OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Philippe VILAIN
Défense de narcisse
Éditions Bernard Grasset,
Paris, 2005, 238 p.

Nu stiu daca e un semn bun sau nu, dar o carte ca Défense de Narcisse, daca ar fi aparut in Romania, ar fi trecut neobservata din cel putin doua motive: 1) genul eseistic lejer in care e scrisa – nici prea academic, nici prea vulgar – nu are un public bine conturat la noi (pentru savanti cartea e prea soft, pentru ceilalti e prea hard); 2) in practica scrisului, subiectul ei are o acoperire mult mai restrinsa intrucit genul autobiografic – vizat aici –, cu toate ramificatiile lui hibride contemporane, este de data recenta pe teren autohton. in Franta, in schimb, acest tip de eseu relaxat, neincruntat, fara aparat bibliografic la purtator, nu e deloc privit cu neincredere sau suspectat de neprofesionalism, de unde putem deduce ca, mult mai putin tolerant, cititorul roman vrea sa ramina cu orice pret in cartierele „respectabile“ ale literaturii, in timp ce francezul nu-si bate capul cu asemenea nimicuri. Si bine face.
Volumul de eseuri publicat de Philippe Vilain la Grasset are o poveste neobisnuita (reductibila la formula „cum am ajuns sa scriu aceasta carte“), fara de care el s-ar pierde cel mai probabil in multimea anonima a eseurilor despre autobiografie publicate in Franta ultimilor ani. Nu pentru ca ar fi mai slab decit restul (nu e), nici pentru ca autorul nu e un universitar sexagenar respectabil, ci pentru ca, o stie toata lumea, putin scandal e numai bun cind vine vorba de vinzari.

Philippe Vilain are 35 de ani si e scriitor de meserie. Sansa si, in acelasi timp, nesansa lui a fost legatura amoroasa cu o scriitoare de o oarecare notorietate in Franta, Annie Ernaux: o sansa pentru ca, daca n-ar fi fost transformat in protagonist al autofictiunilor ei (Fragments autour de Philippe V., 1996 si L’Occupation, 2001), el n-ar fi reusit sa prinda atit de repede trenul literaturii; o nesansa pentru ca imaginea de lover-boy (al unei femei mult mai in virsta, ca in romanul Norei Iuga) e dificil de inlocuit cu una de scriitor serios, capabil sa confirme individual. Cazul e interesant (si unic, cred), mai ales prin faptul ca a existat un raspuns (auto)fictional si din partea incriminatului (postura de victima e perfect speculata aici), sub forma romanului L’Étreinte (Gallimard, 1997), si apoi sub aceea a unui eseu „teoretic“ intitulat Défense de Narcisse. Nimic mai de efect pentru un cititor plictisit de avalansa editoriala a rentrée-urilor literare decit acest schimb de focuri textuale; la urma urmelor, in fiecare dintre noi stau ascunsi o Mita si un Nae.
Pina in 2005 Philippe Vilain a mai publicat trei romane, pe aceeasi structura autofictionala, ultimul avind un succes considerabil de public: La Dernière Année (Gallimard, 1999), Le Renoncement (Gallimard, 2001) si L’Été à Dresde (Gallimard, 2003). Revenirea sa pe piata literara in 2005 cu un eseu – o aparare a genului autobiografic – e un semn cert de maturizare si o dovada ca in spatele scrisului exista si o metoda bine inchegata teoretic. Scriitorul e cititor inainte de toate.

- À propos
de literatura subiectiva...
Nu strimbati din nas (n-o fac nici eu de data asta) la ideea unei carti teoretice scrise de un profan! Ati putea avea surprize... Cartea lui Vilain, desi defavorizata de un titlu cam ofilit si o structura cit se poate de traditionala (capitole tematice executate punctual), are multe observatii foarte interesante, coagulate intr-o incercare de reabilitare a unui gen multa vreme cazut in dizgratie, cel autobiografic (vezi demersul similar al lui Vincent Colonna din Autofiction &autres mythomanies littéraires, Editions Tristram, 2004). Ideile de baza sint formulate timid in introducere: „as vrea s...t sa demonstrez ca a scrie despre sine nu inseamna neaparat a se supune narcisismului, impudorii si terapiei si ca, daca autobiografia o face uneori, acestea sint reprosuri care nu conditioneaza, nici nu trebuie sa condamne, in mod sistematic, apartenenta ei la literatura“.

Pe linga preview, Vilain dezvaluie si intentia de fond a cartii, spunind, indirect, cite ceva si despre publicul-tinta al cartii: „Pur si simplu am incercat aici sa raspund la intrebari care mi-au fost puse de catre cititori in momentul aparitiei textelor mele autobiografice; intrebari la care, luat din scurt, mi se pare ca am raspuns rau de prea multe ori“. Nu e, asadar, o carte pentru specialisti, ci un manual de utilizare a genurilor subiectivitatii pentru publicul consumator de beletristica. Cele trei borne tematice despre care vorbeam – narcisismul, impudoarea si valoarea terapeutica – sint reluate in capitole separate, transformarea lor in asa-zise plus-valori constituind adevarata osatura a eseului. Cu toate acestea, nu aici trebuie cautat meritul lui: la o adica, impudoarea e o variabila istorica, si observatiile legate de ea nu sint imuabile, narcisismul e eticheta cea mai facila care se aplica genului, iar despre legatura dintre psihanaliza si autobiografie (respectiv rolul ei terapeutic) a vorbit pe larg Serge Doubrovsky. Micile „originalitati“ sint in alta parte: definirea unui „extime“ (opus al lui „intime“) si a unui „imaginar narcisiac“, ideea ca impudoarea textului e conditionata de cererea cititorului (care viseaza permanent o literatura Xanax), ca, intr-o epoca a supraabundentei, societatea de consum nivelatoare a gasit de cuviinta sa ridice in sferele cele mai inalte o literatura minora, de divertisment (autofictiunea) etc.

Cele mai exacte comentarii nu sint cele propriu-zis literare (desi cele referitoare la literatura franceza contemporana vadesc o buna cunoastere a contextului si a tendintelor noului val in proza), ci discutiile cu bataie mai lunga inspre sociologie, antropologie si studii culturale: „Semn al unei epoci in care avem putin timp de consacrat lecturii, in care cititorul pare angoasat de ideea de a se confrunta cu realitatea prin intermediul lecturii, de a gindi ca el, de a se regasi pe el insusi, literatura trebuie sa ocoleasca provocarea realitatii printr-un aspect ludic si distractiv pentru a oferi rapid fericire, pentru a asigura continuitatea tuturor emisiunilor de divertisment care au invadat ecranele televiziunilor, de a se adapta mai mult telespectatorilor decit cititorilor; acesta e motivul pentru care listele celor mai bune vinzari dau pe-afara de carti alcatuite mai ales din dialoguri la fel de eficiente ca acelea din sitcomuri si din secvente descriptive (sau script-uri) foarte cinematografice, capabile sa produca imagine, vizual, sa exalte o imaginatie infantila cu totul si cu totul harrypotteriana; carti care-i prezinta pe autorii lor mai putin ca pe niste scriitori, cit mai degraba ca pe niste descriptori-povestitori iesiti dintr-o simpatica litteratur-academy“ (s.a.).
Am transcris integral acest citat si pentru a da o mostra de text (ma rog, imi vine sa zic ca Vilain are chestii mai destepte de-atita!), dar si pentru a sublinia ca, in ciuda scopului ei „simbolic“ (inteligibil doar in contextul anterior mentionat), cartea nu e doar o justificare gratuita a literaritatii genului autobiografic pro domo sua. Povestea „injuraturilor“ fictionale dintre cei doi (pusa, evident, aici in termeni etici, unde etica se afla in terenul celui care minte cel mai putin!) e un simplu pretext pentru o baie teoretica (a se lua termenul la modul cel mai lejer posibil). Pina la urma, in logica textelor-produs care provoaca fericire, nici El, nici Ea nu sint vinovati, singura problema e defectul din fabrica al genului autofictional (capitolul la care ne referim se numeste, foarte sugestiv-impaciuitor, Mici crime intre prieteni: un gen fara etica). Frumos e ca, dupa ce m-am obosit sa va povestesc despre cum au juisat cititorii francezi (voyeurs prin traditie) pe marginea acestor mésintelligences amoureuses, imi dau bine seama ca puteti da linistiti delete primei parti a textului, fara a pierde prea mult. Esenta cartii e, oricum, departe de anecdoticul pe care-l banuiti.

- ...si un interviu
cu Doubrovsky
La finele cursei lui ego scriptor, printre multe observatii pertinente (analize fulgurante pe autori variind de la Louis-René des Fôrets si Pessoa, la contemporani ca Angot, Patrick Modiano si Annie Ernaux), realizam cit de permisive sint granitele genului autobiografic, denumit de Vilain – din economie de mijloace – A.G.M. (Autobiographies Génériquement Modifiées). Si putem citi un interviu amplu cu Serge Doubrovsky, din care aflam ca el e un fel de Amerigo Vespucci al autobiografilor: a introdus, intr-adevar – in Franta, cel putin – denumirea de autofictiune, dar nu a inventat „genul“ autofictional, acesta avind radacini mai adinci (insa nu foarte adinci, din moment ce, ne da de inteles prozatorul-descalecator, autofictiunea e un gen postmodern!). Acest no man’s land pe care nici un teoretician serios nu stie de unde sa-l apuce (Genette ii neaga existenta, Lejeune o da cotita in Signes de vie, Le pacte autobiographique 2, Éditions du Seuil, 2006) pare ceva mai limpede in acceptia lui Doubrovsky: „Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental autobiografia, in opozitie cu autofictiunea, e ca este un gen scris la trecut. […]

E gestul rousseauist care a fost reluat de toti autobiografii. in vreme ce unul dintre aspectele autofictiunii e acela ca traieste in prezent“. Observatia e valabila, dar conditia ei de existenta cere un discurs spontan, uniform, continuu, asa cum e notatia de tip psihanalitic pe care prozatorul francez o vede ca fiind constitutiva autofictiunii. Orice forma de retusare conduce la estetizarea memoriei, ceea ce inseamna automat aparitia autobiografiei. O alta deosebire dintre cele doua genuri concurente ar fi „lungimea dialogurilor“: „Marile dialoguri sint intotdeauna suspecte, ne arata ca ne aflam in roman“. intr-un tirziu, obosit sa tot bijbiie, Doubrovsky renunta la gaselnite facile si se spala pe miini de o eventuala aprofundare a subiectului, declarind ca „orice autobiografie e o forma de autofictiune si orice autofictiune e o varianta a autobiografiei. Nu exista separatie absoluta. Autofictiunea e forma romanesca in care vorbesc despre ei scriitorii de la mijlocul secolului al XX-lea, pina la inceputul secolului al XXI-lea“. La asemenea verdict, no comment!