Era o vreme cînd
teritorii mirifice şi exotice ca Ţara de Foc, Polul Sud sau himalayanul Nepal
aprindeau imaginaţia europenilor dornici de explorări în necunoscut, cînd Jules
Verne nu era lectură pentru copii, iar petele albe cu Hic sunt leones ale
hărţilor năşteau legende care traversau continentul de la Dublin pînă la
Varşovia. Acum, capitalismul postindustrial şi democratizarea aventurii
populează mările lumii cu pensionari americani contemplînd focile cu binoclul
şi scandinavi crunt arşi de soare legănîndu-se instabil pe cămile în jurul
piramidelor egiptene. Burghezii Europei se duc să vîneze lei în Africa, tinerii
boemi, intelectuali şi politici merg în Transnistria. Sau măcar în Republica
Moldova…
Nu puţini dintre
spectatorii veniţi, pe 17 şi 18 iunie, să vadă Moldova Camping la Hebbel am
Ufer Theater (HAU) din Berlin erau dintre aceia care trecuseră proba iniţiatică
a trecerii prin Moldova şi Transnistria, acolo unde Europa (a se citi Uniunea
Europeană) se sfîrşeşte şi începe un no man’s land, pentru unii, al
misionarismului politic.
Sigur că nu asta
a fost miza proiectului pus la cale de Franziska Sauerbray şi Isabel Raabe, a
căror idee iniţială fusese să aducă laolaltă, pe de o parte, artişti – vizuali,
de teatru, de cinema, muzicieni – şi teoreticieni, iar pe de altă parte,
politicieni; Pavel Brăila, Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Veaceslav
Sambriş şi Valeriu Pahomii, curatorii Lilia Dragneva şi Ştefan Rusu, scriitorul
Vitalie Ciobanu, cineastul George Agadjanean, producătorul Dumitru Marian.
Kollektiv Fischka şi DJ Putin da Records au venit, politicienii, ba. Chestiune
care, într-un final, a simplificat o iniţiativă-soră cu multe altele, animate
în ultima vreme, de familiarizare-împrietenire cu o regiune ajunsă brusc în
colimatorul vestic, odată cu transformarea ei în tampon între Europa unită şi
lărgită şi veşnica imprevizibilitate ucraineano-rusească.
Nici pînă-n ziua
de azi nu ştiu ce scrie Tania Dückers în bucata ei de Salutări din Transnistria,
un dialog textual „în orb“ între ea şi Nicoleta Esinencu, scris în urma unei
călătorii a lor de o săptămînă în regiunea separatistă. Asta, deşi am
ascultat-o de patru ori, la Iaşi, Bucureşti, Braunschweig (unde Moldova Camping
a făcut o escală, pe 15 iunie, în cadrul Festivalului Theaterformen) şi Berlin
– la fel ca şi Esinencu însăşi, care, probabil, nici ea nu ştie „cealaltă
versiune a faptelor“ din zilele transnistrene, de vreme ce pentru aceasta nu
există decît originalul german… Textul scris de dramaturgul moldovean ca urmare
a episodului transnistrean, numit +373 5 (presupusul prefix internaţional al
zonei – cel moldovenesc plus încă o cifră), inventariază, într-un stil
pseudo-reportericesc, un marasm identitar învăluit în straturi succesive de patriotism
de vocaţie, pe o schemă prepaşoptistă (ca să folosesc un referent cît de cît
local) a includerii şi excluderii, pe baza unor aleatorii criterii de limbă şi
istorie: ai noştri şi ai lor. Un patriotism atent întreţinut de sus în jos,
ascunzînd sub preş un monopol economic pentru care neştiinţa de sine a unei
pseudoţări e de-a dreptul mană cerească.
Cine pe cine
mănîncă
În timp ce două
actriţe berlineze citeau vederile cu Salutări…, pe scenă un grătar se încingea
şi Vava Pahomii pregătea primul rînd de frigărui…
radical.md (scris
şi regizat de Nicoleta Esinencu pentru Moldova Camping) este, esenţial, un text
verbatim: tot ceea ce actorii (Doriana Talmazan, Veaceslav Sambriş şi Valeriu
Pahomii) rostesc pe scenă provine, la modul real, din conversaţii purtate pe
forumuri. Strategia de montare ocoleşte, însă, inteligent, convenţia la
îndemînă a chat-ului, în favoarea echivalentului ei convivial: trei prieteni
(aparent…) la iarbă verde, alegere motivată şi de conceptul spaţial al
întregului proiect: scena acoperită de gazon adevărat, cu scaune şi mese de
camping – că tot ziceam de împrietenire –, reinventîndu-şi, în intimitate, zona
de protecţie presupusă de comunicarea pe Internet. Trei oameni (trei actori
care ştiu să joace minimalismul şi cotidianul fără să pice în caricaturi de
real) frig carne şi vorbesc, filmîndu-se în acelaşi timp. Se filmează
antrenîndu-se într-un soi de competiţie xenofobă despre cine sînt ei şi cine
sînt ceilalţi, despre mîncare şi limbă. Iar subiectele nu sînt întîmplătoare.
