anecdotă: „Poliţia îl
opreşte pe Heisenberg şi îl întreabă: Ştiţi cît
de repede conduceaţi? Heisenberg răspunde: Nu, dar ştiu exact unde
mă aflu“.
Modificarea sistematică a memoriei
datorită folosirii extinse a autoamăgirii în societăţile
totalitare şi posttotalitare face posibilă formularea unui
principiu de incertitudine al memoriei: este imposibil să consideri
simultan identitatea prezentată de către cineva şi istoria acelei
identităţi – nu poţi şti în acelaşi timp cu rigurozitate
cine este cel cu care vorbeşti şi cum a ajuns să fie cine este (o
variantă mai simplă şi concretă susţine că nu poţi şti în
acelaşi timp cîţi bani de la UE au intrat într-un
proiect şi unde s-au dus, poţi şti una sau cealaltă).
Incertitudinea este cauzată de lipsa
sistematică de autenticitate şi este reflectată în
relativismul moral utilitar prevalent în societatea
posttotalitară. Vasile Morar scrie despre moralitatea elementară,
dar construieşte virtuţi complexe şi aproape contradictorii, ca de
exemplu blîndeţea hotărîtă. Jumătate în glumă,
jumătate în serios i-am propus modestia mîndră sau
mîndria modestă. Incertitudinea culminează într-un
viciu ridicat la rangul de mecanism de adaptare şi ca atare de
virtute: autenticitatea nesinceră sau nesinceritatea autentică. În
această stare paradoxală nevinovăţia devine un indiciu al
culpabilităţii, sinceritatea o formă de nesinceritate: „Lagăre
de sclavi sub steagul libertăţii, masacre justificate prin
filantropie sau o tendinţă către supra-uman, schilodesc într-un
fel judecata. Ziua în care crima se îmbracă în
veşmintele nevinovăţiei – printr-o curioasă transpoziţie
caracteristică vremurilor noastre – nevinovăţia este chemată să
se justifice“ (Tzvetan Todorov).
În psihologie paradoxul Abilene
este si-tuaţia în care membrii unui grup iau o decizie
colectivă care nu reprezintă dorinţele nici unuia dintre membri.
Fiecare în parte ia decizia despre care crede eronat că
reprezintă tendinţa majoritară. Cheia este lipsa de comunicare
dintre membri. În condiţiile unei societăţi posttotalitare,
unde comunicarea autentică este imposibilă din cauza falsificării
masive a memoriei prin autoamăgire, deciziile colective reprezintă
deseori nu preferinţele individuale, ci percepţia eronată a
preferinţelor altora. Bănuiesc că falsificarea sistematică a
trecutului, menţionată de Filon Morar, reprezintă un fenomen de
tipul paradoxului Abilene: sîntem complici nu în a
ascunde numai cele de care ne este ruşine nouă, ci şi cele pe care
credem că vor să le ascundă alţii. Rezultatul este formarea unei
conştiinţe cinice (Zizek) care, la rîndul ei, deformează
interacţiunile sociale.
Acest proces de creaţie şi de
adaptare a unui trecut iluzoriu sau a unei convenţii mincinoase este
facilitat de dominarea dialogului public de către un grup restrîns,
care veghează cu străşnicie asupra versiunii lor a istoriei,
pentru că amortizează efectele disonanţei cognitive cauzate de
autoamăgirea sistematică.
„România a fost zdrobită de
totalitarisme. Nu numai că a fost înrobită celor două mari
imperialisme tiranice, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică
bolşevică, dar s-a rătăcit, în această lungă apăsare
istorică, însuşi simţul libertăţii şi al justiţiei.
Cinismul, dorinţa profitului imediat, lipsa totală de încredere,
resentimentul au devenit reacţiile, strategiile dominante ale
momentului la fitecine. Dacă am fi fost mai insistenţi în
apărarea drepturilor omului, dacă am fi demonstrat cu mai multă
consecvenţă că gîndirea şi modul de existenţă totalitar
de orice sens îl deformează pe om şi se opune constituirii
unei societăţi pur şi simplu civilizate, atunci noi, cei care
scriem, care avem pretenţia să influenţăm mentalitatea publică
am fi avut mai mult succes. Dar prea des am fost implicaţi în
politicianism“ (Ion Vianu).
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters