OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-o societate normala, universitatile reprezinta o avangarda intelectuala si stiintifica: mai „inteligente“ (in sensul capacitatii de a ridica problemele de facto la nivelul dezbaterii, poate chiar al solutiilor teoretice), mai deschise inovatiei stiintifice (si deci riscului de a experimenta) si, nu in ultimul rind, pluralismului de pozitie morala, politica, mai nou chiar de initiativa productiv-economica.

Ele sint, daca mi se permite o metafora un pic „desantata“, pseudopodele cu care organismul social, mult mai timp, greoi si inert de felul lui, pipaie mediul si isi intuieste viitorul posibil. Autonomia universitara este, de aceea, din nou o spun, intr-o societate normala, un concept de o importanta covirsitoare; asigurarea efectivitatii acestei idei e singura care lasa universitatile, si mai cu seama pe oamenii din ele (fiindca nu vorbim despre institutii, ci despre inteligentele si fortele care le misca), sa gindeasca, sa se exprime si sa cerceteze liber.

Ultimele „bastioane“ ale spiritului totalitar
intr-o societate anormala, insa, acest concept generos per se, daca nu chiar salutar, poate fi „rasucit“ la un mod incredibil de pervers si arborat drept stindard de persoane si grupuri de interese care urmaresc tocmai contrariul a ceea ce inseamna de fapt autonomia. Am sa ma explic imediat; deocamdata vreau sa enunt ideea care reprezinta „simburele“ interventiei mele.
in Romania de azi, universitatile – sau cel putin unele, foarte importante, dintre ele – devin contrariul absolut al avangardei: ele apar ca ultime „bastioane“ ale spiritului totalitar ce a imbolnavit profund, de-a lungul comunismului si mult dupa el, intreg organismul social. Continuind metafora ciudata cu care incepeam, e ca si cind, in efortul lui disperat de a ramine in viata, acest organism ar fi impins boala spre propriile extreme, spre membre („experimente marginale“) care, la urma urmelor, sint dispensabile (si adevarul e ca, intr-un invatamint autentic si corect concurential, institutiile care intretin acest mod bolnav de a se autostructura si comporta ar disparea, destul de iute, de la sine). Dar, dupa cum spuneam, universitatile nu sint doar „marginile“ miscatoare ale societatii; ele sint si organe de simt. Fara ele, fara universitati in sensul autentic al cuvintului, am fi, in linii mari, orbi.

Ce vreau sa spun? Impresia, sau poate ar trebui sa scriu parerea mea, este ca modalitati de comportament pe care societatea (mai ales prin componenta ei de atitudine civica si datorita dimensiunii publice pe care presa o restituie acelor gesturi personale sau institutionale ce ne influenteaza pe toti) deja nu le mai tolereaza de destula vreme se perpetueaza tocmai in universitati, la adapostul unei „autonomii“ care, tocmai, este instrumentata in sens contrar celui originar. Ceea ce se intimpla zilele acestea la Universitatea de Vest din Timisoara (pentru a nu da decit exemplul cel mai la indemina; stim cu totii ca acest caz nu e, din pacate, singular) reprezinta un exemplu cum nu se poate mai bun. Si, cu riscul de a soca pe multa lume, voi adauga: spun aceasta chiar excluzind din discutie problema de fond care agita spiritele acolo.
Cum adica – vor spune cititorii – cind tocmai despre asta ar trebui sa vorbim: daca membrii GRU au dreptate la Timisoara sau, dimpotriva, Rectorul si Senatul?

Ei bine, cu toate ca, fireste, am o opinie si in aceasta privinta, nu am s-o mentionez, pur si simplu fiindca nu conteaza, din punctul meu de vedere, care dintre cele doua parti e mai buna managerial, moral sau stiintific (pentru ca, la fel ca in alte cazuri notorii, s-a atacat probitatea stiintifica a universitarilor, ceea ce, atunci cind domeniile se incalca flagrant, de exemplu cind un istoric si/sau un fizician evalueaza un teoretician al literaturii, e pur si simplu ridicol). Va voi ruga sa ne comportam asa cum ne cere orice gindire juridica „europeana“, adica avind in vedere in primul rind drepturile omului (universitarul e si el om; ba inca unul confruntat cu o institutie foarte... autonoma, deci periculoasa pentru individ), si sa examinam procedura aplicata la Timisoara. Numai si numai daca aceasta a fost corecta, am putea trece la a discuta vinovatia sau nevinovatia „lotului Docea“. (indraznesc, cu riscul asumat de a irita, sa insist: stiu ca sintem cu totii suparati atunci cind cutare sau cutare criminal, om corupt, violator etc. scapa pe „vicii de procedura“; stiu ca sintem cu totii inclinati spre un justitiarism destul de visceral care, in plus, ne permite sa ne scaldam in iluzia de a fi atotvazatori si destul de informati ca sa dam sentinte. Poate ca ar trebui sa fim constrinsi, in anii de invatamint obligatoriu, sa citim, sa conspectam, sa repovestim si sa comentam Procesul. Sau sa ni se insceneze fiecaruia dintre noi, undeva la sfirsit de adolescenta, ca un fel de moment initiatic obligatoriu si, fireste, neanuntat, o arestare. Atunci am sti. Credeti-ma, nu vorbesc din auzite.)