Mîncarea e una
dintre formele cele mai concrete şi directe de materializare a afilierilor
ideologice şi identitare (să ne gîndim la ataşamentul valoric pe care-l aduce
cu sine opţiunea pentru mîncare cuşer sau halal) şi o temă preferată a
Nicoletei Esinencu. Trimiterile la practici culinare sînt folosite aici ca un
mecanism de permanent ping-pong între asumare (şaşlîcul/frigăruile), concedere
(kebabul) şi respingere (fast-foodul, Coca Cola), o formă de agregare în
palpabil (sau gustativ…) a canibalismului, la rîndu-i identitar. În vederea
activării acestui canibalism naţional(ist), Esinencu pune în mişcare funcţia
performativă a limbii – pentru prima dată, textul ei e scris în moldoveneşte şi
jucat ca atare, apelativele (bîc, nume dat de ruşi moldovenilor pe schema
bozgor pentru unguri, romici, romaşte etc. pentru români) şi formulele
clişeizate echivalînd, lingvistic, lama cuţitului cu care Sambriş porţionează
pentru frigărui carnea crudă. E un întreg joc al accentelor (între moldovenesc
şi românesc) aici, în baletul mîndriei naţionale cu frustrarea istorică, în
care fascinaţia penetrării sexuale (prin viol sau liber consimţită) e o
metaforă a metisajului neacceptat al unei limbi orfane…
„Aici Radio
PMR“
Kollektiv Fischka
e o „combină“ artistică formată din trei austrieci care nu vorbesc ruseşte şi
un transnistrean (Andrei Smolenski) care vorbeşte nemţeşte (iar dacă vrea,
chiar şi româneşte). Andrei lucrează pentru radioul oficial de la Tiraspol
(Radio PMR), unde, printre altele, face emisiuni în limba germană despre
Transnistria, pentru străinătate. Împreună, cei de la Kollektiv Fischka (în
moldoveneşte, fişcă înseamnă „chestie“, „treabă“, „lucru“) au scos o carte,
Aici Radio PMR, cu imagini unicat (la care, în general, jurnaliştii occidentali
nu au acces), interviuri şi texte explicative de orientare flagrant
independentistă, care, avînd în vedere că au fost intermediate şi traduse –
pentru nişte nevorbitori de rusă – de un convins apărător al autodeterminării
„republicii noastre“ pridnestroviene, apropiat politicii „de stat“ de la
Tiraspol (zic de Smolenski), ar putea trece fără mustrări de conştiinţă drept
propagandă smirnoviană. (Folosirea, în varianta germană, a rusescului
pridnestrovskie în defavoarea românesc-moldovenescului transnistrean e şi ea o
marcă de afiliere ideologică.) Pentru Moldova Camping, cei de la Fischka… au
făcut un soi de performance cu „viziunea“ lor „subiectivă“ asupra PMR – o
„ţară“ frumoasă, cu oameni harnici şi pasionaţi (că doar îs moldoveni…), oraşe
îngrijite şi eroi căzuţi pentru patrie (nu, nu în al Doilea Război Mondial, ci
în cel din ’91-’92, cînd românii au venit să le ia înapoi pămîntul şi să le
fure limba…) –, încheiat cu un „referendum informal“ pe tema recunoaşterii
internaţionale a Transnistriei.
Un exerciţiu de manipulare, am spus cînd am
văzut fişca la Braunschweig, hotărîtă fiind eu să scriu idite na hui (du-te…
naibii) pe formularele de „vot“. Dar… Abia la a doua vizionare, la Berlin, am
realizat paradoxul situaţiei artistice – care, de fapt, se autosubminează: efortul
„campaniei electorale“ în rîndul unei opinii publice subinformate în legătură
cu Transnistria e, în realitate, superfluu, căci performerii nu numărau
voturile… liber exprimate; mimau sus-numita numărare, accentuînd exclusiv
da-urile, în spatele unui ecran, şi se întorceau cu rezultatele referendumului
ţinut „pe bune“ acum cîţiva ani (97% pentru recunoaşterea PMR). Ceea ce, în
sine, transforma performance-ul în exact opusul lui, metamorfozînd un discurs
militant într-unul despre manipularea opiniei publice şi a procesului electoral
şi vorbind nu despre libertatea unei comunităţi de a-şi decide identitatea
statală, ci despre libertatea de alegere a cetăţenilor republicii tiraspolene,
unde „fiecare votează cu cine vrea, iar din urnă iese cine trebuie“.
Etapa bucureşteană
a proiectului (a existat şi aşa ceva), de pe 27 iunie (în Noaptea Institutelor
Culturale), a fost destul de neinspirată: performance-ul lui Pavel Brăila, care
rescrie un ritual al ceaiului ca pretext pentru o excursie rapidă pe tărîmul
financiar mirific al Transnistriei (unde fiul preşedintelui Smirnov are afaceri
întinse de la armament la ceai „pure Ceylon“), o prezentare a producătorului
Dumitru Marian despre starea cinematografiei moldoveneşti (cum altfel decît
proastă…) şi o serie de scurtmetraje, inclusiv cele ale lui Igor Cobileanschi,
pe care omenirea întreagă le poate vedea pe YouTube. Înăuntrul Galeriei UNA
(unde aveau loc proiecţiile) era cam cald şi sufocant, iar concurenţa
culturală, în acea seară, mult prea mare. Şi nici gazon nu era, finalul a fost
trist, iar Kollektiv Fischka ne-a lipsit…
Mulţumiri n.b.k
şi lui Marius Babias, Daniel Knorr, Mobile European Trailer Theatre (METT)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters