OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan Aug. DOINAS
Poeti romani
Editura Eminescu, Bucuresti, 1999, 576 p., f.p.


Retiparirea in volumul Poeti romani a celor trei cicluri de eseuri ale lui Stefan Aug. Doinas ofera o imagine completa asupra unui mod de a concepe si crea poezia, a sa si a unor colegi de scoala literara, care nu a ramas fara ecou in literatura romana din anii ‘60 si ‘70. Acesta pare sa fie mesajul voalat al ultimei sectiuni a cartii, Incursiuni in lirica romaneasca (1970-1986), exprimat cu extrema discretie de unul dintre cei mai mari poeti romani.
La o privire simultana a celor trei parti, cartea dezvaluie o structura surprinzator de coerenta si o continuitate avuta probabil in vedere de poet, desi fiecare ciclu este scris la o anumita distanta de timp de celalalt. Primele doua, Lampa lui Diogene (1970) si Poezie si moda poetica (1972), ar putea fi considerate un manual pentru uzul tinerilor poeti saizecisti, dar conceptele literare discutate si-au pastrat valabilitatea estetica pina astazi. Ultima sectiune pare ca desemneaza intr-o anumita masura o continuitate si o inrudire de ordin literar, trasind in linii generale un filon poetic perpetuat timp de doua decenii. Asistam la constituirea unui „tablou de familie“.

In Avertismentul care prefateaza Lampa lui Diogene revine de citeva ori ideea de adevar, de autenticitate a poeziei. De asemeni, „principiile de estetica“ aflate la originea judecatilor au facut posibila si necesara „smulgerea“ productiei poetice a celor mai tineri scriitori ai momentului din contextul socio-politico-cultural pentru a o plasa „intr-un plan al dezbaterilor autentice despre poezie“. Asemeni anticului Diogene, care „cauta Omul cu luminarea aprinsa“, autorul isi anunta demersul critic in termenii urmatori: „voi incerca sa dau rasfoirii revistelor, gest aproape intim, ritual, de ablutiune spirituala – seriozitatea si raspunderea unui act public“. Paginile acestui studiu contin definitii ale unor notiuni de teoria literaturii, dintre care unele apar in critica noastra in premiera absoluta, alaturi de formulari ale unor adevaruri primordiale despre poezie, indispensabile unei generatii de poeti aflati in situatia de a redescoperi adevarata poezie. Criticul face o profesiune de credinta din indepartarea unor prejudecati literare vehiculate de critica.

Cea mai mare importanta in economia cartii o capata incercarile de a defini concepte literare precum formula, maniera, cliseu poetic, ton si gesticulatie, situatie poetica, constiinta de sine a poetului, poezie impersonala, inefabil, moda poetica, aceasta din urma notiune facind si obiectul sectiunii urmatoare. Fiecare dintre aceste teoretizari, de o rigoare exemplara, apare ilustrata de analizele pe text a poeziilor din publicatiile vremii. Intentia polemica, cu scop didactic este mereu explicita. Banalitatea, pretiozitatea, cliseul verbal, automatismul, „boala de imagini“ – boala a „copilariei poetice“ traite de generatia ‘60 contrapuncteaza demersul constructiv continut in teoria literara expusa. Amintim doar semnificatia situatiei poetice, importanta pentru intelegerea poeticii lui Stefan Aug. Doinas: sintagma ii apartine lui Radu Stanca si se refera la baladescul virtual din formula poetica a acestuia, dar si a autorului cartii de fata. Situatia poetica „se prezinta ca o punere in pagina a unor elemente virtual epice“ si marcheaza „momentul impalpabil de granita intre liric si epic“.

Tonul polemic din capitolul Intre onirism si cosmar liric vizeaza deturnarea onirismului in delir verbal prin contrafacere. Este un caz de mimetism literar care instaureaza moda poetica provocata de tutela prea tiranica a marilor scriitori asupra unor debutanti precum Platon Pardau, Vintila Ivanceanu, Marin Tarangul etc. Criticul nu ezita sa semnaleze in cazul ultimului volum al lui Marin Sorescu – Tineretea lui Don Quijote – „maniera Sorescu“ care inlocuia „formula Sorescu“, faptul ca poetul devenise propriul sau discipol. Un capitol esential al sectiunii, Poezie si critica, se refera la raportul indisolubil din poetica moderna: implicatia dintre critica si creatia literara. Stefan Aug. Doinas opereaza o disociere originala intre „poetul critic“ si „criticul poet“. Pentru primul – care formuleaza judecati de gust – poezia si critica sint acte existentiale, in timp ce pentru cel de-al doilea – cel care emite judecati de valoare – orice critica si orice poezie sint fapte de cultura. Autorul vede in poezia lui I. Negoitescu si Matei Calinescu un echilibru fericit intre aceste entitati.

Un nou Avertisment, cel plasat la inceputul studiului Poezie si moda poetica, marturiseste scopul de a „urmari fenomenul poetic la zi, atit in paginile revistelor literare cit si-n activitatea editoriala“ si „de a divulga trasaturile principale ale unui mimetism liric“. Inainte de a defini conceptul de moda poetica, criticul isi impune exigenta metodologica de a circumscrie datele fenomenului poetic romanesc al acelui moment. Definitia modei in general se sprijina pe aceea a sociologului Gabriel Tarde (Les Lois de l’Imitation) si Baudelaire (Éloge du Maquillage). Din acestea sint retinute particularitatile imprumutate si-n fenomenul producerii de opere literare: exacerbata cautare a noului, tranzitoriul, inlocuirea planului axiologic de cel sociologic (al succesului), caracterul de bun de consum al operelor ce se vor la moda. Stefan Aug. Doinas trece apoi la enumerarea simptomelor modei poetice: cuvintul-capcana este „cuvintul care se constituie in tiran autarhic si fascinant, incit pare a se lepada nu numai de universul obiectiv, ci chiar de cel subiectiv al poetului“. Nichita Stanescu este desemnat drept principalul creator de moda poetica. Alte simptome sint, in optica autorului, „delirul verbal“, „betia de imagini“, „dispretul pentru forma“, „falsa profunzime“. O mare parte din poezia anilor ‘60 este caracterizata de Stefan Aug. Doinas ca „productie industriala de imagini“ datorate carentei de gindire poetica. Autorii discutati sint numiti copii teribili apartinind unei virste literare a „pubertatii intretinute artificial“. Maestrii imitati nu sint nici ei uitati. Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Virgil Teodorescu, Adrian Paunescu sint socotiti victimele unor automatisme „erijate drept reteta poetica“.

La o prima vedere, a treia sectiune a carti apare mai putin omogena decit celelalte. Analizele sint aplicate atit unor autori interbelici, cit si postbelici (de diverse orientari). Lui Eminescu ii sint dedicate doua studii, iar poetii care au valorificat folclorul sint tot aici inclusi. Se pastreaza insa o coerenta tematica si formala in alegerea multora dintre acesti autori. La Eminescu, Stefan Aug. Doinas retine faptul ca, in procesul de creatie, rima isi schimba rolul de determinare formala intr-una de continut si ca versul sentintei indica „locul unde afectivitatea intilneste ideologicul“. La Ion Pillat, criticul remarca decorativismul, spiritul contemplativ, reconstituirea mitologica si atractia pentru formele fixe de prozodie. Din lirica de dragoste a lui Vasile Voiculescu, analizata pina in faza finala a sonetelor, se poate desprinde dualitatea esentiala a iubirii ca exercitiu spiritual suprem si forta pasionala aproape tragica. Ovid S. Crohmalniceanu contrazicea parerea ca poezia lui Stefan Aug. Doinas ar fi in totalitate ilustrarea statuarului, a idealului clasic. Se poate deci observa o afinitate intre cei doi poeti. Capitolul referitor la poezia lui G. Calinescu ofera o prima cheie a alegerii autorilor analizati. Poezia sa este o ilustrare a conceptiei criticului despre clasicism. Gheorghe Pitut se intoarce la sensul clasic si redescopera un intreg „sens al clasicitatii“ care functioneaza atit la nivelului expresiei, cit si la cel al continutului. Credem ca acesta a fost criteriul care a functionat in includerea in studiul de fata a majoritatii poetilor alesi. La fiecare, Stefan Aug. Doinas va fi descoperit afinitati cu idealul sau de poezie, un fel de „dominanta a spiritului creator“. Se desprinde astfel o istorie a literaturii preferentiala si un portret al poetului insusi. A avut poetul aceasta intentie cind a redactat studiul? Se pare ca da. Analizele capitolelor despre Radu Stanca si Geo Dumitrescu sint revelatoare in acest sens. Radu Stanca este prezentat ca „alter ego“ al autorului, „colegul iubit ca frate intru ideal“, ca „partener la un Destin“. Acest poet a introdus baladescul (formula lirica apropiata lui Stefan Aug. Doinas) in poezia creata in Cercul literar de la Sibiu. Expunind pe larg in ce consta aceasta formula, autorul isi face autoportretul liric si isi construieste propria arta poetica. Pe de alta parte, Geo Dumitrescu este, pentru membrii Cercului, „reperul alteritatii noastre“ si „masura contrara a poeziei mele“ (subl. aut.). In acest capitol poetul se confeseaza comunicind „ingredientele“ poeziei sale: limbaj elevat, teme filozofice, respingerea gesturilor de fronda, rigoarea formala. Aceste trasaturi se gasesc in dozaje variabile la multi dintre poetii cuprinsi in acest studiu antologic: Al. Philippide („poetica romantica grefata pe o conceptie clasica“, preferinta pentru baladesc), Emil Botta si Florin Mugur (livrescul si folclorul stilizate), Dragos Vrinceanu (poezie cu rima si ritm, tratarea unor teme legate de spatiul italic si cu nucleu dramatico-narativ). Alte trasaturi comune acestora, dar altfel nuantate, se regasesc si la poetii I. Negoitescu, Ilie Maduta, Dominic Stanca, Grete Tartler.

Doar citiva autori, precum Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Matei Visniec, ramin in afara cadrelor lirice fixate.
Privita in ansamblu, conceptia cartii ar putea fi asociata aceleia maioresciene din Critice, demersului deopotriva contestatar si constructiv aflat la inceputurile literaturii romane moderne. In cazul lui Stefan Aug. Doinas unghiul de vedere este mai restrins, insa normele fixate au validitatea gesturilor intemeietoare.