Penalizarea unui individ in absenta confirmarii vinovatiei acestuia
Or, e suficienta o privire oricit de distrata aruncata pe Codul Muncii sau pe Statutul Personalului Didactic aflate in vigoare ca sa vedem ca nici unul dintre pasii obligatorii in procedura de adoptare a unei sanctiuni nu a fost respectat. Mi se va spune ca nu am citit Carta Universitatii de Vest, ceea ce e adevarat, dar voi raspunde ca aceasta, juridic vorbind, nu poate (fara a cadea ea insasi sub incidenta ilegalitatii) sa restringa drepturile cetatenesti (Doamne, ce cuvinte am ajuns sa scriu!) ale unui „acuzat“. Fara indoiala ca, adusa in justitia propriu-zisa, toata aceasta tevatura s-ar transa simplu, fara echivoc, in favoarea profesorului Docea si a celor din „lotul“ lui. Dar asta cere timp. Aceasta e si ideea conducerii Universitatii care iese la atac, trecind peste lege, impotriva propriilor angajati incomozi.

Timpul inseamna macinare pentru cei in cauza: atit extern, fiindca, odata iesita de sub ochii presei si din dezbaterea publica, problema se trivializeaza, imaginea publica a celui ajuns prin tribunale se erodeaza, fie si doar prin uitare etc.; cit si intern, cu consecinte greu de evaluat pentru, nu stiu cum sa-i spun, echilibrul spiritual al celui incorect sanctionat (observati ca nu am spus pe nedrept). Conducerea institutiei obtine, astfel, ceea ce si-a dorit: penalizarea drastica a unui individ in absenta confirmarii procedural valabile a vinovatiei acestuia.
Iata de ce e formidabil de avantajos sa te poti ascunde in spatele unei institutii (daca ar ajunge vreodata in justitie, Vasile Docea si altii ca el ar da in judecata... Universitatea): ai, pe de o parte, la indemina intreaga forta a acesteia, iar pe de alta, nimic din responsabilitatea pe care, in calitate de persoana particulara, o poarta fiecare dintre noi pentru deciziile proprii. Iata de ce, protejate de o autonomie gresit inteleasa, institutiile de invatamint superior risca sa devina..., sa nu vorbesc eufemistic, iata ca au devenit deja! spatii inchise in care se pot desfasura evenimente inacceptabile a) intr-o „democratie“ si b) intr-un „stat de drept“.

Ajung, astfel, la ceea ce, de fapt, voiam sa sugerez de la inceput (iar toata „povestea“ pe care am insirat-o n-a vrut decit sa argumenteze aceasta sugestie): trebuie deschisa de urgenta, in societatea romaneasca, o discutie despre avantajele, dar mai ales despre limitele autonomiei universitare. Fireste, se poate intui care ar fi pozitia pe care eu unul as apara-o in aceasta dezbatere publica: autonomia nu poate fi autonomie in fata legii, spre exemplu in fata obligatiei de a respecta atent si integral procedura atunci cind reglezi ceea ce, de fapt, e un conflict de munca. Mai mult decit atit: ca sa reiau o idee a lui Mircea Miclea, nu institutiile (niciodata ele!) sint cele care trebuie protejate, ci indivizii, fiindca relatia institutie – persoana e din start una de „forta disproportionata“.
Dar cum rolul unei dezbateri nu e decit – tautologic spunind lucrurilor pe nume – sa... dezbata, fireste ca pozitia mea se orienteaza tocmai spre discutie. Ce vrea Romania sa faca din universitatile ei, spatii de avangarda sau puncte de rezistenta a „vechilor moravuri“? Si acceptind ca, macar de ochii lumii, cu totii am alege prima varianta, care sint modalitatile in care putem forta o reintoarcere a invatamintului nostru superior spre sarcina lui originara?
Astept, desigur, replici.

P.S. Trebuie sa multumesc aici profesorului Oliviu Pascu de la UMF Cluj, care, intr-o discutie de grup, mi-a „deschis ochii“ insistind asupra sensurilor originare ale unei autonomii pe care eu, cunoscind-o doar in manifestarile ei patologice de azi, eram inclinat a o considera nefasta in sine.

Cornel Vilcu este lector doctor la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj-Napoca